Exemple din sistemul lui educativ
1. Comportamentul față de persoana care a urinat în moschee
Buharî și Müslim relatează următoarea întâmplare: „Într-o zi Mesagerul lui Allah stătea în moschee. Înăuntru intră un nomad, care probabil că dorea să-L întrebe câte ceva. Dar, acest om se duse într-o parte a moscheei și începu să urineze. Cei prezenți încercară să intervină spunându-i: „Stai, nu face!”. Mesagerul lui Allah zise: „Lăsați omul și nu-l întrerupeți!”
Acest om era un nomad. Puteau să-l ia la bătaie. Numai că, un asemenea comportament față de un nomad era un comportament de nomad. Companionii Mesagerului lui Allah nu erau nomazi. Mesagerul lui Allah porunci: „Aduceți o găleată cu apă și aruncați apa peste urină; apa va curăța murdăria și locul va deveni curat.„[1]
Da, la început, datorită faptului că erau majoritari, nomazii erau așa de sălbatici. Iată că, din acești oameni nomazi El a făcut o comunitate ideală. Cine știe, poate că acel nomad era tatăl lui Tarık bin Ziyad, sau al lui Șurahbil bin Hasene sau Ukbe!
2. Importanța acordată femeii
Epoca ignoranței fusese lăsată în urmă și tot ceea ce se referea la acea
perioadă se relata ori cu o amară durere și nostalgie, ori într-o manieră ironică. Da, atunci când povesteau despre acea perioadă, ori zâmbeau, ori începeau să se bâlbâie.
Într-o zi, un nomad care venea din pustiu, îi povestise câte ceva
Mesagerlui lui Allah. Printre cele povestite erau și următoarele: „O, Mesagerule! Și eu mi-am îngropat copilele cu mâinile mele.” Apoi continuase: Pe una dintre ele am apucat-o de mână și am dus-o; era tocmai în perioada de creștere. Am înaintat cât am putut în pustiu. Apoi am început să sap într-un loc cu cazmaua. Biata fetiță nu știa nimic. Odată cu mine își săpa propria groapă. (În timp ce omul povestea aceste lucruri, Mesagerul lui Allah avea ochii plini de lacrimi precum un nor de primăvară, lacrimi ce începuseră să curgă). Isprăvind de săpat, m-am îndepărtat puțin de groapă. Mica copilă neștiutoare se uita în groapă. Deodată am împins-o din spate. Căzând cu capul în jos, ea striga „tăticule, tăticule!”
Mesagerul lui Allah plângea în hohote, iar companionii începură să-l dojenească pe om, zicându-i: „Pentru ce îl mâhnești pe Mesagerul lui Allah?„[2]
Da, iată care era starea oamenilor de atunci. Femeia nu avea dreptul la viață. Mesagerul lui Allah apare în mijlocul unei asemenea comunități și, așa cum a schimbat totul după propriile valori, tot astfel face ca femeia să capete valoare.
Da, în acele zile femeia era disprețuită, nu avea dreptul la opinie, era alungată, tatăl își privea fiicele încruntat și copilele nou născute era ascunse de tată. Din păcate, atunci nu se știa de statistică, ca să se întocmească vreo statistică. Dar, cred că 50% dintre femeile care trăiau reprezenta proporția celor care fuseseră ascunse de ochii taților. Poate că, numai spirite deschise spre puritate, născute perfecte precum Măritul Ebu Bekir, nu-și omorau copiii.
Mulți dintre cei care nu cunoscuseră islamismul în tinerețe erau cu siguranță asasinii uneia din copilele lor.
Iată că, Mesagerul lui Allah a ridicat la cel mai înalt nivel importanța acordată fiicelor.
Iată o întâmplare povestită de Mama noastră Aișe și redată de Nesaî: „În fața profetului se înfățișă o fată, care zise: „O, Mesagerule! Tata m-a căsătorit cu fiul unchiului meu, fără încuviințarea mea.” Mesagerul lui Allah îl chemă pe tatăl fetei și îi spuse: „Nu poți să-ți măriți fata cu cineva pe care ea nu-l dorește.” Omul renunță, zicând: „Cum poruncești, o, Mesagerule!” Poate că omul dorea să-și salveze nepotul dintr-o situație grea, căsătotind-o cu fiica sa, dar porunca Mesagerului lui Allah era mai presus de orice. După ce omul își exprimă supunerea față de Mesagerul lui Allah, fata se sculă și zise: „Scopul meu nu este să mă opun tatălui meu. Ce poruncește Islamul în această privință? Cât de îndreptățit este un părinte să-și mărite fata cu cineva? Iată, acest lucru am dorit să știu și cu această intenție am venit aici.„[3]
Fata care ieri era aruncată în fântână, era persecutată, înjosită, îngropată în pământ, acum venea în fața Profetului și putea să-și caute dreptatea. Oare putea tatăl ei s-o silească să se mărite? Iată că, ea acest lucru întreba. Cu câțiva ani înainte dacă s-ar fi spus că va avea loc o asemenea întâmplare, oamenii acelor vremuri n-ar fi crezut sau ar fi crezut că cel care spune nu este în toate mințile. Dar, iată că acum se întâmpla.
3. Omul prudent
İmâm Müslim și İbn Mâce relatează din Avf bin Malik. Avf bin Malik spune: „Într-o zi ne aflam lângă Mesagerul lui Allah și cu toții eram 9-10 oameni. Ni s-a poruncit să jurăm credință.Toți eram uimiți. Până acum noi nu jurasem de atâtea ori? Am întrebat: „O, Mesagerul lui Allah! Asupra cărui lucru să jurăm?” A dat următorul răspuns: „Jurați că veți fi robii lui Allah, că nu veți căuta asociat lui Allah, veți respecta întocmai cele cinci timpuri ale namaz-ului și nu veți cere nimic de la oameni!„
Rostind ultimele cuvinte, își coborâse vocea și parcă se străduia să nu afle și alții. Era evident faptul că nu dorea să afle și alții.
Probalil că, dacă se afla, acești companioni se intimidau. Mesagerul lui Allah era un om sensibil și timid și nu se exteriorizase față de prieteni.
Anii trec, unii dintre acești oameni sărăcesc. Erau săraci dar erau foarte atenți să nu ceară nimic, încât dacă mergeau călare și le cădea din mână biciul, considerau cerșetorie să ceară, cuiva ce trecea pe acolo, să-l ridice și să i-l dea. Probabil că, după ce își dăduseră cuvântul, nici unul nu ceruse de la cineva un pahar cu apă.
İmâm Buharî povestește în lucrarea sa „Sahîh”: Hakim b. Hizam veni la Mesagerul lui Allah și îi ceru ceva. Mesagerul lui Allah îi dădu ce ceruse. Dar, cererile lui Hakim nu se opriră aici. Mai ceru de câteva ori și Mesagerul lui Allah îi satisfăcu cererea. Apoi porunci astfel: „Această lume este dulce, plăcută, frumoasă, verde. Majoritatea puteți să cădeți în extaz. Dar, dacă vi se va oferi fără să cereți, va fi ceva sacru. Dacă vi se va da pentru că cereți, va fi o povară și veți fi apăsați de recunoștință. Să nu cereți! Apoi această persoană ajunse în starea de cerșetor, dar nici Măritul Ebu Bekir, nici măritul Ömer nu l-au putut determina să primească nu pomana sau dania, ci nici măcar o cincime din captura de război. El refuza să primească.„[4]
4. Un episod din epoca ignoranței
Ținând piept miilor obiceiuri din epoca ignoranței, a transformat o perioadă a tiraniei într-un veac luminos.
Pentru a arunca lumină asupra acestei chestiuni, doresc să relatez cuvintele lui Cafer İbni Talib, pe care le-a rostit în fața lui Necașî: „O, Domnitorule! Noi beam sânge, mâncam leșuri, comiteam adulter, furam, omoram oameni, ne ocupam cu jaful, cel tare îl distrugea pe cel slab și câte și mai câte lucruri rușinoase pentru omenire…„[5]
Prin aceste cuvinte atrăgea atenția asupra faptului că, înainte de Măritul Muhammed (sas), omenirea se afla în întuneric.
Da, în acestă comunitate se băteau pentru o picătură de apă, două grupuri se certau și se omorau, fiecare zicând că are dreptate, adulterul era permis, a fura era considerată o virtute, iar numărul celor care nu erau alcoolici dacă era cât degetele de la cele două mâini.
Iată că, în scurt timp El, în mijlocul acestei comunități cu obiceiuri extreme și sălbatice, a reușit să nimicească, în scurt timp, toate aceste ticăloșii, această morală defectuoasă și să le înlocuiască cu o morală înaltă și o frumoasă conduită, deci, cele mai înalte virtuți umane.
Scriitorii utopiști, (precum Thomas Moore), ca și Republica lui Platon, amintesc în scrierile lor această comunitate. Pe când Măritul Muhammed Mustafa (sas) de mult realizase acea comunitate virtuoasă.
A face dintr-o comunitate conservatoare în felul de viață barbar și care nu cunoaște alt fel de trai o comunitate în stare să dea lecții de civilizație omenirii, era ca și cum a face lumină în tiranie. Iată că, Măritul Muhammed (sas) a realizat acest lucru prin faptele sale uimitoare și a arătat că este o persoană minunată.
Noi, care nu am reușit să-l determinăm pe un om de lângă noi să se lase de un obicei, ne plecăm în fața Măritului Muhammed (sas) , care a stârpit aceste obiceiuri pătrunse în sângele lor și ne exprimăm încă o dată credința că El este Profet cu adevărat. Da, strigăm cu toată ființa noastră: „El este Mesagerul lui Allah!„
Eu nu am reușit să-i determin pe cei mai apropiați mie să accepte „sistemul de educație” – desigur că inspirat din El și originar din Medina – pe care l-am imaginat. Am zis „virtute”, dar nu am putut stimula virtutea.
Ce putere uimitoare, ce forță formidabilă a avut Mesagerul lui Allah să făurească din barbarie civilizație, din josnicie, măreție și din oameni nomazi să facă oameni civilizați, ca apoi să-i pună în fruntea națiunilor. Am credința că, oamenii din zilele noastre, așa ca mine, care nu pot să-i determine pe câțiva să le asculte cuvintele, pot înțelege mai bine măreția Măritului Muhammed Mustafa (sas), care dintr-un salt a reușit să-i înalțe pe oameni, să descarce în ei inspirația spiritului Său. Ajunge, să nu ne agățăm de gândirea noastră de dinainte și de încăpățânarea noastră.
El își îndrepta privirile spre Iran și Turan. Pe când Iranul era sub influența unei culturi diferite, Turanul era sub influența altei culturi, turcii aveau altă cultură, iar romanii aveau cultura lor specifică. Mesajui Lui se potrivea precum o haină croită după structura tuturor acestor culturi. Iată miracolul! Este un mare miracol faptul că El a cuprins întreg globul pământesc și cuvântul Lui a fost luat în considerare și acest miracol indică faptul că această Persoană a fost trimisă de către Allah. Adică acea Persoană este Mesagerul lui Allah. De fapt, ceea ce am dorit și noi să relevăm este acest lucru.
Un om de geniu poate să descopere și să-și cunoască epoca . De exemplu, Alexandru cel Mare poate să-și fi cunoscut epoca într-o oarecare măsură. Cezar poate să-și fi depășit epoca în care a trăit… Napoleon poate că a perceput perioada în care se afla…Dar, o însușire proprie numai Profetului nostru este faptul de a-și face ascultat cuvântul mozaicului de națiuni care vor apărea ulterior în diferite locuri ale lumii, faptul că, mesajul pe care l-a adus este corespunzător stării lor de spirit și acceptării acestui mesaj. Acest lucru ne face să spunem că este un miracol. De altfel, nu găsesc alt cuvânt care să explice acest succes.
Da, Alparslan găsea foarte potrivit stării sale spirituale mesajul adus de Măritul Muhammed (sas), care a trăit cu 4-5 secole înainte și cu toată ființa lui își însușea sistemul adus de El. Cu toate că de atunci au trecut secole, Măritul Fatih, unul din cei mai mari cuceritori ai lumii, ce a închis și a deschis epoci, accepta, ca și predecesorii săi, mesajul adus de Măritul Muhammed (sas). Cei care i-au urmat au apărat aceeași linie cu mare grijă. Acești oameni, aproape în totalitate, erau aleșii geniali ai dimensiunii umane. Erau aleși, dar cu toții capitulau în fața Mesagerului lui Allah.
Suntem la începutul secolului XXI; cele 14 secole ce au trecut nu au schimbat nimic și mesajele aduse de Măritul Muhammed (sas), păstrându-și aceeași prospețime, șoptesc inimii, sufletului, conștiinței și minții noastre lucruri foarte noi. Deoarece El primea aceste mesaje de la o Persoană care știe ce-i în inima noastră, ne păzește sufletele, se face cunoscut conștiinței noastre și ne îmbogățește mintea cu semnele Sale, ca apoi să ni le transmită nouă. Or, fiind un om, a propovădui un sistem ce preîntâmpină nevoile epocilor este o problemă care depășește omul, oricine ar fi el.
[1] Buhârî, Vudu, 58; Müslim, Tahâre, 98
[2] Dârimî, Mukaddime, 1
[3] Nesâî, Nikâh, 36
[4] Buhârî, Vesâyâ, 9
[5] Müsned, 1/201, 201
