Metodele comunicării
Am afirmat că Profetul nu se gândește decât la misiunea sa. Da, au venit și au plecat atâția profeți încât, cu toate că toată viața lor s-au străduit, au comu-nicat, nu s-a găsit nici un om care să creadă în ei.
Ei au rămas tot de încredere, deoarece și-au îndeplinit misiunea cu drep-tate. În niciun moment al vieții lor nu au existat acele „de ce?”, ca un semn al obiecției: De ce nu am reușit această muncă? De ce nu există cineva care să creadă în mine? De ce acest lucru s-a trasformat în fiasco?
Da, fiecare profet se gândește numai cum să-și îndeplinească misiunea. Din această cauză ia în considerație toate condițiile. A face să fie primit nu face parte din misiunea lui. În acel domeniu puterea aparține dorinței Celui Drept. Așa s-a adresat Mesagerului lui Allah:
„Tu [Muhammed], nu călăuzești pe cine-ți place, ci Allah călăuzește pe cine voiește și El îi cunoaște mai bine pe cei ce se lasă călăuziți.” (Kasas [Po-vestirea], 28 / 56).
Cu această considerație, mesajul profetului își arată particularitatea. Chiar dacă nimeni nu-l primește, nu-i arată respect și interes, el continuă să-și îndeplinească misiunea, fără a fi indiferent, fără să aibă îndoieli sau să intre în panică, fără să-i condamne și să-i învinuiască pe alții. De aceea, toți profeții, cu toate că au fost expuși la tot felul de persecuții și minimalizați, nu au arătat nici cea mai mică slăbiciune în misiunea lor. Iată că această latură a comunicării este o însușire care aparține numai profeților. În afară de profeți, nu poți vedea la alt-cineva o asemenea calitate a comunicării. În asemenea situații, la alții pot apărea supărări și certuri. Oricât s-ar maturiza, nu pot scăpa de dorința de a avea un re-zultat. Dacă nu se întâmplă acest lucru, se arată supărați și plictisiți. Numai pro-feții nu știu să se certe și să se supere…și această stare este o însușire care le aparține.
Priviți numai la faptul că, atâtea evenimente triste prin care a trecut la Uhud, nu l-au necăjit. Dinții i s-au rupt, casca i s-a înfundat pe cap, iar Ebu Ubeyde cu greu a putut să i-o scoată.
Cu toate acestea, deși avea capul plin de sânge, Stăpânul Lumilor nu a spus decât: „Allah, arată neamului meu drumul călăuzitor, căci ei nu știu!„[1] (Nu știu, dacă ar fi știut că sunt profet, nu ar fi făcut). Mai târziu, când au aflat, și-au depus viețile în fața Mesagerului lui Allah. Deci, în acea perioadă, nu știau.
Acest hadis și altele asemănătoare ne arată ce liniște sufletească era în pieptul Mesagerului lui Allah. El și ceilalți profeți „erau fără mâini pentru cel care-i agresa, fără grai pentru cel care-i ocăra, erau modești.” Chiar dacă li se spărge-au capetele, li se sfărâmau dinții, ei nu se plângeau, nu ziceau nici „of”.
„Nu voi dovedi că-i fapta altcuiva, chiar de-aș arde,
O, tu, ce-nduri patimile sorții, nu mă arde!”
Da, fiecare profet spune deobicei: „Dacă nu mă vei arde în focul altuia, poți să faci ce vrei, nu voi suferi.” Și astfel își continuă drumul.
Măritul Noe (Nuh) spune neamului său, după cum se relatează în Coran:
„El le-a răspuns: „o, neam al meu! Eu nu sunt în rătăcire, ci eu sunt trimis de către Stăpânul Lumilor.” (Araf [Puntea], 7/ 61).
Măritul Noe vorbea astfel, deoarece neamul său îl credea rătăcit. Ei nu arătau respect marelui profet și spuneau:
„Noi te vedem rătăcit de-a binelea.” (Araf [Puntea], 7 / 60).
Nici astăzi nimic nu s-a schimbat. Se spun cuvinte cu același înțeles, pre-cum: tu ești nebun, tu ești reacționar, tu trăiești în secolul trecut și altele, altele!..
În versetul următor, Măritul Noe spune neamului său:
„Eu vă transmit mesajele Domnului meu și vă îndemn cu sinceritate. De asemenea, eu am știință de Allah, ceea ce voi nu știți! ” (Araf [Puntea], 7/ 62).
Cum eu nu am săvârșit nici o abatere, vreau ca să vă scap de abateri și devieri. Deoarece, eu sunt un milostiv și un mesager trimis de către Stăpânul Lumilor. Vă prezint un mesaj și vă luminez calea, căci eu știu ceea ce voi nu știți.
Odată cu trecerea timpului, necredincioșii nu se schimbă. Măritul Noe spu-ne celor lipsiți de credință:
„O, poporul meu! Eu nu sunt smintit, dar sunt trimis din partea Stăpânului Lumilor! Eu vă transmit mesaje de la Domnul meu și sunt un sfetnic de încredere pentru voi! ” (Araf [Puntea], 7/ 67-68).
Nimic nu se schimbă: Profeții și popoarele lor…dorința ca neamurile să fie pe potriva lor și răspunsurile pe care le dau …da, sunt aceleași cuvinte și propo-ziții cu câreva diferențe…
După ce i-am menționat pe ceilalți profeți sub aceeași regulă generală, să trecem la Sultanul Profeților. Allah (c.c) îi poruncește:
„O, Tu, Cel acoperit! Scoală-te și îndeamnă! Și slăvește-l pe Domnul Tău ” (Müddessir [Cel acoperit], 74/ 1-3).
„O, Tu, cel învelit! Scoală-Te noaptea, dar nu puțin; Jumătate din ea sau și mai puțin; Sau mai adaugă ceva și recită din Coran cu voce joasă! ” (Müzemmil [Cel învelit], 73 / 1-4).
Adică, nu este vremea să te culci învelit; ridică-te și aleargă în ajutorul ce-lor rămași în întuneric! Previne acele mase de oameni, aflate sub influența tulbu-rării și uimirii, asupra viitorului drumului strâmb și asupra urmării alienării. Și, fă-când să răsune cerul și pământul, strigă din toate puterile măreția Stăpânului! Cerul și pământul să geamă auzindu-ți țipătul! Duhurile și oamenii să audă încă o dată, prin strigâtul tău, cât de măreț este Stăpânul.
O, Prietene, cel care noaptea stai învelit în mantia ta! Te așteaptă profeția, o grea sarcină, scoală și roagă-te! Deoarece, Allah îți va da o misiune. Ai de în-deplinit lucruri mari. Tot ceea ce ți se va relata, la rândul Tău va trebui să comu-nici oamenilor. Această muncă atât de grea nu o poți îndeplini fără o întărire din partea Stăpânului! Garanția acestui lucru este supunerea și ascultarea.
Da, ca și Domnul nostru, toți profeții au anunțat că au venit pentru a comu-nica și, fără să aștepte nimic, fără a fi atrași de altceva, fără a-și da sufletul alto-ra, fără a vedea altceva, fără ca privirile să li se tulbure, și-au prezentat mesajul omenirii. Dacă n-ar fi existat mesajele lor luminoase, toată omenirea ar fi rămas în întuneric, fără să se deosebească de animale.
Soarta omului și trimiterea profeților se condiționează în așa fel încât, da-că într-o țară nu s-ar trimite un profet, atunci oamenii acelor locuri nu pot fi ră-spunzători pentru unele fapte comise. Dar, dacă li s-a trimis un profet și ei nu-l ascultă, atunci nu încape îndoială că vor fi trași la răspundere.
Iată acum o poruncă sfântă:
„Cel care se călăuzește, acela se călăuzește pentru el însuși, iar cel care se rătăcește, se rătăcește împotriva lui însuși. Nimeni nu poate lua asupra sa po-vara (păcatul) altuia! Iar Noi nu pedepsim înainte de a fi trimis un mesager! ” (İsra [Călătoria nocturnă], 17 / 15).
Sau altă expunere:
„Dar Domnul Tău nu face să piară cetăți fără să trimită, mai înainte, către mama lor un mesager (profet), care să le recite semnele (versetele) Noastre! Și, de asemenea, n-am nimicit Noi cetăți fără ca locuitorii lor să nu fi fost nelegiuiți! (Kasas [Povestirea], 28 / 59).
Deci, în primul rând Allah (c.c) trimite profet. Dacă, în ciuda faptului că profetul își îndeplinește misiunea și îi previne pe oameni, aceștia nu recunosc, atunci Allah (c.c) îi pedepsește. În fiecare epocă așa s-a întâmplat. Dacă astăzi, Cel Drept ar pedepsi pe unii, acest lucru va fi pe măsura faptului îndeplinirii sau neglijării misiunii de comunicare ce le revine dreptcredincioșilor. Cei care au pri-mit comunicarea și totuși persistă în încăpățânare, aceia pot fi pedepsiți.
Fiecare profet, fără să se plictisească, fără să-i fie frică, folosind toate me-todele comunicării, și-a îndeplinit misiunea. Măritul Noe spune prin vocea Cora-nului:
„El a zis: „Doamne, eu am chemat neamul meu, noaptea și ziua, însă che-marea mea nu a făcut decât să le sporească fuga. Și de câte ori i-am chemat ca să le ierți lor, ei și-au vârât degetele în urechi, s-au înfășurat în veșmintele lor și au stăruit și s-au arătat cu mare trufie; Apoi i-am chemat cu glas tare; Apoi le-am vorbit lor deschis și le-am vorbit lor în taină și le-am zis lor: „Rugați-vă de iertare Domnului vostru, căci El Este Iertător! ” (Nuh [Noe], 71 / 5-10).
Măritul Noe spune: „Stăpâne, eu mi-am chemat neamul zi și noapte. Le-am bătut mereu la ușă. Dar chemarea mea le-a sporit fuga. Au fost îndărătnici și nu m-au ascultat. Ca să nu mă asculte au găsit noi și noi pricini. Uneori și-au astupat urechile, prefăcându-se că nu aud, alteori s-au ascuns, înfășurându-se în veșminte.”
Comunicarea făcea parte din caracterul Lui
Comunicarea era pentru Stăpânul Lumilor o deprindere, făcea parte din natura lui. Atunci când nu găsea un suflet curat căruia să comunice…era cuprins de neliniște, precum neliniștea noastră atunci când nu găsim mâncare și apă sau nu putem respira, și devenea indiferent în fața necesităților vieții. Uneori postea zile întregi. Alteori mânca cât să nu moară. Ca și cum durerea comuni-cării îi tăia pofta de mâncare. Așa cum îngerii trăiau doar prin recunoașterea stării divine a lui Allah, tot așa și Măritul Muhammed (s.a.s) trăia prin comunicare. Era vioi numai atunci când găsea pe cineva curat pentru mesajul său. În Coran se relatează această stare:
„Se poate ca Tu să fii cuprins de supărare pentru faptul că ei nu cred! ” (Șuara [Poeții], 26/ 3).
Într-un alt verset se spune:
„Se poate ca Tu să Te frămânți, în sinea Ta, din pricina faptelor lor, dacă ei nu cred în acest lucru. ” (Kehf [Grota], 18 / 6).
Da, El dacă undeva vedea o frunte care nu se prosterna, se încovoia, se contorsiona și orice om fără credință năștea în El o furtună de tristețe. Prin natu-ra sa era astfel, dar, odată cu primirea profeției, această caracteristică s-a adân-cit, a căpătat altă dimensiune.
A accepta poruncile religiei întocmai, este o taină…și iată în fața voastră, învățăcelul Lui și îngrijoratul veacului! Atunci când era întrebat de ce nu se căsă-torește, răspundea: „Tot gândindu-mă la necazurile și suferințele dreptcredincio-șilor mei, nu am avut timpul și prilejul necesar pentru a mă gândi la căsătorie!„
Da, iată starea profeților și a urmașilor lor!
Ajungând cu relatările aici, aș dori să repet un exemplu pe care l-am mai dat. Deoarece, acest exemplu va da o altă dimensiune subiectului nostru.
Un prieten, un om cu un destin curat, care trăia ca pensionar în Germania, i-a influențat pe cei dintr-o casă prin spiritul musulman pe care-l purta în suflet. Iar Cel Drept le-a dat acestora motivul de a urma calea cea dreaptă. Atunci când, prima dată stăpânul casei, apoi soția sa și copiii au început să respire același aer, acea casă s-a trasformat într-un colț de rai…Într-o zi, prietenul nostru împre-ună cu stăpânul casei stăteau de vorbă. Această persoană, în sufletul căruia se nășteau noi simțăminte legate de calea cea dreaptă, îi spune prietenului său: „Prietene, eu te iubesc. În așa fel încât, îmi vine să-mi deschid inima și să te pun acolo. Deoarece, tu mi-ai dat prilejul de a urma calea cea dreaptă. Ai făcut ca eu și familia mea să câștigăm dreptul la viața veșnică. Dar, în același timp, sunt tare supărat pe tine. În așa fel încât îmi vine să te iau de guler și să te scutur. Acum mă vei întreba „De ce?”, „Din ce cauză?”. Să-ți povestesc: Înainte de venirea ta, a murit tatăl meu. El era mai merituos de a deveni musulman, căci avea un suflet și trai curat. Dacă tu ai fi venit aici înainte de moartea lui, ai fi putut să-i arăți și lui calea cea dreaptă. Iată că, sunt foarte supărat pentru întârzierea ta.”
Acest reproș îl percep ca geamătul întregii Europe sau chiar al întregii lumi. Eu sunt foarte neliniștit când nu I se va cere socotealâ din partea lui Allah. Deoarece, nu am reușit, atât cât am dorit, să duc mesajul Islamului ocolo.
Sârguința în comunicare
Mesagerul lui Allah era foarte sârguincios în tranmiterea mesajului. Nu do-rea să rămână nici un om căruia să nu-i relateze despre dreptate și adevăr. De aceea se zbătea din toate puterile și pe cine întâlnea, îi trasmitea mesajul său prin diferite metode. Iată starea Lui când se afla la căpătâiul unchiului său!
Chemarea lui Ebu Tâlib
Mai mult de patruzeci de ani Ebu Tâlib l-a avut sub protecția sa pe Mesa-gerul lui Allah. Atunci când Domnul nostru și-a anunțat profeția, idolatrii din Mecca, în primul rând, l-au găsit pe Ebu Tâlib precum un zid de netrecut. Nu era posibil să ajungă la Mesagerul lui Allah, decât trecând peste el.
Ebu Tâlib, care înfruntase orice de dragul Mesagerului lui Allah, fiind nevoit, pe lângă vârsta înaintată și lipsuri, să se confrunte și cu embargoul de trei ani, era pe moarte. Mesagerul lui Allah, ori de câte ori găsea timp, venea lângă el și insista să-l facă să spună „Nu există altă divinitate decât Allah!” zicându-i: „Spune, te voi proteja în lumea de apoi! ” În acel moment, oameni cu sufletul în-tunecat, care-l înconjurau pe Ebu Tâlib, se opuneau. Atunci când își dădea ulti-ma suflare, zice: „Pentru credința lui Abdülmuttalib! Și – Allah știe – scapă corabia. Mesagerul lui Allah nu-și poate reține țipetele, plânge în hohote și zice: „Atâta timp cât nu mi se va interzice,eu mă voi ruga pentru iertarea păcatelor tale.”[2]
Un verset venit mai târziu interzice acest chin din pieptul Lui. Nu mai pu-tea nici să se roage pentru Ebu Tâlib, căci versetul zicea:
„Nu se cuvine nici Profetului și nici credincioșilor să se roage pentru ierta-rea idolatrilor, chiar dacă ar fi rude, de vreme ce li s-a arătat clar că ei sunt demni de Infern! ” (Tevbe [Căința], 9/ 113).
Ebu Bekir este omul care știe cel mai bine cât de doritor era Mesagerul lui Allah ca Ebu Tâlib să pășească pe calea cea dreaptă. Acesta, cu gândul la faptul că el a recunoscut că a jurat credință Mesagerului lui Allah în timpul luptelor de la Mecca și faptul că a strâns mâna Profetului, îl aduce în fața Stăpânului Lumilor pe vârstnicul său tată, Ebu Kuhâfe. În timp ce acest om bătrân lipsit de vedere anunță că primește credința, Ebu Bekir se retrage într-un colț și plânge amar. Când Mesagerul lui Allah îl întreabă pentru ce plânge, prietenul de peșteră dă ur-mătorul răspuns: „O, Mesagerule! Voiam foarte mult ca tatăl meu să urmeze calea cea dreaptă și iată că Allah (c.c) a făcut să aibă parte. Numai că eu voiam acest lucru mai mult pentru Ebu Talib decât pentru tatăl meu. Deoarece, și Tu voiai același lucru. Din păcate pentru el nu a fost posibilă calea cea dreaptă. Mi-am amintit acest lucru și de aceea plâng.
Chemarea lui Vahșî
Așa cum Mesagerul lui Allah dorea calea dreaptă pentru unchiul său, Ebu Talib și insista asupra acestui subiect, tot așa dorea să aducă pe calea dreaptă și pe Vahșî, care ucisese pe unchiul său, Măritul Hamza, Leul lui Allah și insista asupra acestui lucru. Iată hadis-ul care relatează acest subiect:
Mesagerul lui Allah îl cheamă pe calea dreaptă pe ucigașul unchiului său, Vahșî, trimițându-i o scrisoare, prin care îl poftea lângă el pentru a intra în Islam, religia cea dreaptă. Vahșî scrie o scrisoare și o înmănează persoanei care veni-se. În scrisoare era trecut următorul verset:
„Tot ei sunt cei care nu invocă idolii, alături de Allah și nu ucid un suflet, interzis de Allah, decât cu dreptate, și nu săvârșesc adulter! Iar cine le săvârșeș-te își va găsi pedeapsa! Pedeapsa lor va fi îndoită, în Ziua de apoi, și ei vor rămâne acolo veșnici și ce disprețuire! ” (Furkan [Discernământul], 25 / 68-69).
Vahșî nu a neglijat să scrie sub acest verset aceste rânduri: Tu mă chemi să devin musulman, dar eu am săvârșăit toate păcatele trecute în acest verset. Am trăit ca idolatru, am săvârșit adulter și l-am omorât pe unchiul tău. Unul ca mine poate fi iertat, ca să devină apoi musulman?
Mesagerul lui Allah a trimis a doua scrisoare. De data aceasta scrie urmă-torul verset:
„Allah nu iartă deloc să I se asocieze ceva! În afară de aceasta, El iartă pe cine voiește! Dar, cel care Îi asociază ceva, săvârșește blasfemie cu mare păcat. (Nisa [Femeile], 4 / 48).
Vahșî, și de data aceasta, îi transmite Mesagerului lui Allah că în verset iertarea nu este exagerată, că este lăsată la voia lui Allah.
Profetul Mărinimiei trimite a treia scrisoare, în care era scris următorul verset:
„Tu spune-le: „O, voi robii Mei! Voi, care ați depășit măsura în dauna prop-riilor voastre suflete, nu vă pierdeți nădejdea voastră în Allah! Căci, Allah iartă toate păcatele, pentru că El este Iertător și Milostiv! (Zümer [Grupurile], 39 / 53).
După a treia scrisoare Vahșî vine și se supune Mesagerului lui Allah. De acum și el se va număra printre companioni și când i se va pomeni numele, se va scrie „ra” (Radıyallahü anhüm [Allah fie mulțumit de el!]). Dar el era ucigașul Măritului Hamza și nu era posibil ca nici el și nici alții să uite acest lucru. Poate că în ziua de apoi Vahșî nu va răspunde pentru acest păcat, deoarece în ziua crimei nu era musulman și odată cu intrarea în Islam, toate păcatele săvârșite erau iertate. În această privință era norocos…numai că, omul pe care îl ucisese era Măritul Hamza!..
Atunci când era un om legendar prin faptul că înfricoșa leii din pădure, Hamza căzuse în genunchi în fața Mesagerului Generos și devenise musulman. Era superior și prin faptul că era frate de lapte cu Mesagerul lui Allah, căci supse-se de la același sân cu El.
Până în momentul intrării lui Hamza în Islam, musulmanii erau temători. După ce Hamza devine musulman, strigătele lor au umplut de larmă Peninsula Arabă. Iată că, într-o perioadă plină de sălbăticie, Vahșî a făcu să curgă sângele lui Hamza. Sulița pe care o avea la Uhud a înfipt-o în pieptul lui Hamza. Acesta, toată viața lui spusese „nu” la orice, în afară de Allah și tot un „nu” strigă atunci când i se înfipse în piept sulița și căzu răpus. Mesagerul lui Allah, văzându-l rănit, va sta la căpătâiul lui și va plânge ca un copil.
Pe vremea aceea martirii nu erau spălați. Numai Mesagerul lui Allah îl spălă pe Hamza și în loc de apă își folosi lacrimile, mai prețioase chiar decât apa kevser din rai. Da, Mesagerul lui Allah vărsase așa de multe lacrimi. Și iată că acum, acest ucigaș își întindea brațele însângerate către Mesagerul lui Allah și îi jura supunere. Priviți la felul cum înțelegea Mesagerul lui Allah misiunea sa de a-și comunica mesajul și cum dă mâna cu el și-l felicită că a devenit musulman! De altfel, personal insistase și-l chemase pe Vahșî.
După ce Vahșî jură credință, Mesagerul lui Allah se aplecă la urechea lui și îi șopti: „Dacă este posibil încearcă să nu mi te arăți! Deoarece, ori de câte ori te voi vedea, îmi voi aminti de Hamza și nu voi putea să fiu mărinimos. În felul acesta tu vei avea parte de nenoroc, iar eu nu-mi voi putea îndeplini misiunea.„
Vahșî nu se opuse acestei rugăminți a Mesagerului lui Allah. A stat depar-te de El și s-a străduit să nu i se arate. Astfel, fiecare minut și fiecare secundă și-o petrecu așteptând a doua chemare din partea Mesagerului lui Allah. El se uita la Mesagerul lui Allah din spatele unei coloane, încerca să-i prindă privirea și spunea în sinea sa: „Oare va veni o zi în care să-mi spună „Poți să te arăți„?
Vahșî așteptă, dar într-o zi primi acea veste teribilă. Mesagerul lui Allah plecase dintre noi. Vahșî era crunt lovit, căci nu mai avea nici o nădejde de a mai fi chemat.
De-acum înainte zilele lui Vahșî vor trece prin căință și rugă pentru ierta-rea păcatelor. În sfârșit, a început războiul de la Yemâme și Vahșî intră în oastea lui Halid. Acesta era un prilej pe care nu trebuia să-l scape. El săvârșise un păcat omorând pe cel mai mare viteaz musulman. Chiar dacă fusese iertat de acel pă-cat, conștiința lui Vahșî ardea ca în focul gheenei. Acum avea în față un prilej: în-vingerea lui Müseyleme, cel mai mare dușman al Islamului. Vahșî își luă sulița ruginită cu care îl străpunsese pe Hamza și luă parte la luptele de la Yemâme.
Lupta ținu zile întregi, iar Müseyleme cu oștirea sa, dădeau o bătălie pe viață și pe moarte. La un moment dat, un companion, care stătea de gardă, îl văzu pe Müseyleme cum încerca să fugă din cetate și îi atrase atenția lui Vahșî: „Iată, fuge dușmanul lui Allah! ” Văzând acest lucru, Vahșî își luă sulița ruginită și, așa cum cu ani în urmă îl străpunsese pe Hamza, de data aceasta îl străpun-se pe Müseyleme. Când îl văzu pe acesta căzând de pe cal, căzu la rândul său în genunchi. Parcă se adresa spiritului Mesagerului lui Allah: „O, Mesageru-le! Acum pot să vin?„
Noi nu putem ști ce i-a răspuns Mesagerul lui Allah. Dar este posibil ca spiritul Lui să se fi aflat la Yemâme și ruga fierbinte a lui Vahșî L-a făcut să-i fie milă, iar pentru a-l felicita pentru mărinimie, l-a luat în brațe zicându-i: „Poți să mi te arăți.„
Noi nu putem ști acest lucru. Am relatat acest eveniment în dorința de a vă oferi o idee despre misiunea de comunicare a Mesagerului lui Allah…
Da, vedem că, Mesagerul lui Allah se arăta milostiv chiar și pentru cel care l-a ucis pe Măritul Hamza, pe care l-a iubit cel puțin la fel de mult ca pe propriul tată și pentru care era neliniștit ca pentru propriul frate. Poate că, pentru intrarea lui Vahșî în Islam, numea cincizeci de căi și chiar și dintr-un om ca Vahșî făcea un companion. Oare, dacă opinia Lui în legătură cu misiunea de comunica-re nu era completată de firea sa și dacă nu ajungea o parte a spiritului său, era posibilă chemarea insistentă a unui om precum Vahșî? Nu, în această sârguință era ascuns adevărul că, misiunea de comunicare era o însușire care aparținea Profetului.
Chemarea lui İkrime
Dușmănia lui İkrime o întrecea pe cea a lui Vahșî. El era dușmanul în per-soană al İslamului. El cu bună știință nutrea acest sentiment. Toți cei din casa lui İkrime purtau dușmănie împotriva İslamului prin natura lor. Stăpânul casei era Ebu Cehil. Incultura lui contaminase toată familia și casa lui Ebu Cehil, prin obs-curitatea blasfemiei, devenise precum fântâna din iad. În casa aceea, cine adera la İslam, era expus pătimirilor și chinurilor și nu-și găsea liniștea.
İkrime parcă se lua la întrecere cu tatăl său în privința dușmăniei față de İslam. El lua parte la toate acțiunile de trădător ale tatălui său. Blasfemia îl orbi-se. Se arăta îndărătnic la cucerirea Meccăi. Da, mulți deveniseră musulmani du-pă cucerirea Meccăi și intraseră în aura luminii, dar dușmănia lui İkrime continua. De altfel, în timpul cuceririi Meccăi el ridicase sabia împotriva musulmanilor și apoi fugise în Yemen…
Ümmü’l-Hakem era soția lui și fiica unchiului său. Această femeie curajoasă, numai pentru a-și plăti datoria de fidelitate, se duce până în Yemen și-și convinge soțul să se întoarcă. Dar İkrime nu avea curajul de a apărea în fața Messagerului lui Allah. Deoarece, nu existase vrăjmășie pe care să n-o fi încercat și tiranie și insultă pe care să le fi trecut cu vederea. Dacă trebuia să se împrăștie pe drumul Lui țepi, dacă trebuia să se presare pământ pe capul Lui, el era primul care făcea acest lucru. Dar Mesagerul lui Allah cu râvnă dorea aducerea lui İkrime pe calea cea bună, purtându-se cu el cu aceeași delicatețe ca și în cazul lui Vahșî.
İkrime, când s-a aflat în prezența Mesagerului lui Allah, El i s-a adresat: „Salut, călător în emigrare! ” Dar emigrarea se terminase în sensul islamic al cuvântului. Mesagerul lui Allah îi spusese astfel, făcând referire la faptul că ve-nea de la drum lung. Această propoziție a fost de-ajuns pentru a topi gheața din inima lui İkrime. Aruncându-se în brațele Mesagerului lui Allah, l-a rugat să spună o rugăciune: „O, Mesagerul lui Allh! Roagă-te! Și pentru toată dușmănia mea, cere iertarea păcatelor mele!” Atunci Mesagerul lui Allah se rugă. İkrime se pier-du de entuziasm. Deoarece, nu se aștepta la o asemenea atenție. Nu se aștepta, deoarece până la acel moment îl compara pe Mesagerul lui Allah cu orice om și credea că are de-a face cu comportamentul unui om obișnuit. În fața bunăvoinței Lui, înțelese ceea ce a făcut și zise: „o, Mesagerule! De acum înainte, cât am cheltuit în numele dușmăniei pentru Tine și İslam, voi cheltui îndoit pentru İslam, îmi dau cuvântul! ” Și la Yermük se ținu de cuvânt, acolo dându-și și viața.
La războiul de la Yermük, İkrime a participat împreună cu soția și copiii. El este rănit și dus într-un cort. Îi spune soției, care plângea la căpătâiul lui: „Nu plânge! N-am să mor până nu văd victoria.” Aceasta este o minune care-i aparți-ne. Nu după mult timp intră în cort unchiul său, Hișam, zicând: „Veste bună, Allah ne-a dat victoria.” Atunci İkrime le-a spus: „Sculați-mă în picioare, căci a intrat Mesagerul lui Allah.” și adresându-se spiritului Mesagerului lui Allah spune urmă-toarele: „O, Mesagerule! Mi-am respectat cuvântul dat? Mi-am îndeplinit învoia-la?” Apoi cu ultima suflare recită versetul de mai jos și-și încredințează sufletul lui Allah: „Fă-mă să mă săvârșesc ca supus (musulman) și să mă întâlnesc cu cei buni!” (Yusuf [Iosif], 12 / 101)
Da, în problema calauzirii oamenilor pe calea dreaptă, Mesagerul lui Allah avea ambiție, El neadmițând o nereușită în misiunea sa de comunicare. Își întin-dea brațele către mii și sute de mii de oameni, atrăgând mii și sute de mii în cli-matul de lumină. Îi atrăgea, dar nu se sătura, deoarece dorea ca din marea sa milostenie să beneficieze toți. Da, până și dușmanilor vieții își întindea brațul mărinimos și astfel arăta că însușirea comunicării pe care o au profeții, este un orizont de neatins.
Nu aveau somn din pricina junghiului comunicării
Toată viața sa, mesagerul lui Allah nu a avut un somn liniștit. Deoarece El era încărcat cu toate necazurile omenirii. Da, dacă i s-ar atribui numai Stăpânului Lumilor cuvintele „În viața lui nu a dormit liniștit, închizându-și ochii.„, ar fi adevă-rat, căci toată viața lui s-a consumat în slujba comunicării.
În primii ani ai perioadei Mecca mergea din târg în târg, din stradă în stra-dă și unde se forma un bazar, Mesagerul lui Allah neapărat mergea acolo și che-ma, pe cei pe care-i găsea, la Religia Dreaptă. În calea Lui era expus diferitelor comportamente, fiind maltratat, primit cu pietre. El nu lua în seamă toate acestea și își urmărea scopul. Pe când îngerii nu se încumetau nici să-l privească drept în față, idolatrii îl scuipau. Ca urmare a faptului că uneori soarele, pentru a nu-i dău-na tenului prin căldura sa, trecea peste chipul Lui un nor precum o năframă, fă-cea să se risipească insultele.
După ce a fost pogorât versetul „Și avertizează-i pe cei apropiați de Tine din tribul Tău.” (Șuârâ [Poeții], 26 / 214), El imediat adună în jurul său toate tribu-rile și clanurile și le zise: „Allah (c.c) mi-a poruncit să-i previn pe cei apropiați mie. Voi îmi sunteți cei mai apropiați. Dar, până când voi nu veți zice „Nu există altă divinitate în afară de Allah!”, nu pot să fac nimic pentru voi în fața lui Allah. Dacă veți rosti aceste cuvinte, voi fi martorul vostru în rai.„
El așa le vorbi, dar dintre toți cei de față, numai unchiul său, Ebu Leheb zise – mai bine nu zicea – : „Păcat de tine, pentru asta ne-ai chemat?„, apoi toată lumea se risipi.
Toată avuția Măritei Hatice se topise în zaiafeturile date în cinstea mărimi-lor din Mecca. Mesagerul lui Allah îi poftea, îi ospăta și se trudea din greu, spu-nându-și „oare reușesc să-i fac să înțeleagă măcar câteva cuvinte? Dar, nu se știe de ce, nu se putea.
Măritul Ali (r.a) ne relatează una dintre aceste întâlniri: „Din nou Mesagerul lui Allah poftise la el acasă mai marii din Mecca. După ce s-au servit bucatele, El începu să vorbească. Le spuse că El este un profet adevărat și că ei, fiindu-i cei mai apropiați, trebuie să-l ajute, apoi întrebă: „Cine dintre voi mă poate ajuta?” Pe atunci eu eram un copil aproape de șapte ani, cu chip palid și trup slab. În mână aveam o carafă cu care duceam apă. Văzând că nimeni nu-i răspunde Mesagerului lui Allah, n-am mai putut răbda. Am lăsat din mână carafa și am zis: „Eu sunt, o, Mesagerule!” De trei ori repetă Mesagerul lui Allah această propunere. De fiecare dată, nu se găsi nimeni să răspundă în afară de mine.”[3]
Și așa, ani și ani, Mesagerul lui Allah își continuă misiunea de comunicare fără să știe ce-i oboseala. Dar cei apropiați nu-i dădură nici o atenție. Atunci în-cepu să caute în alte locuri oameni care să-l asculte. Dar și acolo nu era ușor să găsească oameni stăpâni pe inimile lor. La Taif l-au întâmpinat cu pietre, l-au iro-nizat. A fost gonit din majoritatea corturilor în care a intrat.
Soarta îl făcu să se ducă la Akabe și să se întâlnească cu oameni curați . Acolo cunoscu prima dată șase oameni. Anul următor veniră șaptezeci de oa-meni la Akabe. Mesagerul lui Allah le-a comunicat unele probleme. Dacă voiau să creadă în El, trebuiau respectate anumite condiții… Ei au primit toate propu-nerile fără șovăială. În timpul acesta, Măritul Abbas i-a sfătuit să ia o hotărâre, arătându-le amănunțit faptul că, acceptarea propunerii înseamnă înfruntarea lumii întregi. Nici unul dintre ei nu dădu înapoi. Și-au dat cuvântul de a-l prefera pe Mesagerul lui Allah în cele mai grele condiții. Stăpânul Lumilor îl trimise pe Mus’ab b. Umeyr să-i inițieze în tainele religiei.
Dorința de comunicare a companionilor
Mus’ab era singurul copil al celei mai bogate familii din Mecca. Când a acceptat Islamul, evea șaptesprezece ani. Atunci când trecea pe stradă, fetele ieșeau la fereastră și-și fluturau batistele. Era foarte atent cu înțișarea sa.
După ce a îmbrățișat Islamul, familia nu l-a mai acceptat. Atunci când a plecat la Medina, nu avea nimic decât ce era pe el. Și după aceea a trăit tot așa. Când a căzut martir la Uhud, și-a dăruit trupul (care fusese parcă tocat pe butuc) lui Allah, iar la înmormântare nu a avut nici măcar un giulgiu.
Acest renumit companion învățăcel al Mesagerului lui Allah, de cum sosi la Medina, începu munca de îndrumare și comunicare. Nu a rămas ușă la care să nu sune. Avea un spirit atât de curat și sincer încât, cei care-l ascultau, în scurt timp se îndepărtau de idolatrie și intrau în Islam. Venirea lui la Medina stâr-ni valuri. El era un izvor luminos, care făcea să strălucească sufletele întunecate.
Es’ad b. Zürare (r.a) avea grijă de casa lui. Cu toate că, namaz-ul de vineri nu era încă obligatoriu și Mesagerul lui Allah încă nu onorase Medina, acest om aduna la un loc oamenii care credeau și împreună oficiau namaz-ul de vineri.
Oamenii importanți din Medina veneau la Mus’ab acasă ca să-l asculte. Cei care veneau erau la început furioși, dar la plecare nu mai erau ca la venire. Și Sa’d b. Muaz era dintre aceștia. Într-o zi venise și el furios și declarase că nu va da loc celor de la Medina să poarte intrigi. Deoarece, i se relatase venirea lui Mus’ab ca o intrigă și dorea să o înlăture. Intră în casă. Mus’ab le povestea celor din jur cu glasul lui catifelat. La început, Sa’d fu mai dur, numai că, Mus’ab îl asi-gură astfel: „În primul rând vino, așează-te și ascultă. Dacă cele povestite de mi-ne nu-ți vor plăcea, nu sta pe gânduri și taie-mi gâtul cu sabia. Îți jur că nu mă voi împotrivi! „
Aceste cuvinte au fost de-ajuns pentru a-l topi pe Sa’d b. Muaz. Nu după mult timp se înălță până la starea de înger și își strigă mărturia de credință. Da, Sa’d b. Muaz îngenunchiase în fața lui Mus’ab b Umeyr și devenise musulman. În acea zi, în Medina era un entuziasm asemănător momentului intrării lui Ömer în Islam, la Mecca. În scurt timp acest eveniment găsi ecou în rândurile clanurilor din împrejurimi.
Așa cum s-a văzut, Mesagerul lui Allah difuza fără încetare, fără odihnă dreptatea și adevărul, iar ucenicii și învățăceii lui, răspândiți în cele patru zări ale lumii, se străduiau să-și exprime, în cel mai înalt grad, misiunea de răspândire a dreptății. Datorită luminoaselor inimi aprinse de aceste făclii, lumea urma să de-vină strălucitoare. Nu era același sentiment și aceeași simțire, care i-au trimis pe Mus’ab la Medina, pe Talha la Dumetü’l-Cendel, apoi în anii următori, pe Berâ și Halid la Yemen?
Dacă unii dintre companioni nu reușeau acolo unde erau trimiși, Mesage- rul lui Allah îi înlocuia și această schimbare negreșit își arăta aspectul și sensul pozitiv. De exemplu, Halid b. Velid nu a reușit în Yemen, unde fusese trimis să îndrume. Mai târziu, Mesagerul lui Allah îl trimise acolo pe Măritul Ali, iar pe Halid l-a repartizat în Necran, unde se aflau creștinii.
Berâ b. Azib astfel ne relatează acest eveniment:
„Am rămas zile întregi în Yemen împreună cu Halid; Până la venirea lui Ali, nimeni n-a crezut în noi și nu a făcut parte din rândurile noastre. Numai cu venirea Măritului Ali, lucrurile s-au schimbat dintr-o dată. Oamenii au început să intre în Islam grupuri-grupuri și să devină musulmani.„[4]
Da, la Yemen reușise Măritul Ali, deoarece avea un trecut lung lângă Me-sagerul lui Allah. Cu deosebire era veriga de aur ce venea de la Măritul Hasan și Măritul Hüseyin și părintele tuturor asociaților, sfinților și profeților care vor veni. Chiar și astăzi dreptatea și adevărul sunt reprezentate sub protecția aripilor lor. Și iată că Măritul Ali cucerea Mecca prin cuvintele sale ce topeau inimi, în așa fel încât, în ziua în care urma să fie cucerită Mecca, toți acești oameni treceau la re-ligia islamică.
[1] Kadı İyaz, Șifa, 1 / 105; Buhârî, Enbiyâ, 54; Müslim, Cihad, 105
[2] İbn Kesir, el-Bidaye, 3 / 153
[3] Müsned, 1 / 159; Heysemî, Mecmeu’z-Zevâid, 8 / 302-303
[4] İbn Kesir, el-Bidaye, 5 / 120-121
