Unele caracteristici importante ale comunicării
Comunicarea are unele particularităti deosebite. Unele dintre acestea au fost amintite mai sus. Făcând un scurt rezumat al acestor caracteristici, să înche-iem subiectul referitor la comunicare.
1. Comunicarea are o parte generoasă, pe care o putem numi și logica profetului.
2. Mesagerul care face comunicarea trebuie să prezinte foarte bine prob-lema pe care o înfățișează. Ceea ce relatează să fie lucruri trăite de el. Da, el nu trebuie să relateze ceea ce fac alții, ci să povestească viața lui personală și să cheme oamenii la o asemenea viață.
3. Ceea ce trebuie așteptat la finalul comunicării, să fie numai acceptarea Celui Drept. Nici raiul să nu fie o taină pentru comunicare.
Să cunoaștem bine oamenii
Există o rațiune. Și misiunea de comunicare a Mesagerului lui Allah are o latură rațională. Dar, rațiunea nu este o simplă logică. Este o rațiune care ajunge de la exterior la interior, din lumea noastră la lumea de apoi. Omul are o parte rațională și o parte sentimentală. Cei care se adresează numai părții raționale, dau greș în fața oricărei dificultăți apărute din partea sentimentală. Cei care își propun să exploateze numai latura sentimentală a omului, vor fi înfrânți în fața rațiunii. Pe când, Măritul Muhammed (s.a.s) se adresează deodată observației, rațiunii și intuiției. Abordează omul prin ceea ce este vizibil, exemplifică și astfel pătrunde în suflet. El se folosește de minte. Dă importanță judecății și astfel se adresează conștiințelor. Toți cei care sesisează acest lucru, vor merge în întâmpinarea celor care vor să atingă adevărul numai pe calea conștiinței.
Oameni precum Pascal și Bergson, care s-au străduit să-L găsească pe Allah pe cale intuitivă, chiar și în această problemă din domeniul lor, sunt foarte în urma dreptcredincioșilor Măritului Muhammed (s.a.s), care i-a crescut, insuf-lându-le viață. De altfel, în ceea ce privește totalitatea virtuților și meritelor, nu este posibil să-i compari cu cel mai neînsemnat dreptcredincios.
Da, în nici un domeniu nu s-a putut ajunge la nivelul Măritului Muhammed (s.a.s). Și în privința rațiunii este la fel. În primul rând, prin supraveghere a putut El să-și îngenuncheze adversarii. Ridicându-și degetul a arătat spre idoli și a zis: „Ce nădăjduiți de la această piatră, de la acest lemn, acest pământ?” Apoi, prin însușirea sa uimitoare sau printr-un miracol înfăptuit, luând de mână pe interlocutorul căruia i se adresa, l-a atras spre inima sa. Apoi, prin purificare, l-a făcut să câștige încă o treaptă.
De exemplu: Să ne referim la drumul spiritual al Măritului Ömer. Lui i s-a adresat prin cuvintele: „Cum se face că un om inteligent ca tine umblă prin pro-vincie? Un om ca tine să nădăjduiască ceva de la piatră, pământ și lemn, nici nu pot concepe.” În aceste cuvinte se găsea preamărirea lui Ömer. Se arătase res-pect fată de rațiune. Astfel, Mesagerul lui Allah îl atrăsese pe Ömer prin logică. Apoi, datorită poziției sale uimitoare, care de mult timp insufla încredere și sigu-rantă, a pătruns în inima lui Ömer. A treia fază a constat în aceea că, prin profun-zimea sa înrobitoare, îl adusese în asemenea stare încât, Ömer, care putea să doboare o cămilă, în fața Mesagerului lui Allah, precum un copil binecrescut, în-genunchease și se plecase.
Acum aș dori să vă ofer un exemplu concret la acest subiect:
În preajma Mesagerului lui Allah se înfățișează un tânăr. Cel care relatea-ză nu specifică în mod clar numele tânărului. Dar, dacă cercetăm unele relatări, înțelegem că acest tânăr se numea Cüleybib (r.a). Acesta vine și zice: „O, Mesa-gerul lui Allah! Permite-mi să săvârșesc adulter, căci nu mai este posibil să suport! ” Reacția celor din jur a fost diferită. Unii, vrând să-i închidă gura, îi zic: „Nu vorbi necuviincios cu Mesagerul lui Allah! ” Alții îl trag apucându-l de poalele hainei, iar alții ar fi vrut să-i tragă un pumn în față. În fața acestor atitudini, singu-rul care tace a fost Profetul de mare renume, mărinimosul, monument de compă-timire, care, după ce-l ascultă, îl cheamă lângă El și îi spune să se așeze. Prin comportamentul de până atunci deja îl vrăjise pe tânăr. Îl întrebă:
„- Ai vrea ca așa ceva să i se întâmple mamei tale?
– O, Mesagerul lui Allh! Mama și tata jertfă să-ți fie! Nu aș vrea.
– Nici un om nu ar vrea să i se facă așa ceva mamei sale!
– Dacă ai avea o fiică, ai vrea să i se facă așa ceva?
– O, Mesagerul lui Allah! Viața-mi jertfă să-ți fie, nu aș vrea.
– Nici un om nu ar vrea să i se facă așa ceva fiicei sale!
– Ai vrea să se întâmple cu mătușile tale?
– Nu, nu aș vrea!
– Ai vrea ca cineva să păcătuiască cu sora ta?
– Nu, nu, n-aș vrea!
Ca ultime cuvinte:
– Nimeni nu vrea ca mătușile și surorile să fie pângărite.
Da, Mesagerul lui Allah, prin acest dialog, pe planul raționamentului, l-a acaparat pe acest tânăr, l-a întins pe catafalc și l-a adus în starea de om mort. Apoi n-a mai rămas decât spălatul. Punându-și mâna pe pieptul tânărului, a ros-tit urmăroarea rugă: „Allah, iartă-i păcatele, purifică-i inima și păstrează-i cinstea!”[1]
După această rugă, Cüleybib a devenit monument de cinste. Dar, știindu-i-se viața de dinainte, nimeni nu avea să-și dea fiica drept soție. Mesagerul lui Allah intervine și Cüleybib se însoară. După ce se căsătorește, la primul răz-boi, moare. După luptă, Mesagerul lui Allah îi întreabă pe cei din jur: „Lipsește ci-neva?” I se răspunde: „Nu, Mesagerule, suntem cu toții! ” Dar Mesagerul lui Allah zice: „Eu am o lipsă.” Apoi se duce la căpâtâiul lui Cüleybib. Acesta ucisese șapte oameni, apoi fusese ucis și el. Mesagerul lui Allah se apleacă și porunceș-te: „Acest Cüleybib este de-al nostru, iar eu sunt de-al lui.” Astfel, Cüleybib are parte de această înălțare.
Da, Mesagerul lui Allah, prin marea sa generozitate, l-a înălțat, într-un timp așa de scurt, pe tânărul păcătos, la un asemenea nivel încât, nu este posibil de relatat.
Oare acum, dacă toți educatorii și pedagogii s-ar aduna la un loc și s-ar duce în Peninsula Arabă, s-ar putea realiza acea educație, acea desăvârșită morală, pe care Mesagerul lui Allah le-a realizat într-un timp atât de scurt sau, dacă nu acestea, măcar câteva principii legate de morală?
Realitatea ne arată cu toată limpezimea că, această întrebare va rămâne fără răspuns.
Da, a trăit într-o asemenea perioadă, în care toate tipurile de imoralitate deveniseră ca o natură pentru omul acelor vremuri. Mesagerul lui Allah nu s-a mulțumit numai să smulgă din ei această urâtă morală, ci i-a înzestrat cu cea mai frumoasă morală. Astfel, omenirea nu a mai văzut o asemenea morală și oameni care să aibă o asemenea morală, nici înainte de ei și nici după ei…
Istoria Islamului, prin mii de exemple fiind martorul cel mai veridic, arată clar faptul că, toate eforturile depuse în zilele noastre, pentru a-i determina pe oameni să renunțe la unele obiceiuri, rămân fără nici un rezultat. Iată un exemp-lu: Ditamai statul declară război țigărilor, ministerele se implică, sute de oameni de știință țin conferințe cu acest subiect, scriu cărți și prin diferite sloganuri se mobilizează pentru a nu se fuma, dar rezultatul este zero.
Acum priviți comunitatea educată de Mesagerul lui Allah; cum sunt aplica-te imediat cuvintele Lui. Iată un exemplu: Măritul Enes relatează: „Eu umpleam paharele celor care beau în casa lui Ebu Talha, făcând pe paharnicul. Deodată, de afară se auzi un glas, care zicea: „Fiți atenți, s-a interzis băutura!” În acel mo-ment, cei care aveau paharele pline, le-au golit, cei care duceau paharul la gură, scuipară băutura și toată lumea vărsă pe străzi toată băutura pe care o avea în ulcioare încât, pe străzile din Medina a curs băutură zile întregi…”[2]
Da, El a făcut toate aceste lucruri. Celor care nu vor să vadă, le arătăm Peninsula Arabă și le zicem: „Hai, faceți și voi unul din milioanele Lui fapte!” Dar niciodată nu vor fi în stare să facă…
Să treci înainte prin problemele ce trebuiesc comunicate
Una dintre mișcările pe care le-a întrebuințat Măritul Muhammed (s.a s) în comunicare a fost ca viața Lui să se potrivească întocmai cu poziția pe care o re-prezenta. Da, El reprezenta atât de bine ceea ce spunea încât, un om care-l pri-vea, neavând nici o nevoie de alt argument, era convins de existența Celui Drept. De multe ori chiar era de ajuns să-L vadă, să-i accepte profeția.
Ce frumos spune Abdullah b. Revâha: „Dacă El n-ar fi venit cu miracole clare, simpla Lui vedere era suficientă pentru a crede în El.„[3]
Cei care l-au acceptat, cei care l-au iubit și cei care i s-au adresat, spu-nându-i „O, Mesagerule!” , erau cei care urmau să conducă lumea după El. Căci El nu s-a lăsat acceptat de trei sau cinci oameni. Printre cei crescuți de El era un Ebu Bekir, un Ömer și un Ali (r.a) și fiecare dintre ei era un om în stare să condu-că lumea. Nici unul din ei nu putea să capituleze în fața nimănui. Dacă El nu era Mesagerul lui Allah, nici unul din aceștia n-ar fi capitulat. Unul precum Măritul Ali, cu inima deschisă și care zicea „Dacă s-ar fi deschis perdeaua, n-ar fi existat nimic în plus printre cunoștințele mele.„[4] Acest om, aflat pe calea dreaptă a credinței, dacă l-a acceptat ca un profet drept, acesta este un eveniment de o asemenea dimensiune încât, chiar de unul singur, poate constitui un argument.
Fiecare stare a Lui era atât de înălțătoare încât, un învățat evreu, Abdullah b. Selam, prima dată când l-a văzut, a zis: „Pe acest chip nu există minciună, stăpânul acestui chip nu paote fi decât Mesagerul lui Allah.” Apoi a depus mărturia credinței.[5]
Deci, simpla Lui vedere era suficientă pentru a-l accepta. Oamenii, care și-au dedicat viața pentru a transmite altora ceva, știu mai bine decât toți cât de greu este această acceptare. Deoarece, cei mai mulți dintre aceștia trudesc toa-tă viața și nu sunt în stare să spună ceva unor oameni cât să-i numeri cu degete-le de la ambele mâini sau, dacă este acceptat, nu poate pătrunde în lumea lor spirituală. Pe când, dacă vă uitați la Mesagerul lui Allah, este posibil să arătați un al doilea om, care să fi cucerit inimile a aproape un miliard de oameni? Mai există cineva al cărui nume este strigat din minarete de cinci ori pe zi, cu un entuziasm ce cuprinde întreaga lume? Dacă este așa, omenirea îl iubește și de câteva ori pe zi își declară atașamentul față de El. Și în ciuda împotrivirii atâtori oameni și sisteme. Da, în ciuda tuturor, Măritul Muhammed (s.a.s) continuă să cucerească inimile. Deoarece, El a trăit pe propria persoană cele spuse altora și întotdeauna a fost exemplul viu al celor trăite. De aceea, fiecate cuvânt al său a influențat masele, spisele Lui au fost aplicate.
Atunci când îi chema pe oameni să devină robii lui Allah, întotdeauna El a reprezentat exemplul cel mai frumos de rob al lui Allah.
Mărita noastră Mamă Âișe relatează: „Într-o zi veni la mine și-mi spuse: „Âișe, îmi dai voie? În noaptea aceasta să fiu cu Stăpânul meu.” Apoi a început namaz-ul. În ziua aceea, până dimineața a recitat versetele „Într-adevăr, în crea-rea cerurilor și a pământului, precum și în alternanța zi și noapte există pilde pentru cei dotați cu pricepere…Care rostesc numele lui Allah, când stau în pi-cioare și când se așează și când se culcă într-o parte și cugetă asupra creării cerurilor și a pământului” (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3 / 190), a făcut namaz și a plâns atât de tare încât, dacă storceai covorașul de rugăciune, s-ar fi scurs picături le lacrimi.„[6]
Făcea namaz până când i se umflau picioarele. Într-o zi, amintindu-i-se că i s-au iertat toate păcatele, L-au întrebat „Pentru ce îți creezi atâtea greutăți? , iar El a dat următorul răspuns: „Să nu fiu un rob care să-i mulțumească Stăpânului său?„[7] Lui i se deschisese poarta recunoștinței și de aceea trudea din greu.
Din nou relatează Mărita noastră Mamă Ăișe: „M-am trezit la miezul nopții. Negăsindu-l lângă mine, m-a cuprins gelozia. M-am gândit „Oare s-a dus la altă soție?” Tocmai când voiam să mă ridic din așternut, mâna mea i-a atins piciorul. Mi-am dat seama că este în rugăciune și am fost atentă la ce spunea. Se ruga Astfel: „Allah al meu, mă adăpostesc în acceptarea Ta…”[8]
Dacă ar fi dorit, ar fi trăit precum regii. De altfel, o asemenea viață i se oferise – cu specificarea de a renunța la scopul său – pe când se afla la Mecca. Numai că, El, de dragul țelului său, a preferat o viață de suferințe uneia liniștite. De altfel, El era devotatul porții dreptății, care într-o zi se ruga postind, a doua zi mulțumea că este sătul, preferând viața de profet rob, vieții de profet rege. Prin această viață modestă atrăgea masele.
Și Măritul Ömer trăia o viață foarte modestă, dar viața pe care o ducea Mesagerul lui Allah îl făcea să lăcrimeze. Într-o zi îl întreabă Mesagerul lui Allah: „Ömer, pentru ce plângi?„
Ömer: „O, Mesagerule! Când regii dorm în puf, Tu, te culci pe rogojină și pe trup ți se imprimă urmele ei; pe când Tu ești Mesagerul lui Allah și ești cel mai potrivit pentru o viață tihnită! „
Mesagerul lui Allah îi spune următoarele lui Ömer: „Ömer, nu accepți ca lumea să fie a lor și raiul al nostru?„[9]
Da, apărarea lumii ar fi trebiut să fie în mâna musulmanilor. Acest lucru Mesagerul lui Allah îl dorea mai mult decât toți. Dar, în viața personală ducea un trai mai mult decât modest. Adevărul este că, El nu trăia, ci îi făcea pe alții să trăiască. De altfel, secretul de a pătrunde în suflete și de a le stăpâni, nu repre-zenta o asemenea calitate?
Cei care își fac o preocupare din misiunea de comunicare, au multe de în-vățat din comportamentul și acțiunile Mesagerului lui Allah. Da, singura condiție de a intra în suflete, de a influența pe alții și a cucerii inimile, este de a trăi tu, în persoană, ceea ce afirmi, așa cum a făcut Mesagerul lui Allah.
Dacă doriți să relatați cuiva necesitatea de a vărsa lacrimi de frica lui Allah, atunci sculați-vă noaptea și plângeți până când vă udați covorașul de ru-găciune. Numai atunci, cuvintele pe care le-ați rostit în acea noapte vă vor influ-ența până la uimire. Dacă nu, veți fi admonestați de cuvintele din versetul „O, voi, credincioși! De ce vorbiți despre ceea ce nu făptuiți?” (Saff [Rândul], 61 / 2).
A nu aștepta răsplată
Un argument în favoarea profeției Mesagerului lui Allah este faptul că nu avea nici o cerință lumească sau de dincolo ce lume în schimbul misiunii sale de comunicare. Deoarece, acest tip de comportament ține de morala unui profet. Dacă ne referim la cei care au activat pentru morală după El, ei sunt oameni au-tentici ai comunicării. Coranul poruncește să fim legați de acești oameni, care nu așteaptă nici o recompensă: „Supuneți-vă celor care nu cer de la voi vreo răspla-tă, pentru că ei sunt bine ocârmuiți!” (Yâsin [Ya Sin], 36 / 21)
Avuția Măritei Hatice se topise în numele propagării dreptății și cu toate acestea, Mesagerul lui Allah nu ceruse nimic pentru sine de la nimeni.
Cel mai apropiat prieten al său era Ebu Bekir, care îi va fi prieten și în tim-pul emigrării (hicret). Acesta îi pregătise un animal de călărie, pe care spune că nu-l va accepta decât dacă îl va plăti. Acest lucru nu demonstrează cât de voluntar era în ceea ce făcea? Un om, care se gândește la o problemă atât de delicată într-un moment greu, nu putea să o amâne pentru timpuri mai prielnice?
Cred că, pentru un om căruia i se comunică acest lucru, această întâmpla-re este suficientă drept exemplu.
Ebu Hureyre relatează: „Într-o zi l-am văzut pe Mesagerul lui Allah la moscheie. Își făcea namaz-ul în poziție șezândă. L-am întrebat:
– „O, Mesagerule! Sunteți bolnav?
– „Nu, Ebâ Hureyra, sunt flămând. Nu mai am putere să mă ridic în picioare.”
Eu am început să plâng. Mesagerul lui Allah m-a consolat:
– „Nu plânge, asprimea socotelii nu-i va atinge pe flămânzi.„[10]
De altfel, înfometarea făcea parte din starea Lui permanentă…
Într-un miez de noapte, se întâlnește cu Ebu Bekir și Ömer pe o stradă din Medina și se întreabă unul pe celălalt:
– „Ce v-a scos afară în miez de noapte?
Toți trei dau același răspuns:
– „Foamea! „
Da, toți trei dăduseră tot ce aveau și, neavând cu ce să-și astâmpere foamea, nu puteau dormi și de aceea ieșiseră afară.
Atunci, această grea povară care trebuia ridicată în numele comunicării, iată că o ridicaseră aceste brațe puternice. Astăzi, cei care sunt competitori la ri-dicarea aceleiași greutăți, trebuie să stăpânească aceeași putere.
Despre fiica sa, Fâtıma, Mesagerul lui Allah spunea: „Fâtıma este o părti-cică din mine. Cel care o face să se bucure, mă bucură pe mine, iar cel care o face să se întristeze, mă întristează pe mine.„[11] În casă nu avea pe nimeni care să se ocupe de treburile casnice. Făcuse bătături de la cărat apă, de la în-vârtit piatra de moară, iar umerii erau o rană. Măritul Ali era foarte necăjit pentru starea ei, dar nu putea să facă nimic…și această lungă perioadă de chinuri au trăit-o tot așa.
De altfel, ea avea morala tatălui său. Prin ereditate dobândise obiceiul de a-și face singură toate treburile. Da, în toate ea semăna cu tatăl său.
După o luptă, când prizonierii și prăzile luate de către musulmani au fost aduse în Medina, toată lumea se ducea la Domnul nostru și își spunea nevoile, apoi primea câte ceva după cum îi era starea. La îndemnul Măritului Ali, se duse și Fâtıma. Tatăl ei nu era acasă. Spuse pentru ce venise uneia dintre soțiile Me-sagerului lui Allah și se întoarse acasă.
Domnul nostru, aflând de acest lucru, imediat se duse acasă la fiica sa. Mărita Fâtıma stătea culcată. Când Mesagerul lui Allah intră în cameră, ea vru să se ridice, dar El se așeză pe marginea patului și Mama noastră Fâtıma îi simți genunchii reci. El zise: „Fata mea, nu pot să-ți dau nimic până nu văd ce nevoi au companionii din Suffe. Dar să te învăț ceva mult mai folositor. Când intri în pat să te culci, rostește de 33 de ori „Laudă Stăpânului Atotputernic’ (Sübhanallah), de 33 de ori „Recunoștință lui Allah” (Elhamdülillah) și de 33 de ori (într-o relata-re, de 34 de ori) „Allah este Cel mai Mare” (Allahüekber). Acest lucru este mai folositor pentru lumea de apoi decât cerințele tale.„[12]
Într-o zi văzu la mâna fiicei sale, Fâtıma, o brățară și îi zise: „Fata mea, vrei ca oamenii să zică că fiica Mesagerului lui Allah poartă la încheietura mâinii o verigă din infern? Scoate-o imediat! „
Mărita Fâtıma vându brățara și cumpără un rob, pe care-l eliberă apoi. Du-pă un timp acest lucru i se relată tatălui său, care fu foarte mulțumit.
Sensul acestei a treia parte este următorul: Mesagerul lui Allah, neavând nici o cerință față de interlocutori, era nevoit să suporte și chinuri și suferințe din partea lor. De nenumărate ori fusese lăsat în praf din cap până la picioare și nu se găsise nimeni să-i vină în ajutor, în afară de fiica sa, Fâtıma. De câte ori nu i se așternuse calea cu spini încât, sfintele picioare i se umpluseră de sânge…
Odată, făcea namaz lângă Kaaba. Idolatrii veniră și începură să tragă de El. Acolo se găsea și Ebu Bekir, care le zise: „Vreți să ucideți un om numai pentru că a zis Stăpânul meu Allah?” și-l apără pe Mesagerul lui Allah.[13]
Mereu se întâmplau asemenea evenimente, dar toate aceste întâmplări nu puteau să-L întoarcă din drumul Său. El i-a spus fiicei sale: „Nu plânge, fata mea, Allah nu va permite pieirea tatălui tău.„[14] Și Allah nu permisese acest lucru și făcuse să strălucească pentru El, inimile a milioane de oameni.
Să mai aruncăm o privire asupra temei comunicării, apoi să trecem la alt capitol.
Conceptul comunicare, pe care am încercat până acum a-l elucida, este scopul existenței Profeților și, mai ales, al Profetului nostru. Ei au fost creați pentru comunicare. Noi, când îndeplinim această muncă, o facem ca o responsa-bilitate. Pe când profeții, o îndeplinesc ca un scop pentru care au fost creați.
În mod deosebit, atunci când analizam acest subiect, ne-am străduit să arătăm cum stă scris pe chipul luminos al Mesagerului lui Allah, mesajul „Muhammed este Mesagerul lui Allah.” În același timp, prin mijloacele și metodele pe care le-a folosit în comunicarea mesajului adus, ne-am străduit să le oferim un indiciu asupra unei căi care să nu-i deruteze și un argument important care să demonstreze că El este Mesagerul lui Allah, celor care au dorit să îndeplinească misiunea de comunicare după El. Noi suntem convinși că, nu este posibil să se vorbească despre o reușită durabilă, dacă nu este folosită metoda de comunicare a Mesagerului lui Allah. În practică există mii de evenimente, care demonstrează că acest lucru nu este posibil. De aceea, cu o încredere sigură și cu o credință fermă, reamintim că, cei care doresc să fie călăuză și imam pentru oameni sau cei care se află în această stare, să se conformeze Măritului Muhammed Mustafa (s.a.s), imamul nepieritor al acestui mihrab. Adevărata călăuză este El și calea deschisă de El, este calea călăuzitoare. Deoarece, El nu vorbește din proprie voință, tot ceea ce spune este sigur relevat…
[1] Müsned, 5 / 256-257
[2] Buhârî, Tefsir (5), 10; Müsned, 3 / 217
[3] Said Havva, er-Resul, 1 / 19; İbn Hacer, İsâbe, 2 / 307
[4] Aliyyü’l-kârî, el-Esrâru’l-Merfua, p. 286
[5] İbn Hișam, Sire, 2 / 163-164
[6] İbn Kesir, Tefsir, 2 / 164
[7] Buhârî, Teheccüd, 6; Müslim, 81
[8] Müslim, Salât, 223; Ebu Davud, Salât, 148, Vitr.5
[9] Buhârî, Tefsir, (66), 2; Müslim, Talak, 31
[10] Ebu Nuaym, Hilye, 7 / 109; Kenzu’l-Ummâl, 7 / 199
[11] Buhârî, Fezâilü’l-Ashâb, 12, 16; Müslim, Fezailü’s-Sahabe, 93-94
[12] Buhârî, Fezâilü’l-Ashâb, 9; Müslim, Zikr, 80-81; Ebu Davud, Edeb, 100
[13] Buhârî, Fezâilü’l-Ashab, 5; Müsned, 2 / 204
[14] Heysemî, Mecmeu’z-Zevaid, 6 / 21
