Profetul milei, îndurării
Mila și mărinimia Mesagerului lui Allah formează una din dimensiunile ra-țiunii Sale. În același timp, în mila și milostenia Lui este ascunsă o profunzime di-ferită a unei grandioase concepții. Da, Domnul nostru, fiind unicul mesager al mi-lostenie și milostivirii Celui Drept, a folosit influența acestor două sfinte însușiri precum un elixir și le-a așezat în toate sufletele. De altfel, nu există un alt motiv de a face ca un om să fie acceptat de către mase, decât mărinimia, compătimi-rea, blândețea, sinceritatea inimii.
Iată. Mesagerul lui Allah, prin sensibilitatea interioară, prin extaordinara sa capacitate și prin rațiune, a valorificat foarte bine mila și milostenia, o dimensiune diferită a rațiunii Sale încât, acest lucru poate fi socotit un indiciu al profeției Sale.
Allah (c.c) l-a trimis întregii lumi ca o milostivire. Da, El reflectă mărinimia Celui Drept, parcă ar fi un izvor în mijlocul deșertului, havuzul unui kevser încât, toți cei care au venit cu ulciorul, și l-au umplut și au băut pe săturate. Iată că, El, prin dimensiunea milostivirii Sale, este pentru toată lumea un izvor deschis de kevser… Dacă dorește, orice om poate beneficia de El.
Prin grandoarea rațiunii Sale, a transformat această milostivire ce-l carac-terizează, într-o ispită luminoasă ce duce în rai, pentru cei care au nevoie de mi-lostenie. Cine intră în atmosfera înălțătoare a acelei ispite, atinge culmile cele mai înalte. Iată că, „milostivirea” este o asemenea cheie vrăjită. El a deschis cu această cheie toate lacătele învechite și ruginite și în fiecare eu a aprins o făclie a credinței. Da, această cheie de aur, a fost înmânată, dintre toți oamenii, Măritu-lui Muhammed Mustafa (s.a.s), cel cu spiritul de aur. Deoarece, dintre toți oame-nii, El este cel mai potrivit să ia acea cheie. Întotdeauna Allah încredințează celui capabil. Și cheia inimii, pe care o încredințează oamenilor, a dat-o celui mai înde-mânatic, Stăpânul Lumilor.
Da, Allah (c.c) l-a trimis ca o milostivire pentru oameni și El a valorificat această milostenie cel mai bine într-un echilibru extraordinar. Pentru milostenie, echilibrul este foarte important.
Exagerere și moderație în milostenie
Așa cum în orice chestiune există exagerare și moderație, tot așa și în milostenie există exagerare și moderație. Un model tipic de abuz al milosteniei se poate vedea în gândirea și activitatea unor grupuri umaniste. Aceștia constitu-ie cel mai viu exemplu în această problemă, datorită faptului că, pe de o parte vorbesc despre un umanism și iubire instabilă, pe de altă parte, nici unul dintre ei nu are un interes sincer față de credincioși și religie.
Da, dacă ar putea, ar îneca într-o lingură de apă musulmanii și oamenii credincioși. Iubirea lor este doar pentru ei și pentru cei care gândesc ca ei. Această iubire nu este dezinteresată, așa cum o înțelegem noi, ci se bazează pe interes. Pe când, milostenia Stăpânului Lumilor se desfășoară într-un cadru cu totul echitabil și cuprinde nu numai toată omenirea, ci și toate creaturile…
De milostenia Mesagerului lui Allah beneficiază drepcredincioșii. Deoare-ce, El „este milos și îndurător față de credincioși.” (Tevbe [Căința], 9 / 128). El este sincer, blând și foarte milos. De milostenia pe care o arată, pe lângă drep-credincioși, beneficiază și păgânii și idolatrii. Gabriel are un beneficiu special de pe urma acestei milostenii. Puteți măsura mărimea acestei mărinimii prin aceea că, chiar și diavolul, văzând această mărinimie, a nădăjduit.
Milostenia pe care o arată El nu este monopolizată de anumiți oameni sau de anumite grupuri de oameni. El nu a folosit milostenia ca un prilej de a se folosi de oameni, precum au făcut alții.
Înșelătoria umanismului
În zilele noastre este un adevăr faptul că sunt folosite unele curente ca paravan pentru înșelarea oamenilor. Vă rog să-mi spuneți care este diferența dintre acest lucru și un șarpe sau salamandră care vine lângă om să-l muște? Iubirea reprezentată de Mesagerul lui Allah categoric nu trebuie confundată cu acest fel de iubire. Da, în Islam iubirea are o semnificație proprie, de dimensiu-nea celor două lumi, este echilibrată.
Măritul Muhammed (s.a.s) a îmbrățișat oamenii cu o dragoste ce a cuprins toată omenirea și toate creaturile, transmițându-le un mesaj. Dar, așa cum am amintit mai sus, adânca Lui milă și milostenie nu a rămas numai sub forma unor idei în paginile unor cărți, așa cum este în opinia celor care se folosesc de ele. Dimpotrivă, în cel mai scurt timp s-a manifestat în practică și a fost reprezentată în toată profunzimea. De altfel, nu există nici o idee a Domnului nostru care să nu fi fost aplicată în practică. El este întrutotul un om de acțiune.
Cele relatate despre felul cum Mesagerul lui Allah scoate în evidență sem-nificația pe care o acordă milosteniei, ce cuprinde toate făpturile, au fost văzute realizăndu-se. De exemplu, El relatează prin exemple pilduitoare și semnificative atitudinea milostivă față de animale. Aceste două exemple redate de către Mesa-gerul lui Allah nu se pot uita:
„Din cauza unui câine, Allah (c.c) a iertat o femeie necinstită și a luat-o în raiul Său. Câinele, cu limba scoasă din cauza setei, stătea lângă o fântână. În acel moment, această femeie, care trecea pe acolo, văzând starea câinelui, nu putu răbda. Își scoase imediat cingătoarea, o legă de încălțăminte și scoase apă din fântână, apoi îi dădu câinelui să bea. Astfel, câinele fu salvat de la moarte. Iată că, această atitudine a femeii față de câine a fost un prilej de a i se ierta pă-catele și Allah (c.c) o trimise în raiul Său.„[1]
Exemplul de la polul opus este astfel relatat de către Mesagerul lui Allah: „Din cauza unei pisici, o femeie s-a dus în iad. Nu i-a dat nici mâncare, nici apă și nici n-a eliberat-o. Pisica muri de foame. Datorită acestui lucru, femeia ajunse în iad.”[2]
Mesagerul lui Allah a venit cu misiunea comunicării cuprinzătorului său mesaj. El este cel care a venit într-un loc plăcut de odihnă. Adică, este un izvor de apă dulce. Cine scufundă în el găleata înțelepciunii, găsește acolo milostenie. Cine bea apa vieții din mâinile Lui, atinge nemurirea sufletului.
Cei care se găsesc lângă izvor și sunt siliți să mulțumească, dacă ar ști valoarea Lui!
Pentru a nu lăsa în formă abstractă cuvintele spuse, doresc să vă ofer câteva exemple concrete. Dar, nu pot merge înainte fără a vă atrage atenția asupra acestei probleme:
El este superior în toate
Unii oameni, avansați în unele profesii, în raport cu alte domenii sunt vizi-bil înapoiați. De exemplu, un demnitar militar, oricât ar fi de priceput și capabil în profesiunea sa militară, în alte domenii nu poate avea inteligența, sensibilitatea și mărinimia nici unui păstor. Chiar și datorită faptului că un aemenea om se simte împlinit că a distrus natura, el nu poate fi mărinimos. Deoarece, ucigând mereu, simțurile lui s-au atrofiat și el nu mai simte durerea pe care o simte orice om în fața morții.
Un politician are succes în politică. Dar poate schimba echilibrul dreptății și astfel dăunează respectului pe care-l au oamenii pentru justiție.
Un om care s-a lăsat prins de curentul pozitivist și în orice se bazează pe analiză și experiment, veți vedea că nu a putut să facă nimic în viața spirituală. Există și unii, care chiar dacă s-au înălțat cât Vârful Everest pe plan mental, în viața sentimentală s-au îngropat în Lacul lui Lot.
Există mulți oameni care se străduiesc să transforme totul în materie, dar sunt neghiobi în fața logicii revelației și orbi față de semnificația ei.
Așa cum reiese și din această elucidare scurtă, unii oameni, în opoziție cu reușita lor în anumite domenii, nu reușesc deloc în domenii importante. Însușirile antagonice ale oamenilor, de obicei lucrează unele împotriva altora. Când una dintre ele se dezvoltă, cealaltă se atrofiază și devină diformă.
Pe când la Mesagerul lui Allah lucrurile nu se întâmplă astfel. Pe lângă faptul că este un luptător, este un om de o largă generozitate, mărinimie. El dă importanță experienței și observației, dar în același timp, se află la înălțimea vie-ții sufletești și spirituale.
Cele mai evidente exemple le putem găsi în războiul de la Uhud. Gândiți-vă că acolo a căzut martir unchiul său, pe care-l iubea și cu care crescuse împre-ună. Acesta, pe lângă că fusese ucis, trupul lui fusese făcut bucățele.
Tot acolo, fiul mătușii sale, Abdullah b. Cahș fusese tocat precum carnea pe butuc.
În timpul acesta și El avea capul spart, dinții sfărâmați, iar trupul îi era plin de sănge.
În această confruntare, în care dușmanii lui îi căutau pricină cu mânie și furie și se străduiau din toate puterile să-l ucidă, El, Mărețul Măreților, tremura de îngrijorare că, dacă se varsă sânge omenesc, Allah îi va distruge și zicea: „Allah, iartă-mi poporul; căci ei nu mă știu!„[3]
Ce semnificație a teribilei mărinimii au aceste cuvinte. El se roagă pentru cei care voiau să-l ucidă, în loc să-i blesteme și să-i ocărască.
Până la cucerirea Meccăi, nu rămăsese nici un rău nefăcut de către duș-manii Lui. Gândiți-vă cum ar fi ca cineva să vă boicoteze, să vă gonească din casa voastră, să vă lase în mijlocul deșertului, să atârne de pereții Kaabei un pact cu condiții foarte dure și să spună: „Este interzis să faceți schimburi de măr-furi cu acești oameni pe care i-am gonit și să luați fiicele lor sau să dați fiicele voastre!..” Să vă țină în aceste grele condiții trei ani, în acel pustiu și rudele să nu vă poată ajuta, iar voi vă veți strădui să supraviețuiți, hrănindu-vă cu ierburi. Copiii și bătrânii voștri vor muri de foame, nu veți avea parte de nici un fel de omenie și mărinimie. Și, ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, veți fi scoși din țara voastră și veți fi surghiuniți. Nici acolo nu veți fi lăsați în pace, ci veți fi supuși diferitelor intimidări prin viclenii și intrigi. Apoi, vă veți încleșta la Bedir, Uhud, Hendek, veți fi lipsiți de cele mai elementare drepturi, cum ar fi vizitarea Kaabei și, dincolo de acest lucru, acceptând cele mai grele condiții ce vă vor fi impuse, vă veți întoarce, apoi Cel Drept își va arăta bunăvoința și cucerind Mecca în fruntea unei mari oștiri, veți fi stăpâni acolo. Oare care ar fi fost comportamentul vostru împotriva lor? Puteați să spuneți ?: „Mergeți, sunteți liberi cu toții, nu vă condamnăm.”
Eu, după aprecierea mea, dacă nu aș fi învățat această lecție de la El, ca-tegoric nu m-aș fi comportat astfel. Presupun că, aproape toți împărtășiți cu mine această idee. Dar El, atunci când se ducea la Kaaba dând pinteni calului, înveș-mântat în armură, pe cap având un coif, în mână cu paloșul, pe spate atârnându-i tolba cu săgeți, era în același timp un erou al mărinimiei. El i-a întrebat pe mec-cani: „Ce fel de comportament așteptați din partea mea?” Cu toții au dat același răspuns: „Tu ești mărinimosul mărinimoșilor. De la Tine se așteaptă doar mărinimie!„
El a răspuns cum au răspuns frații Măritului Yusuf: „Astăzi nu este loc pentru dojenirea voastră! Să vă ierte Allah! El este Milostivul Milostivilor!” (Yusuf [Yusuf], 12 / 92)
Nu există un al doilea om care să îmbine la un loc hotărârile cu supunerea în fața lui Allah, precum este El.
Atunci când mergeau spre Bedir, își observa companionii. Fiecare era pre-cum o bombă atomică…și purtau în ei tensiunea de a da putere unei întregi oș-tiri. Sa’d b. Muaz zicea: „O, Mesagerule! Tu să-ți mâni calul până la Berk-i Gı-mâd! Dintre noi nimeni nu va rămâne în urmă.„[4] Prin aceste cuvinte dădea un exemplu al tensiunii în care se aflau. Cât de semnificativ este urmarea a ceea ce a spus acest om: „Aici este viața noastră, ia pe care o vrei, o Mesagerule! Aici este avutul nostru, ia cât vrei și dă unde vrei, O, Mesagerule!„[5]
Ostașii erau gata. De regulă, fiecare era un Sa’d b. Muaz. Dar, Mesagerul lui Allah nu neglija măsurile necesare, ci punea la punct toate pregătirile pentru război. După această activitate, își întindea brațele și cu o implorare ce pornea din profunzimile sufletului, începea să se roage de Cel Drept. Și așa de tare se ruga, aproape își pierdea cunoștința încât, haina îi cădea de pe spate și El nici nu observa acest lucru. Observând această priveliște, Măritul Ebu Bekir nu mai rezista, se apropia de El și îi punea la loc haina și zicea: „O, Mesagerul lui Allah, ajunge! Niciodată Allah nu o să te întristeze, ajunge atâta rugă și implorare!„[6]
Da, pe de o parte această hotărâre cumpătată, iar pe de altă parte, supu-nerea în fața lui Allah, era o caracteristică specifică numai unui asemenea om superior…
Milostenia universală
Așa cum am mai arătat, Mesagerul lui Allah era un om care simbiloza milostenia, de care beneficia toată lumea, dreptcredincioșii, păgânii, ipocriții. Dreptcredinciosul beneficiază, deoarece El a zis: „Eu sunt mai aproape de drept-credincioși decât sunt ei de ei înșiși. ” Comentatorii Coranului spun, referindu-se la versetul: „Profetul este mai aproape de credincioși decât sunt ei unii de alții.” (Ahzab [Alianțele], 33 / 6).
De fapt, cele două afirmații sunt foarte apropiate ca sens. Noi îl iubim pe El mai mult decât propria noastră viață, iar Mesagerul lui Allah îi iubește în aceeași măsură pe cei care-i arată afecțiune, deoarece El este un om de o mare mărinimie, bunătate.
Aceasta este o iubire rațională și logică. Chiar dacă are o parte sentimen-tală, această iubire are o dimensiune intermediară și o profunzime logică. Dacă va fi ațâțată, se va înrădăcina în așa fel în om încât, acel om îl va căuta peste tot pe Mesagerul lui Allah, așa cum Mecnun o căuta pe a sa Leylâ. Îl va căuta și îi va pomeni mereu numele, viața trăită fără El i se va părea tristă și se va tângui precum un nai.
Da, Mesagerul lui Allah ne este mai aproape decât propriile noastre dorin-țe. Și cum să nu fie, căci de multe ori acestea ne fac numai rău. Pe când de la El nu am avut parte decât de mărinimie, bunătate, generozitate, compasiune. El es-te reprezentantul milosteniei lui Allah. Dacă este așa, El este mai aproape de noi decât noi înșine.
El a spus: „Eu sunt mai aproape de dreptcredincioși decât sunt ei de ei înșiși.” Dacă doriți, puteți citi versetul: „Profetul este mai aproape de credincioși decât sunt ei unii de alții.” (Ahzab [Alianțele], 33 / 6). Apoi a continuat: „Cine lasă o avuție, aceea revine rudelor sale. Dar cine lasă o datorie și se duce, aceea es-te pentru mine.„[7]
După acest hadis urmează altul: Într-o zi a fost adus un decedat. Trebuia făcut namaz. Mesagerul lui Allah întrebă: „Are vreo datorie?” Cei din jur răspunseră: „Da, Mesagerul lui Allah, are foarte multe datorii!” Mesagerul lui Allah: „Voi faceți namaz-ul prietenului vostru, eu nu pot să fac namaz pentru datoriile lui.”
Această situație era grea și pentru El. Peste ea a coborât influența verse-tului menționat mai sus. Mai târziu, Mesagerul lui Allah ajunse la concluzia: „Eu sunt stăpânul lui, cei care au de luat să vină la mine.
În lume și în lumea de apoi, Mesagerul lui Allah întruchipează o milostenie prin calitatea pe care o are de a fi mai aproape de ei decât ei înșiși. Această mi-lostenie va continua veșnic.
El este milostiv și față de ipocriți. Aceștia nu au avut de suferit pe lume, datorită acestei cuprinzătoare milostenii. Au venit la moscheie, au umblat printre musulmani și au beneficiat de toate drepturile de care au beneficiat musulmanii. Mesagerul lui Allah nu i-a nedreptățit. Le cunoștea lumea interioară. Acest lucru îi spusese lui Huzeyfe (r.a.) După cum se relatează, datorită acestui lucru, Măritul Ömer îl supraveghea, nu făcea namaz la o înmormântare, dacă nu o făcuse acesta.
Cu toate acestea, İslamul nu i-a divulgat. Ei s-au găsit tot printre dreptcre-dincioși și insultele lor s-au transformat în îndoială și ezitare. Astfel, bucuriile lor lumești nu au fost amare. Deoarece, nu este posibil ca un om care crede că va dispărea pentru totdeauna, să guste plăcerile vieții. Dar, dacă injuriile le învălui în îndoială, până la a spune „Poate că există lumea de apoi „, există posibilitatea ca viața să nu fie în totalitate amară. Iată că, Mesagerul lui Allah a fost și pentru ipocriți milostiv într-o oarecare măsură.
Și păgânul a beneficiat de milostenia Mesagerului lui Allah. Deoarece, Cel Drept , ca răspuns la distrugerea în masă a popoarelor de dinainte din cauza blasfemiei și nesupunerii, după trimiterea Mesagerului lui Allah, datorită faptului că nu mai exista posibilitatea distrugerii în masă, a scăpat oamenii de o aseme-nea amară suferință. Aceasta este o mare milostivire pentru păgâni.
În legătură cu acest subiect, Cel Drept i-a poruncit apropiatului Său:
„Dar Allah nu putea să-i pedepsească atâta vreme cât Tu, de asemenea, Te aflai printre ei. Tot astfel, nu voia să-i nimicească devreme ce unii dintre ei cereau iertare! ” (Enfal [Prăzile], 8 / 33).
Da, Cel Drept, din considerație fată de Domnul nostru, a renunțat de a nimici în masă. Măritul Mesia a spus: „Dacă Tu îi pedepsești, fără îndoială, ei sunt robii Tăi! ” (Maide [Masa], 5 / 118).Acum uitați-vă la valoarea și importanța pe care o avea Domnul nostru lângă Cel Drept, care i-a poruncit: „Dar Allah nu putea să-i pedepsească atâta vreme cât Tu, de asemenea Te aflai printre ei. „
Acest lucru înseamnă că, de vreme ce El se afla în pieptul lor, Allah nu le va face nici un rău. Atâta timp cât El era pomenit pe pământ și era pe limbile tu-turor și calea Lui urmată, Allah nu-i va învălmăși.
Una din beneficiile pe care le-a avut păgânul de pe urma milosteniei Me-sagerului lui Allah, este relevat de El în cuvintele: „Eu am fost trimis să fiu milos-tiv, nu să blestem!„[8] Eu am venit din partea lui Allah ca o milostivire. Nu am venit ca pe capul oamenilor să plouă cu necazuri și nenorociri, nu am venit ca un om care să blesteme. De aceea, Mesagerul lui Allah a dorit ca cei mai mari dușmani ai İslamului să găsească drumul călăuzitor și pentru acest lucru s-a zbătut…
De lumina pe care a adus-o Mesagerul lui Allah a beneficiat până și Gabri-el. Într-o zi, Domnul nostru l-a întrebat pe Gabriel:
Și pentru tine Coranul este o milostenie?
Gabriel i-a răspuns:
Da, Mesagerule! Deoarece, nici eu nu eram sigur de sfârșitul meu. Am fost sigur numai atunci când a fost pogorât versetul:
„Acesta este cuvântul unui prea-cinstit trimis, cu putere de la Stăpânul Tronului Nezdruncinat, supus și credincios.” (Tekvir [Chircirea], 81 / 19-21).
Într-un alt hadis, Mesagerul lui Allah zice: ” Eu sunt Muhammed, sunt Ah-med, sunt ultimul profet (După mine va veni ziua judecății și nu va interveni nici un alt profet. Allah îi va judeca pe oameni în fața mea. Eu sunt profetul căinței și al îndurării.”[9]
Poarta căinței este deschisă până în ziua de apoi. Deoarece, Mesagerul lui Allah este un profet al căinței și influența Lui va dăinui până în ziua de apoi.
El, dacă vede un copil plângând, se așează lângă el și plânge împreună cu el. Simte în conștiința Sa gemetele de durere ale mamei. Iată un alt hadis relatat de Ebu Hüreyre: „Eu mă pregătesc de namaz și vreau să mă rog înde-lung. Apoi aud un plânset de copil. Deoarece știu că mama lui va fi infrijorată,indeplinesc namaz-ul repede și termin.„[10]
Mesagerul lui Allah făcea namaz de lungă durată. În special namaz-ul facultativ îi storcea de puteri pe companioni. El se apuca de namaz cu intenția unui asemenea namaz, apoi auzind un plânset de copil, imediat se grăbea. Deoarece, în zilele acelea și femeile participau la namaz în spatele Mesagerului lui Allah. Domnul nostru, gândindu-se că mama copilului care plânge se află în moscheie, accelera namaz-ul și astfel o liniștea pe mamă. Iată, El era un monu-ment de mărinimie. Plânsetul unui copil îi producea suferință și îl făcea să plân-gă. Numai că, cu toată larga Lui mărinimie, era un om echilibrat. De exemplu, această mărinimie tulburătoare niciodată nu era un obstacol în calea aplicării măsurilor în ceea ce privește credința și oricare ar fi fost forma de pedeapsă, neapărat o aplica…
Unul din clanul Benî Mukarrin își bătuse slujitoarea. Femeia se duse plân-gând la Mesagerul lui Allah. Domnul nostru îl chemă pe stăpânul ei și îi spuse: „Ați bătut-o pe nedrept. Ori o eliberați, ori lăsați-o să se ducă.”[11]
Da, dacă replica acestei bătăi nemeritate ar rămâne pentru lumea de apoi, atunci bătăile de acolo vor fi mult mai puternice. Prin urmare, echivalentul bătăii să fie libertatea, așa încât să fie răscumpărarea chinului iadului…
Copiii
Duioșia Lui față de copiii săi era cu totul diferită. De multe ori se ducea la familia care-l alăpta pe fiul său İbrahim, îl lua în brațe și mult timp îl iubea.
Akra b. Hâbis, văzându-l pe Mesagerul lui Allah cum îi iubea pe Măriții Hasan și Hüseyin, spuse: „Eu am zece copii, dar pe nici unul nu l-am sărutat.” Mesagerul lui Allah i-a răspuns: „Cine nu are compasiune, nu va avea parte de compasiune.„[12]
Într-un alt hadis se spune: „Arătați compasiune celor de pe pământ, pentru ca și cei din cer să aibă compasiune pentru voi.„[13]
Conform unei alte relatări, răspunsul dat ar fi: „Dacă Allah a luat din inima ta sentimentul compasiunii, eu ce pot să-ți fac?„[14]
Mesagerul lui Allah era plin de duioșie și mărinimie nu numai față de rudele sale apropiate, ci și față de prieteni mai apropiați sau mai îndepărtați.
Mărita Mama noastră Âișe povestește:
„Sa’d b. Ubâde se îmbolnăvise. Mesagerul lui Allah se duse să-l viziteze. Erau de față și câțiva companioni. Trista situație a lui Sa’d b. Ubâde îl impresionă atât de tare încât nu se mai putu abține și plânse. Plânsul Lui îi făcu și pe ceilalți să plângă. Pentru ca plânsul său să nu fie interpretat altfel, spuse: „Allah nu te va supune nicidecum la chinuri din cauza lacrimilor și a tristeții inimii. Numai din cauza acesteia te va supune la chinuri.” Și-și arătă limba.[15]
Da, Allah nu supune la chinuri din cauza lacrimilor. Dimpotrivă, din cauza unor lacrimi, renunță la chinuri. Da, Mesagerul lui Allah în alt hadis spune: „Există doi ochi și focul iadului nu se va atinge de ei. Ochii unui om care plând de teama lui Allah, sunt ochi ce stau de veghe noaptea pe calea lui Allah.„[16]
Un ochi îi aparține ascetului, iar celălalt, adversarului. Ochii oamenilor ca-re se roagă nopțile precum un ascet și plâng, iar ziua se luptă cu blasfemia pre-cum un leu, sunt cu adevărat ochi de dreptcredincios…
De altfel, atunci când ni se relatează despre companioni, ni se spune: Ei sunt ocupați nopțile cu rugile precum niște asceți, iar ziua, fiecare din ei devine un leu și umple de larmă cele patru zări.
Aflând de moartea lui Osman b. Maz, Mesagerul lui Allah se duce să-l vadă. Acesta era un companion renumit, ca un frate pentru Mesagerul lui Allah, care atât plânse, atâtea lacrimi vărsă de parcă i-ar fi spălat trupul cu lacrimile sale. Tocmai în acel moment, una dintre soții zise: „S-a prefăcut în pasăre, a zburat în rai.” Mesagerul lui Allah imediat își încruntă sprâncenele și zise: „Eu sunt Mesagerul lui Allah și nu știu , dar tu de unde ști că el se va duce în rai!?„[17]
Da, El era un om echilibrat. Mărinimia, faptul că plângea, nu erau obstaco-le în calea îndreptării unei greșeli. Un cuvânt exagerat spus atunci când El îm-brățișa un om și plângea, nu era un obstacol în calea admonestării acelui om. Atașamentul era un lucru, dreptatea era alt lucru. În fiecare zi îi vizita pe cei care căzuseră martiri la Uhud, dar nu spunea: „Zburați și mergeți în rai!„[18]
Chiar dacă noi am zice „Dacă nici ei nu merg în rai…” Aceasta este situa-ția…
Cota parte pe care o dădea celor care ocroteau orfanii, nu este suficientă pentru a demonstra că El este un monument al mărinimiei? Uitați-vă ce spunea: „Eu și cel care are grijă de orfani suntem așa în rai.” Apoi își strângea degetele și făcea semnul prin care să arate cât de aproape era de cei care aveau grijă de orfani.[19]
Mesagerul lui Allah, prin gestul său, parcă voia să spună că, nimeni nu se poate interpune între mine și cel care ocrotește un orfan, la intrarea în rai.
Mărinimie și față de animale
Mărinimia Sa cuprindea și animalele. Mai sus relatasem cum o femeie a intrat în iad din cauza unei pisici și o altă femeie necinstită a fost poftită în rai datorită faptului că i-a dat apă unui câine. Să întărim această chestiune, relatând o altă întâmplare:
Se întorceau de la un război. În timp ce se odihneau, unii companioni vă-zuseră un cuib de pasăre și luând în mâini puișorii, se uitau cu drag la ei. Tocmai în acel moment veni mama puilor și, văzându-și puii în mâinile lor, începu un zbor agitat. Mesagerul lui Allah, fiind informat de cele întâmplate, se duse și le porunci să pună puișorii la loc în cuib.
Da, mărinimia Lui cuprindea și animalele. De altfel, Allah nu dojenise pe unul din profeți din cauza unui mușuroi de furnici? Acest profet arsese furnicile, cu știre sau fără știre… El fusese dojenit de către Allah.
Este posibilă o altă atitudine a Mesagerului lui Allah, care ne-a relatat acest eveniment similar?
Apoi, din comunitatea Lui vor apărea oameni, care vor purta numele de „domn care nu calcă pe furnici”. Deoarece, ei își vor atârna de picioare clopoței și așa vor umbla pe drum. Pentru ca acele insecte să se îndepărteze la auzul clopoțeilor și să nu fie călcate în picioare…Pe Allah! Ce exemplu de adâncă și atotcuprinzătoare mărinimie și generozitate! Da, din sfera Lui de mărinimie nu au făcut excepție nici furnicile. Acești oameni, care nu au strivit nici furnicile, oare pot tiraniza pe alții? Nu, cu bună știință și cu intenție nu este posibil ca ei să facă vreo nedreptate!..
În perioada în care se afla la Mina, dintre pietre ieși un șarpe. Companionii s-au repezit imediat asupra șarpelui. Dar șarpele reuși să fugă. Mesagerul lui Allah, care urmărise totul din depărtare, zise: „El a scăpat de răutatea voastră, iar voi de răutatea lui.„[20]
Aici, Mesagerul lui Allah numea răutate și ceea ce aveau de gând să facă companionii. Deoarece, cel ucis chiar dacă este un șarpe, el are un loc în orân-duiala lumii. Fiecare asemenea moarte dezechibrată, va schimba și echilibrul ecologic și va aduce un inconvenient greu de recuperat.
De fapt, distrugerea insectelor în numele agriculturii, este un păcat din punct de vedere ecologic. Partea proastă a problemei este că, în zilele noastre, asemenea crime se fac în numele științei.
İbn Abbas relatează: „Mergeam undeva împreună cu Mesagerul lui Allah. Un om legase o oaie în vederea tăierii și în văzul ei își ascuțea cuțitul. Mesagerul lui Allah: „Vrei s-o omori de mai multe ori?„[21] Acest lucru însemna o dojană.
Abdullah b. Cafer relatează: „Mesagerul lui Allah, cu câțiva companioni lângă El, intră într-o grădină. Într-un colț al grădinii se afla o cămilă foarte slabă. Văzându-l pe Mesagerul lui Allah, cămila vârsă lacrimi șuvoi. Stăpânul Lumilor se duse imediat lângă cămilă. O clipă rămase lângă ea, apoi chemându-l pe stăpâ-nul cămilei, îl dojeni foarte dur.”[22]
Mesagerul lui Allah, plin de mărinimie, depășind cu mult iubirea și mărini-mia pe care susțin că o au umaniștii din zilele noastre, a știut să-și ferească această mărinimie atotcuprinzătoare de excese și exagerări și nu a căzut în excese grație rațiunii.
Da, niciodată El, în numele toleranței, nu a fost îngăduitor cu răutatea. El știa foarte bine că, îngăduința arătată unui asasin și unuia cu suflet de fiară, în numele generozității, este o agresiune asupra miilor de oameni nevinovați.
Cu mare mâhnire ne exprimăm asupra faptului că, diferitele nedreptăți care au loc în zilele noastre, sunt mai numeroase decât în alte epoci. Am văzut în ce stare a adus țara anarhismul. Dacă iubirea, generozitatea nu sunt folosite echilibrat, pot avea urmări neprevăzute asupra individului și societății. Pe când, pentru Mesagerul lui Allah este imposibil să indici măcar un eveniment în sens negativ.
Da, El iubea oamenii până la distrugerea sa. Un argument în acest sens este transformarea pe care o suferă sub influența Coran-ului, în care se spune:
„Se poate ca Tu să Te frămânți, în sinea Ta, din pricina faptelor lor, dacă ei nu cred în acest lucru.” (Kehf [Grota], 18 / 6).
De altfel, atunci când atmosfera profeției a început să-i învăluie personali-tatea, El nu s-a închis într-o grotă? Pentru prima dată revelația a pogorât asupra Lui acolo. De aici rezultă că El iubea oamenii și de aceea pornise pe această cale.
De fapt, semnificația războiului sfânt (jihad) dus de Mesagerul lui Allah, izvora din latura sa milostivă. Da, poate că, din cauza războiului sfânt, oamenii vor aduce daune renumelui lumii, dar vor fi atâtea de câștigat în numele vieții veșnice încât, vor reduce la nimic aceste daune. Mesagerul lui Allah, prin vârful paloșului pe care-l purta, deschidea căile ce duc spre rai. Și aceasta este o altă dimensiune a faptului că El este milostivul lumii…
Răbdarea, stăruința Lui
El s-a folosit de răbdare, împreună cu rațiunea, acolo unde era necesar. Datorită acestui lucru, culmi ce păreau de neatins, i-au ajuns la picioare, inimi dure precum un aisberg, suflete reci precum gheața, s-au topit în fața Soarelui Răbdării, găsindu-și drumul călăuzitor. Dacă nu ar fi avut această răbdare și stă-ruință, Ebu Süfyan, İkrime și alții ar fi putut să adere la İslam?
Da, El este milostiv pentru toată lumea. Echilibrul milosteniei Lui este un alt argument în favoarea rațiunii, înțelepciunii…
[1] Buhârî, Enbiya, 54; Müslim, Selâm, 153
[2] Buhârî, Musâkât, 9; Müslim, Selâm, 151; Müsned, 2 / 507
[3] Buhârı, Enbiya, 54; Müslim, Cihad, 104, 106; müsned, 1 / 380
[4] Müslim, Cihad, 83; İbn Hișam, Sire, 2 / 266; İbn Kesir, el-Bidaye, 3 / 322
[5] İbn Kesir, el-Bidaye, 3 / 322
[6] Müslim, Cihad, 58; İbn Kesir, el-Bidaye, 3 / 264; Müsned, 1 / 32; İbn Hișam, Sire, 2 / 279
[7] Müslim, Feraiz, 14
[8] Müslim, Birr, 87
[9] Müsned, 4 / 395; Müslim, Fezail, 126
[10] Buhârî, Ezan, 65; Müslim, Salât, 192
[11] Müslim, Eyman, 31, 33; Müsned, 3 / 447
[12] Buhârî, Edeb, 18; Müslim, Fesail, 65
[13] Tirmizi, Birr, 16; Ebu Davud, Edeb, 58
[14] Buhârî, Edeb, 18; Müslim, Fezail, 64; İbn Mace, Edeb, 3; Müsned, 6 / 56
[15] Buhârî, Cenâiz, 45; Müslim, Cenâiz, 12
[16] Tirmizi, Fezâilü’l-Cihad, 12
[17] Buhârî, Cenaiz, 3; İbn Mace, Cenaiz, 7; Müsned, 2 / 335
[18] Buhârî, Meğazi, 27; Müslim, Fezail, 30; Nesai, Cenaiz, 103; İbn Sa’d, Tabakat. 2 / 205; İbn Hișam, Sire, 4 / 300
[19] Buhârî, Talak, 25, Edeb, 24; Müslim, Zühd, 42
[20] Buhârî, Cezâus-Sayd, 7; Müslim, Selâm, 137
[21] Müstedrek, 4 / 231, 233
[22] Suyutî, el-Hasâisü’l-Kübra, 2 / 95; Heysemî, Mecmeu’z-Zevâid, 9 /9
