Incredere in profetul nostru
În primul rând, Domnul nostru era devotat față de mesajele primite din partea lui Allah. Nu poate fi concepută trădarea încrederii. El este devotat tuturor făpturilor. Toți au încredere în El, deoarece, în primul rând, și-a arătat încrederea față de toți, insuflându-le credință și siguranță. Apoi ne-a arătat cât de necesară este încrederea și siguranța, făcându-ne să credem în ele. Acum să ne oprim pe rând asupra acestor probleme:
Încredere în misiunea Sa profetică
Allah (c.c) l-a ales pe Mesagerul Său, un om care să aibă considerație față de încredere și acesta a trăit toată viața sub influența emoției și înflăcărării acestei misiuni. Așa se face că, atunci când a început revelația, se emoționa la gândul că ar putea să scape din vedere vreun cuvânt și, înainte ca Gabriel să termine, mereu repeta în gând cele auzite, ca să le memoreze. În această pri-vință arăta atâta ardoare încât, într-o zi Coranul avea să-i spună:
„Nu mișca limba ta pentru ca să-l grăbești! Noi suntem datori cu strânge-rea lui și cu recitarea lui. Iar când Noi îl vom recita, urmează recitarea sa! Apoi, Noi suntem datori cu tâlcuirea lui.” (Kıyame [Învierea], 16 / 19).
Mesagerului lui Allah Coranul i-a fost încredințat spre păstrare. El se te-mea că s-ar putea să nu fie vrednic de această încredere sfântă și tremura. Din această cauză Allah (c.c) îl consola și-l asigura pe Mesagerul Său că va fi vred-nic de încrederea acordată.
Mesagerul lui Allah își ducea viața în emoții, se străduia să fie vrednic de încredere și simțea întreaga greutate a acestei poveri apăsându-l. De aceea, la Pelerinajul de Adio: „Atunci când soarele cobora sub orizont în timpul Pelerinaju-lui de Adio, cu conștiința că și măreața-i viață se înclină spre orizont, s-a adresat prietenilor săi, insuflându-le profunda sa responsabilitate: ” În curând vă vor între-ba despre mine. Va să zică, înainte de acea întrebare, vă întreb eu, „V-am comu-nicat misiunea mea? Cei care se aflau acolo au strigat cu glas tunător: „Da, Tu într-adevăr ți-ai comunicat misiunea și ți-ai îndeplinit-o fără greșeală! ” La aceste cuvinte, Stăpânul Lumilor își ridică brațele și zice: „Allah al meu, fii martor! „[1]
Da, faptul de a fi vrednic de încredere a început personal prin Cel Drept, a trecut la Gabriel și s-a oprit la Mesagerul lui Allah, apoi s-a așezat la dreptcredin-cioși…În timpul Pelerinajului de Adio, din nou a trecut la Allah, venind printr-o mărturie de la dreptcredincioși.
După relatarea celor mai respectate hadis-uri, Mama noastră Âișe (r.anha) zice, în legătură cu opinia Mesagerului lui Allah față de încredere: „Dacă Mesa-gerul lui Allah ar fi ascuns oricare din versetele pogorâte – ceea ce este imposi-bil – cu siguranță ar fi ascuns acest verset:
„Și i-ai spus aceluia asupra căruia Allah Și-a trimis harul Său, cum și tu ai trimis harul tău asupra lui: „Păstreaz-o pentru tine pe soața ta și fii cu frică de Allah!”. Tu ai ținut ascuns în sufletul tău ceea ce Allah a voit să descopere. Tu te-ai temut de oameni, măcar că Allah este mai vrednic să te temi de El. Apoi, când Zeyd a întrerupt orice legătură cu ea, Noi Ți-am dat-o ție să-ți fie soață, pentru ca dreptcredincioșii să nu aibă reținere în privința soțiilor fiilor lor adoptivi, dacă aceștia întrerup orice legătură cu ele. Și porunca lui Allaht trebuie să fie împlini-tă.” (Ahzâb [Alianțele], 33 / 37).[2]
Acest verset a fost pogorât cu acest prilej: Mesagerul lui Allah îl căsătorise pe robul său eliberat și crescut de el, Zeyd b. Hârise, cu fiica mătușii sale, Zeyneb b. Cahș. Dar această căsătorie nu mergea bine. Mama noastră Zeyneb (r. anha) fusese de acord numai din dorința de a se conforma poruncii Mesageru-lui lui Allah. De la început nedorind această căsătorie, ea nu avea pentru soțul său respect și considerație. De altfel, Cel Drept de mult poruncise dorința Sa de a o despărți de Zeyd și a o alătura Soțiilor Inocente ale lui Muhammed. Dar, până în ziua aceea, printre arabi era un obicei, potrivit căruia un om dacă-i spunea unuia „copilul meu”, era ca și propriul copil. Datorită acestui lucru, soția acestuia devenea nora celuilalt. De altfel, Zeyneb fusese oferită de către mama ei Mesa-gerului lui Allah, dar El nu primise. Acum însă, această căsătorie o poruncea Allah (c.c). Stăpânului Lumilor îi venea foarte greu să se căsătorească cu Zeyneb. Dar porunca venea de sus.
Iată se zice Mama noastră Âișe (r.anha) în legătură cu această problemă: „Dacă Mesagerul lui Allah ar fi ascuns anumite versete din cele relevate, ar fi as-cuns versetele care includ această căsătorie.”
Mesagerul lui Allah era foarte credincios revelației. Datorită acestui lucru, nu intra în discuție tăinuirea unor chestiuni oricât de mici.
Da, dacă ar fi fost să tăinuiască un verset, acela ar fi trebuit să fie cel rela-tat mai sus, dar El era vrednic de încredere…și ca să tăinuiască ceva nu intra în discuție.
Iată o altă întâmplare legată de opinia Lui față de încredere: La Bedir ne-credincioșii fuseseră luați prizonieri. Mesagerul lui Allah se consultă cu Măritul Ebu Bekir și Măritul Ömer. Măritul Ebu Bekir (r.a) înaintă părerea de a-i elibera în schimbul unei răscumpărări. Măritul Ömer era de părere să-i treacă pe toți prin sabie. El chiar ceruse ca fiecare să-l omoare pe cel apropiat. Mesagerul lui Allah, fiind înclinat spre propunerea lui Ebu Bekir, era pentru eliberarea în schimbul răs-cumpărării. Acum restul să auzim de la Măritul Ömer:
„Mă întorsesem de undeva. Pe Mesagerul lui Allah și pe Măritul Ebu Bekir i-am găsit plângând. Da, amândoi aveau capetele plecate și plângeau în hohote. Am întrebat care este cauza, dar nici unul nu avea putere să-mi răspundă. Am insistat, spunându-le: ce-ar fi să-mi spuneți și dacă este ceva de plâns, să plâng și eu împreună cu voi. Mesagerul lui Allah spuse că fusese pogorât acest verset.. Allah (c.c) poruncea în acel verset:
„Un profet nu are căderea să ia prizonieri, până ce nu a supus ținutul. Voi do-riți deșertăciunile Vieții de Acum, însă Allah vă dorește Viața de Apoi. Allah este Puternic ,Înțelept.” (Enfâl [Prăzile], 8 / 67).
Dacă se poate presupune că Mesagerul lui Allah ar fi putut tăinui oricare verset, acesta ar fi fost al doilea verset care ar fi trebuit ascuns. Dar, Mesagerul lui Allah era omul de încredere al revelației. Pe viitor, când vom relata cinstea Domnului nostru, vom relua aceste două versete și ne vom strădui să vă oferim sensul acestui subiect.
A fi vrednic de încredere pentru toate creaturile
Mesagerul lui Allah, omul vrednic de încredere, în misiunea sa profetică, de a prelua mesajele trimise de Stăpân, pusese bază pe spiritul devotamentului Lui în așa fel încât, inspira încredere în fața întregii existențe.
Într-o zi de rugăciune, Mama noastră Safiyye (r.anha) venise să-l vadă. După ce stătu puțin, ceru permisiunea de a se duce la casa ei. Mesagerul lui Allah ieșise să-și petreacă soția și, după câțiva pași, pe lângă ei trec câțiva com-panioni fără a se opri. Stăpânul Lumilor îi oprește și, descoperind chipul Mamei noastre Safiyye, le zice: „Uitați-vă, ea este soția mea, Safiyye! „
Companionii parcă erau loviți în cap. Ei ziseră: „Să ne ferească Allah! O, Mesagerul lui Allah! Cum putem noi să gândim ceva rău despre tine?” Însă Me-sagerul lui Allah, ca în toată comportarea sa, și prin această atitudine dorea să le dea o lecție. Zise: „Diavolul se preumblă timp îndelungat în venele omului.”[3]
Diavolul poate să bage în mintea omului multe lucruri. Acum dacă ar exis-ta probabilitatea de unu la o mie sau chiar de un milion ca în mintea omului să se nască o îndoială ca: „Oare cine era femeia de lângă Mesagerul lui Allah?” – Să ferească Allah! – atunci, viața Lui veșnică ar fi distrusă și lumina credinței stinsă.
Iată, ca urmare, El, monument de mărinimie, Marele Profet, intervine în această situație, își arată propria încredere și apără credința comunității sale.
De aici se poate vedea câtă importanță acorda încrederii și siguranței. De altfel, înainte de a deveni profet, numele Lui nu era „Vrednic de Încredere”?[4] După aceea, chiar și dușmanii Lui necruțători nu-l cunoșteau sub acest nume? Era un om în care aveau atâta încredere încât, dacă cineva s-ar fi dus la Ebu Cehil și l-ar fi întrebat în grija cui și-ar lăsa nu numai cinstea, ci și cele mai de preț lucruri, fără îndoială că ar fi spus „Celui Vrednic de Încredere”. Da, primul om care i-ar fi venit în minte, ar fi fost Muhammed Cel Vrednic de Încredere –Desăvârșirea asupra Lui! – . Da, așa era, Mesagerul lui Allah își trăise toată viața în spiritul ideii de încredere.
El era un om atât de demn de încredere încât, văzând o femeie care-și chema copilul zicându-i „Vino, uite ce-ți dau!”, a întrebat-o „Ce-i dai?” Femeia : „O, Mesagerul lui Allah! Voiam să-i dau câteva curmale” Atunci Domnul nostru a zis: „Dacă nu-i dădeai nimic, spuneai o minciună.„[5]
De altfel, Mesagerul lui Allah considera minciuna un semn al intrigii și se străduia să stea cât mai departe de ea. Minciuna este un indiciu al intrigantului. Celelalte două indicii sunt: a nu te ține de cuvânt și păcatul trădării încrederii. Cât de departe era intriga de Mesagerul lui Allah, tot atât de de departe era și trădarea încrederii…
Spiritul de încredere și semnificația încrederii nu se adresau numai oamenilor. Dimensiunea încrederii Lui cuprinde toate creaturile. Gestul unui companion, care pentru a-și chema calul s-a prefăcut că are ceva în palmă, atât de mult l-a deranjat încât l-a chemat și l-a dojenit. Da, El spunea că și față de animale nu trebuie să renunțăm de a fi vrednici de încredere.
Într-o zi se întorceau de la război. Câțiva companioni luaseră puii unei pă-sări din cuib și se uitau cu drag la ei. Tocmai atunci veni mama lor, care negăsin-du-și puii în cuib, începu să se agite, zburând în dreapta și stânga. Văzând acest lucru, Mesagerul lui Allah porunci ca puii să fie puși înapoi în cuib și mama lor să nu fie chinuită. Prin gestul său parcă explica faptul că această acțiune nu este demnă de niște oameni care sunt în situația de a fi reprezentanții încrederii pe pământ…
Și companionii erau la fel ca El. Iată unul dintre ei, om demn de încrede-rea comunității, Ebu Ubeyde b. Cerrah. În timpul Măritului Ömer, era guvernator la Damasc. Heraclios venise cu armate în tentativa de a recuceri Damascul, iar lângă Ebu Ubeyde erau puțini oameni. Apărarea orașului era imposibilă. Atunci Ebu Ubeyde chemă populația Damascului și zise: „De la voi am luat dări. În schimbul acestora trebuia să vă apărăm, dar acum nu mai suntem puternici. Nu mai putem să vă apărăm. Vă vom înapoia toate dările percepute, deoarece nu mai suntem îndreptățiți a le păstra…”
Dările sunt înapoiate populației. În fața acestei teribile priveliști, călugării și preoții uimiți umplu bisericile și se roagă Celui Drept să nu plece musulmanii. Iar atunci când musulmanii se retrag, ei spun: „Să dea Allah să vă întoarceți și să ne scăpați de tirania lui Heraclios!”[6]
Ebu Ubeyde inocula încredere, trăia fiind socotit un om de încredere și pu-sese stăpânire până și pe inimile creștinilor. Nu există nici o îndoială că, proble-ma asupra căruia insistăm și care ne lipsește este cea a încrederii și siguranței. În ziua în care noi vom avea din nou această deprindere, întreaga omenire va fi găsit o națiune în care să poată avea încredere. Iar noi, în numele recuceririi lo-cului nostru în echilibrul statelor, vom considera că am făcut cel mai orgolios pas.
Și în suveranitatea otomană asupra lumii, se poate vedea influența atmos-ferei de încredere. Acei oameni nobili și generoși, mesageri ai încrederii, care atunci când mergeau la război, dacă trecând printr-o livadă, rupeau fructe, atâr-nau banii cuveniți de crengi, înainte de a cuceri țările cu sabia, le cucereau inimi-le prin spiritul lor de încredere și dărnicie. În caz contrar, nici nu puteau intra în Europa și nici nu puteau să-și mențină prezența acolo.
Exemplul lui Ebu Ubeyde, care a trăit la Damasc, a dăinuit patru veacuri în Balcani și Europa. Datorită acestui lucru, în acea glorioasă perioadă de mărire au ajuns până la porțile Vienei cu foarte puține pierderi…și de-alungul veacurilor, oriunde s-au dus, au inspirat încredere.
Cred că, sângele vărsat în Turcia republicană pentru întemeierea încrede-rii și, mai ales în numele asigurării rânduielii printre cetățenii străini, nu s-a vărsat în cele cinci secole ale perioadei Otomane. Da, cercetările și statisticile efectuate arată că, numărul celor care și-au pierdut viața în toate ciocnirile din perioada Otomană este mai mic decât al morților din ultima jumătate de veac. De aceea, a susține faptul că cuceririle otomane se bazau în exclusivitate unei mari forțe, nu este deloc adevărat. Pe de altă parte, dacă s-ar lua în considerare mijloacele de trasport din acele zile, este foarte clar faptul că, administrarea unui stat atât de întins numai pe baza autorității statului și a armatei, nu era posibilă.
Da, datorită cuceririi inimii și sufletului lor, au putut administra sub același acoperiș și timp îndelungat, fără a avea probleme deosebite, oameni care aparți-neau unor rase diferite. Aceleași mijloace și medode se potrivesc și celor care se jertfesc pentru prietenie în zilele noastre.
Chemarea dreptcredincioșilor spre încredere
Sultanul Profeților păstra în siguranță mesajele primite de la Allah și făcea în așa fel încât, această atmosferă de încredere să cuprindă toată existența. Își chema dreptcredincioșii să aibă o conduită cinstită, recomandându-le să convie-țuiască între oameni, fiind demni de încredere. Lângă El nu te puteai gândi la cea mai mică trădare și nu era posibilă ponegrirea nici unui credincios. Îl atenționa imediat pe cel de lângă El și nu permitea ca în sufletul acestuia să se depună pulberea ponegririi.
Atunci când Mama noastră, Mărita Âișe (r.anha) a zis „Ce înaltă este acea femeie!”, i-a spus: „Ai ponegrit-o și ai mușcat din carnea ei.”, iar pe un compani-on care a vorbit la fel despre Mâiz, l-a admonestat cu aceleași cuvinte.
Această atitudine se datora faptului că era un om vrednic de încredere, care știa că încrederea sălășluiește în sufletele oamenilor.
Mereu spunea această rugăciune și o recomanda și dreptcredincioșilor săi: „Doamne, în fața foamei caut oblăduirea Ta; ea ce prietenă rea este. Și în fața perfidiei caut oblăduirea Ta; ea ce confidentă rea este.”[7]
În măsura în care este important să ai considerație față de încredere, în aceeași măsură este important să respingi perfidia și acestea sunt deprinderi tot atât de necesare unui om.
Această exprimare tulburătoare, despre oamenii care nu-și respectă cu-vântul dat și astfel se arată perfizi, aparține Mesagerului lui Allah: „În Ziua de Apoi, când Allah va strânge toți oamenii la un loc, pentru fiecare nestatornic se va înălța un steag și se va zice: „Iată, aceasta este nestatornicia acelui om!„[8]
Mesagerul lui Allag avea sufletul închis, pecetluit pentru toate relele. Era deschis pentru orice amănunt în legătură cu o faptă bună. El și-a trăit viața într-o atmosferă de încredere. Și omenirea a avut încredere în El. Cei care i-au întors spatele s-au înșelat și au fost părăsiți. Întotdeauna El a vegheat asupra dreptcre-dincioșilor precum un înger păzitor. Oricine, oricând suna la ușa Lui, auzea un glas care-l îmbia, poftea.
Așa cum era El un om de încredere, tot așa El însuși avea încredere în Allah. Încrederea Lui în Allah înseamnă înălțarea însușurii de a fi vrednic de în-credere de la profet la Allah. Încrederea coboară de la Allah și-și face apariția în profet sub forma credinței și siguranței. Când se unesc capetele celor două ar-curi, va ieși în evidență toată încrederea și siguranța.
Prin încrederea în Allah, fiecare profet este un om superior. Aceasta este una dintre caracteristicile și însușirile cele mai importante. Coranul ne relatează foarte limpede acest lucru în mai multe versete:
„Povestește-le lor întâmplarea despre Noe, când el a spus poporului său: „O, poporul meu! Dacă vă vine greu să stau [între voi] și să vă pomenesc de semnele lui Allah, atunci, eu mă bizui numai pe Allah. Iar voi, la rândul vostru, adunați-vă laolaltă cu căpeteniile voastre și cu ortacii voștri, iar după aceea hotă-râți, ca să nu existe nici un fel de umbră în hotărârea voastră. După aceea, hotă-râți în legătură cu mine și să nu-mi dați nici un fel de răgaz!” (Yunus [Iona],10/71).
Măritul Noe se bizuie pe Stăpânul său, are încredere și se adresează nea-mului său: „Dacă vă vine greu să suportați faptul că mă aflu printre voi și vă po-menesc de porunci, atunci faceți ce vreți…eu, din respect pentru situația mea, mă bizui pe Allah (c.c); iată-vă pe voi și iată-mă pe mine. Voi sunteți mulți, iar eu sunt de unul singur. Dar să știți că Allah (c.c) nu mă va face pierdut în fața voa-stră. Voi acum strângeți-vă, sfătuiți-vă între voi și plănuiți împotriva mea; și în timpul acesta, adunați părtașii, ortacii și pe toți cei ce ar putea să vă vină în aju-tor. Adunați-i pe toți ca apoi să nu fie nici o îndoială și să nu ziceți „dacă am fi făcut și acel lucru”; faceți tot ceea ce este posibil, făptuiți tot ceea ce ați gândit! Acum eu aștept hotărârea voastră.”
Măritul Noe (a.s), când spunea aceste cuvinte, le spunea bizuindu-se pe încrederea și siguranța în Allah. El știa foarte bine că Stăpânul său îl va ocroti și-l va apăra. Nu știm câți s-au urcat în arca lui, dar știm că Măritul Avraam (a.s) și alți profeți fac parte din neamul lui.
Coranul îl consideră pe Măritul Avraam (a.s) ca făcând parte din seminția lui și zice:
„Printre cei care au urmat calea lui Noe s-a aflat Avraam.” (Sâffat [Cei a-șezați în rând], 37 / 83).
„Noi nu zicem decât că te-a ajuns un rău de la unul din zeii noștri! A zis el: „Eu îl iau ca martor pe Allah și voi, de asemenea, fiți martori că eu sunt nevinovat pentru ceea ce voi luați ca asociați în locul Lui! Deci vicleniți cu toții împotriva mea, fără să-mi dați nici un răgaz! Eu mă încred în Allah – Domnul meu și Dom-nul vostru! Și nu este vietate pe care El să nu o țină de chica ei. Domnul meu es-te pe drumul cel drept!.” (Hud [Hud], 11 / 54-56).
Astfel este redată soarta lui Avraam și întoarcerea către Allah:
„Ați avut voi o pildă frumoasă în Avraam și în aceia care au fost alături de el, atunci când ei au zis către neamul lor: „Noi ne lepădăm de voi și de cele pe care voi le venerați în locul lui Allah. Ne lepădăm de voi. Dușmănia și vrajba s-au ivit între noi pentru totdeauna, până când voi veți crede numai în Allah! Dar [nu vă țineți] de cuvântul lui Avraam către tatăl său: „Mă voi ruga de iertare pentru ti-ne cu toate că eu nu voi avea nici o putere pentru tine la Allah!” Doamne, în Tine ne încredem , și la Tine ne întoarcem cu câință și la Tine este întoarcerea [în Zi-ua de Apoi] .” (Mümtehine [Cea pusă la încercare], 60 / 4).
Da, Avraam și cei de lângă el se ridicau împotriva blasfemiei și îi nimiceau pe necredincioși. Ei ziceau: „Noi suntem foarte departe de orice lucru la care vă închinați, în afară de Allah. Noi vă negăm pe voi și toți idolii voștri. Dușmănia dintre noi s-a lărgit pentru totdeauna.”
De altfel, această dușmănie continuă până în zilele noastre încă de pe vremea Măritului Adam. Încă din primele zile, credința și blasfemia sunt dușmani. Nu este posibil ca ele două să împartă același loc. Desigur că blasfemia va dori să pună piedici credinței și se va simți neliniștită. „Lumina va răni ochiul liliacului”; Așa cum ochii lor nu suportă lumina, tot așa vor fi deranjați de lumina credinței și profeției. Până când și voi, ca și noi, nu vă veți încrede în Allah, dușmănia dintre noi nu va înceta niciodată.
Printre trăsăturile blasfemiei se numără alienarea și indiferența. Necredin-ciosul va privi totul cu ură și dușmănie. Pe când în sufletul credinciosului există mărinimie și omenie. El privește tot universul ca pe un leagăn al frăției. Caută o trăsătură caracteristică tuturor și o cale de dialog. Credinciosul este așa, iar ne-credinciosul simte o plăcere din a se încăiera cu toată lumea. În timp ce, atunci când toată lumea va crede din inimă în Allah, va rezulta pace și liniște. A aștepta pace de la necredincios și hulitor este o neglijență și naivitate. Deoarece, hulito-rul nu are nimic altceva de dat omenirii decât încercarea de a încăiera popoarele între ele.
Ținând cont de acest lucru, a instaura un real dialog între necredincios și credincios este atât de greu încât, pare imposibil. De aceea, Coranul menționea-ză spusele Măritului Avraam către tatăl său, ca o excepție. Ceea ce spusese Avraam era doar o dorință și izvora din compasiune și mărinimie. El își exprima neputința de a nu putea face nimic pentru tatăl său pe lângă Allah. Apoi, Măritul Avraam zice: „ÎnTine am căutat sprijin, către Tine ne-am îndreptat.” Prin aceste cuvinte își exprimă încredrea în Cel Drept și își încredințează soarta în mâinile Lui. De altfel, dacă s-ar analiza și s-ar urmări viața tuturor profeților, se va obser-va că supunerea și încrederea în Allah atârnă foarte greu. Dar supunerea lor nu este precum supunerea și încrederea oamenilor de rând. Încredințarea totală în fața lui Allah o găsim doar la Sultanul Profeților. Da, supunerea și încrederea Stăpânului Lumilor era mai mare și mai adâncă decât supunerea și încrederea tuturor profeților.
Allah (c.c) îl învățase să spună „Allah mi-e de ajuns”. Mesagerul lui Allah își petrecuse toată viața în supunere, încredere și devotament față de El. Trebuie să ne gândim că, Măritul Ali (r.a), un luptător înverșunat, viteaz și curajos, a spus: „Când noi ne înghesuiam pe câmpul de luptă, ne adăposteam în spatele Mesagerului lui Allah, obținând siguranță și încredere.”[9]
Încrederea în emigrare
În timpul în care trebuia să emigreze, când casa îi era înconjurată din cele patru părți de către oameni ce erau în stare să moară pentru El, a citit versetul următor: „Și noi am pus o stavilă dinaintea lor și o stavilă în urma lor și astfel le-am acoperit lor ochii și iată că ei nu mai văd.” (Yâsin [Ya Sin], 36 / 9). După care a împrăștiat un pumn de pământ și fără să arate vreun semn de îngrijorare, a plecat dintre ei.
Da, era plin de vioiciune și n-avea frică de nimic. Apoi se oprește la Pește-ra Sevr, care se afla pe o culme la care și tinerii ajungeau cu dificultate. Iată că El, la vârsta de cincizeci și trei de ani, s-a cățărat pe acea culme. De altfel, toată viața și-a petrecut-o în ascetism și chin. Și acum accepta chemarea acestei noro-coase peșteri, rămănând acolo căteva zile ca musafir și cinstește această pește-ră, mârindu-i importanța…
Idolatrii din Mecca așteptau la gura peșterii. Între ei dacă era o distanță de un metru; Măritul Ebu Bekir (r.a) era îngrijorat, deoarece în acel moment se gân-dea că Mesagerul lui Allah îi era încredințat și își spunea: „Dacă nu voi reuși să fac față acestei încrederi și Lui i se va întâmpla ceva…” Era palid, pe când în zâmbetul de pe buzele Mesagerului lui Allah nu era nici o schimbare. Acel om demn de încredere și siguranță zicea, consolându-și prietenul, pe Ebu Bekir: „Nu-ți fie frică! Allah este cu noi.” Dacă presupunem că doi oameni au dreptate, al treilea este Allah.”[10]
Încrederea de pe câmpul de luptă
În rândul oștirii musulmane de sub conducerea lui Huneyn are loc o răzle-țire, în așa fel încât, toți companionii fug în dreapta și stânga. Toți erau convinși că era o înfrângere. Iată că în acel moment are loc un eveniment neașteptat. Mesagerul lui Allah (s.a.s), călare pe sfânt său cal, pe care Măritul Abbas încerca să-l oprească, se aruncă spre coloanele dușmanului. Cu o voce puternică și grandioasă, strigă: „Eu sunt Mesagerul lui Allah, nu e o minciună! Eu sunt nepo-tul lui Abdülmuttalib, nici asta nu e o minciună!„[11]
Această atitudine și bravura Lui, în scurt timp, asigură adunarea oștirii musulmane și nereușita se trasformă în reușită.
Supunerea care amețește
Se odihnea sub un copac. Tocmai în acel moment, un necredincios, pe nume Gavres, profitând de faptul că El dormea, îi ia sabia atârnată de o cracă și o îndreaptă spre gâtul Lui. Cu ironie întreabă: „Acum cine te va scăpa din mâinile mele?” Mesagerul lui Allah nu arată nici un semn de panică, deoarece încrede-rea Lui în Allah (c.c) era totală. Cu toată încrederea strigă „Allah!” Tunetul vocii bagă spaima în necredincios, care scapă sabia din mână și rămâne nemișcat. Atunci Mesagerul lui Allah ia sabia în mână și-l întreabă: „Dar acum pe tine cine te va scăpa?” Omul începe să tremure de parcă ar avea friguri.
Auzindu-i glasul, oamenii încep să se strângă. Priveliștea ce li se înfăți-șează, îi uimește pe toți. După ce află tot ce s-a întâmplat, încrederea și credința lor se dublează. Gavres, care asistase la atâta încredere, zice „Cel Devotat”.[12]
Cugetătorul occidental Bernard Shaw zice: „Măritul Muhammed, sub toate aspectele, este un om care, prin superioritatea sa, te amețește. Nu este posibil să înțelegi acest om enigmatic în toată semnificația sa. În special, superioritatea sa de neînțeles are o latură și aceasta este încrederea și siguranța în Allah.” Ceea ce spunea Shaw era adevărat…
Avea o asemenea supunere și încredere în Allah încât, nu este posibil de măsurat și de apreciat prin criterii cunoscute. Și locul Lui de lângă Allah, valoarea Sa erau pe măsura încrederii în Allah. La cererea, dorința și la recomandarea Lui nopțile se transformau în zi, despotismul devenea lumină, cărbunele se prefăcea în diamant și cerșetorii căpătau bogății de sultan. Cu acest prilej doresc să relatez o întâmplare legată de Măritul Hasan Basrî. Datorită faptului că se referă la Domnul nostru, după părerea mea, acest hadis este important. După criteriile hadis-ului evenimentul poate fi criticat, dar evenimente asemănătoare sunt atât de multe încât, pot fi socotite obișnuite și relatarea lor nu poate fi un inconvenient.
Aceasta este întâmplarea: un tânăr din Basra intenționează să plece în pelerinaj împreună cu tatăl său. În drum spre Mecca tatăl moare, dar se trasformă într-o creatură respingătoare. Aseastă situație îl afectează așa de mult pe tânăr încât, nu mai știe ce să facă. El se gândește pe cine să cheme și să-i arate trupul, cerându-i ajutor. Tocmai când se frământa cu acest gând, simte o asemenea apăsare încât, este între starea de veghe și somn; în acel moment vede cum se deschide ușa cortului și intră un om cu chip de soare. Acesta se opreșta la căpătâiul tatălui său, își plimbă mâna peste trup și fiecare parte pe rând revine la starea inițială, iar corpul neînsuflețit revine la viață. Tânărul era atât de uimit încât se pierduse. Tocmai când acea persoană se pregătea să iasă, tânărul înaintează și zice: „În numele lui Allah, spune cine ești?”
„Nu m-ai recunoscut? Eu sunt Muhammed.„
Aflând acest lucru, tânărului îi vine să zboare de fericire și zice: „O, Mesagerul lui Allah! Ce înseamnă cele petrecute? Pentru ce se schim-base starea tatălui meu?”
Mesagerul lui Allah: „El era un mare băutor. Aceasta este cauza transfor-mării.„
Tânărul: „Care este cauza considerației voastre?”
Mesagerul lui Allah: „Pentru că, ori de câte ori era pomenit numele meu, tatăl tău se ruga cu evlavie…„
Iată că nici un asemenea om nu rămâne nebăgat în seamă și Mesagerul lui Allah, atunci când este necesar, îl ia sub protecția sa. Când află de moartea omului, spiritul său, cu ajutorul lui Allah, se prezintă acolo.
Mesagerul lui Allah este o personalitate în care oamenii pot avea cea mai mare încredere. Și comunitatea lui de credincioși merită aceeași încredere. Într-un verset se spune:
„Allah vă poruncește să dați înapoi stăpânilor lor lucrurile încredințate, iar dacă judecați între oameni, să judecați cu dreptate! Cât de minunat este acest lucru la care vă povățuiește Allah! Allah este Cel care Aude Totul și Cel care Vede Totul! ” (Nisâ [Sura femeilor], 4 / 58).
Astfel relatează Măritul Ali deficiența acestui hadis: „După cucerirea Meccăi, Mesagerul lui Allah, luând cheile Kaabei de la Osman b. Talhâ, care nu era încă musulman, deschise singur Kaaba. În momentul acela, Măritul Abbas vine să ceară înapoi cheile. Probabil că marele om al viitorului era mai potrivit pentru această încredințare. În același timp, înmânarea cheilor îl făcea fericit pe acest om. Și așa a și fost. În momentul în care acest verset a fost pogorât, cheile Kaabei i-au fost înapoiate lui Osman b. Talhâ, care după aceea a devenit o mare personalitate musulmană.
Desigur că hotărârea din verset este dreaptă. Deoarece, Mesagerul lui Allah socotea dispariția încrederii ca un semn al sfârșitului lumii: „Când va fi pier-dută încrederea, așteptați-vă la sfârșitul lumii!„
Companionul întreabă: „O, Mesagerul lui Allah! Cum poate fi pierdută încrederea?”
Primește următorul răspuns: „Atunci când un lucru nu se încredințează unui om de încredere!„
Da, încrederea este foarte importantă. A încredința un lucru celui vrednic este un semn de încredere și acesta la rândul său, este unul din factorii cei mai importanți care țin în picioare rânduiala lumii. Pierderea încrederii are același în-țeles ca și dispariția echilibrului și rânduielii universale. Existența sau neexistența unei asemenea lumi, este egală.
Într-un alt hadis, Mesagerul lui Allah spune în legătură cu acest subiect: „Fiecare dintre voi este un păstor și toți sunteți răspunzători pentru cei pe care-i păstoriți: conducătorul de stat este răspunzător pentru cei care sunt în subordinea păstorului. Fiecare individ este păstorul familiei sale și răspunde pentru turma sa. Femeia este cea care păzește gospodăria soțului și este răs-punzătoare pentru tot ce are în supraveghere. Slujitorul este păstorul avuției stăpânului său și este răspunzător pentru tot ceea ce i-a fost încredințat. Fiecare dintre aceștia este păstor și fiecare este răspunzător pentru turma sa.„[13]
Concluzia, care se degajă din această largă relatare, este faptul că, fiecare este încredințat celui de alături. Existența, în totalitate, este încredințată lui Allah. Coranul i-a fost încredințat mai întâi lui Gabriel, apoi Măritului Muhammed (s.a v). Adevărurile din Coran și misiunea profetică a Măritului Muhammed sunt încredințate dreptcredincioșilor. Apoi toată comunitatea musulmană este încredințată lui Allah (c.c).
Toate elementele care au alcătuit viața și au devenit baza vieții sociale sunt ca niște cercuri concentrice. Cea mai mică defecțiune care ar apărea la unul din cercuri, se va întinde și la celelalte. Cred că nimeni nu are nici o îndoială în această privință. Dacă la un individ apare o anomalie și dacă aceasta nu este înlăturată, nu este nici o îndoială că, la scurt timp, se va tranforma într-o cangre-nă netratabilă. Deci, dacă fiecare cerc și-ar îndeplini obligațiile asumate, atunci există probabilitatea ca defecțiunile să fie prevenite.
În verset se atrage atenția asupra acestei legături și acestui întreg. În cadrul acestui indiciu, toți indivizii care compun națiunea, de la portar până la conducătorul de stat, dacă ar avea conștiința responsabilității în abordarea problemei încrederii, ar găsi în comunitatea celor „devotați” ceea ce căutau în utopiile omenești.
Ca o concluzie la importanța pe care o are încrederea în orice situație sunt cuvintele Mesagerului lui Allah: „Cel care nu are încredere, nu are nici credință!„[14]
Cel care nu respectă ceea ce i-a fost încredințat și nu vede importanța încrederii, nu are o credință desăvârșită. Adică, credința și încrederea sunt pre-cum cauza și efectul. Dacă un om care nu are respect pentru încredere, nu este socotit un credincios desăvârșit, este greu de găsit, în afara dreptcredincioșilor desăvârșiți, o idee sănătoasă în ceea ce privește încrederea. Da, dacă omul este un credincios desăvârșit, el va fi vrednic de încredere. Dar dacă nu este vrednic de încredere, atunci nici credința lui nu este desăvârșită.
Într-un alt hadis, în care Mesagerul lui Allah face descrierea unui credin-cios, se zice: „Adevăratul dreptcredincios este acela care inspiră încredere oa-menilor în problema avutului și a vieții.„[15]
Acum aș dori să amintesc un hadis, pe care îl consider că are legătură cu subiectul nostru. În acel hadis Mesagerul lui Allah poruncește: „Voi să-mi dați cuvântul în șase chestiuni; iar eu vă garantez raiul.„[16]
1. „Când vorbiți, vorbiți corect!” Da, faptele și declarațiile voastre să fie corecte…și voi la acest subiect să fiți asemenea unei săgeți!
2. „Respectați-vă cuvântul dat!” Contrarul înseamnă un semn al intrigii și despre acest lucru am mai vorbit mai sus.
3. „Să fiți vrednici de încredere!” Dacă undeva vi se încredințează ceva, fiind considerați de încredere, să nu cumva să nu se adeverească presupunerea lor! Mai mult, aveți grijă ca și în rai presupunerea lor să nu fie o minciună!
4. „Fiți cinstiți!” Păziți-vă cinstea și onoarea; apărați cinstea și onoarea altora ca și cum ar fi cinstea voastră!
5. „Închideți ochii în fața a ceea ce nu este permis!” Nu vă uitați la lucruri care nu vă aparțin și nu râvniți la lucruri ale căror beneficii nu vă este îngăduit!
Dacă vă uitați la ceva nepermis, inima vă este tulburată. Într-un hadis se poruncește: „A privi la un lucru nepermis este ca o săgeată otrăvită a diavolului. (Voința voastră va ieși din arcul vostru și se va împlânta în inima voastră. Sau acest arc care aparține diavolului, este în mâna voinței voastre). Cine, din res-pect pentru mine, va respinge acea privire, voi insufla în inima lui așa o credință încât, îi va simți binefacerea.„[17]
6. „Feriți-vă mâinile de a aduce daune altora!” Nu faceți rău nimănui și sub nici o formă![18]
Un om, care are respect față de aceste elemente, considerate a face parte dintre condițiile de a fi un om de încredere, trăiește fiind devotat, are siguranță și chezășie în lumea de apoi. Dacă vei crede în Mesagerul lui Allah, și El te va în-credința că vei ajunge în rai.
Da, continuitatea universului în siguranță este condiționată de devotamen-tul oamenilor de încredere. Dacă lumea islamică în totalitatea sa ar fi stăpână pe încrederea care i se acordă și ar putea să ajungă mesagera încrederii și siguran-ței pe pământ, atunci universul își va găsi echilibrul. În caz contrar, situația, ci și a întregii lumi, este dureroasă. Ce frumos descrie Akif acest tablou:
Dispărută-i cinstea, decăzută: peste tot – nerușinare…
În schimb, ce chipuri urâte acoperă acel văl subțire!
Nu-i statornicie, nici respect, dovada cuvântului, încrederea;
Minciuna-i crezută, perfidie peste tot, neștiută-i dreptatea.
Nimic nu se-nfioară, o, Stăpâne, ce înfricoșătoare revoltă!
Credință nu-i, nici crez, credința-i la pământ, religia-i în ruină.
O, mugurii speranței!
Voi sunteți cei care veți aduce adevărul religiei și o veți așeza pe pământ. Voi sunteți prelungirile unei rădăcini și razele izvorului de lumină încât, prin aces-tea ați inundat în lumină lumile într-o perioadă întunecoasă a istoriei și v-ați răs-pândit peste tot frunzele și florile precum copacul abundenței. Și iată că în acea perioadă, nobila noastră națiune, în întrevederile dintre state, a ajuns un stat do-minant, al cărui cuvânt este ascultat. Să dea Allah – ca trecând de zilele întune-coase – și cred că acest lucru se va întâmpla repede – voi veți readuce acele zile luminoase. Și cei care se află deasupra pământului, și cei de sub pământ așteap-tă de la voi acest lucru…și, în special, Mărețul Muhammed (s.a.v), care se află printre voi cu spiritul său și, chiar dacă voi nu simțiți și nu vedeți, vă mângâie pe cap și vă dezmiardă, așteaptă de la voi acest lucru, privindu-vă cu speranță, cu zâmbetul pe buze.
Voi, fiind oameni de încredere, dacă ați putea să nu vă îndepărtați de ca-lea cea bună și să transmiteți în jurul vostru mesajele de siguranță și încredere… da, atunci când veți reuși acest lucru, vi se vor deschide larg ușile inimilor întregii omeniri și, ca și înaintașii voștri, veți stăpânii acele inimi. Nu uitați că, cea mai im-portantă condiție pentru a atinge acest rezultat, la această culme mai bine zis, este să fii vrednic de încredere.
Dacă dorim să fim din nou un element de echilibru în stabilitatea lumii și o națiune sinceră atunci când se iau hotărâri privind soarta lumii – și suntem obli-gați s-o facem – atunci trebuie să fim reprezentanții dreptății, echității, corectitudi-nii și încrederii…
[1] Ebu Davud, Menasik, 56; İbn Mace, Menasik, 76, 84; İbn Kesir, Bidaye, 5 / 173; Buhârî, Gac, 132; Megazi, 77; Müslim, Hac, 147
[2] Buhârî, Tevhid, 22; müslim, İman, 288
[3] Buhârî, İ’tikaf, 8; İbn Mace, Sıyâm, 65; Müslim, Selâm, 24; Ebu Davud, Savm, 79; Edeb, 81
[4] İbn Hișam, Sire, 1 / 209
[5] Müsned, 3 / 447; Ebu Davud, Edeb, 80
[6] Ebu Davud, Edeb, 164; Müsned, 1 / 404
[7] Ebu Davud, Vitr, 32; Nesai, İstiâze, 19, 20; İbn Mace, Et’ime, 53
[8] Müslim, Cihad, 9; Buhârî, Cizye, 22; Ebu Davud, Cihad, 150
[9] Müsned, 1 / 86
[10] Buhârî, Tefsir (9), 9; Müsned, 1 / 4
[11] Buhârî, Cihad, 52; Müslim, Cihad, 78
[12] Buhârî, Meğâzî, 31; Cihad, 84; Müslim, Fezâil, 13; Müstedrek, 3 / 29
[13] Buhârî, Cum’a, 11; Vesâyâ, 9;Müslim, İmâre, 20;Ebu Davud, İmâre, 1
[14] Müsned, 3 / 135
[15] Tirmizi, İman, 12; İbn Mace, Fiten, 2; Nesai, İman, 8; Müsned, 2 / 206, 210, 379
[16] Müsned, 5 / 323; İbn Hibban, Sahib, 11 / 506; Beyhaki, Sünen, 6 / 288
[17] Kenzu’l-Ummâl, 5 / 328
[18] Müsned, 5 / 323
