Analizarea unui grup de hadisuri

Cea mai evidentă caracteristică a tuturor cuvintelor care aparțin Domnului nostru este folosirea cuvântului cel mai potrivit legat de subiectul în discuție. În acest sens există mii de exemple care să ne confirme afirmațiile. Noi vom alege dintre acestea pe cele care sunt denumite de către toată lumea și în orice epocă, totalitatea cuvintelor (Cevamiu’l-kelim). Dar să nu exprimăm cu insistență acest lucru, deoarece, cuvintele Domnului nostru cuprind această semnificație. Iată unele cuvinte care-i aparțin:

1. Câteva cuvinte despre culmile credinței în unicitatea lui Allah

Tirmizî relatează din Abbas:

„O, tinere! Să te învăț câteva cuvinte: Tu apără adevărurile care-i aparțin lui Allah încât și Allah să te ocrotească pe tine. Veghează-L pe Allah, ca să te afli în fața Lui. Atunci vând ceri ceva, cere de la Allah. Dacă trebuie să ceri ajutor, cere tot de la Allah și să ști că, dacă s-ar aduna toată comunitatea și ar încerca să aducă daune interesului tău, nu pot decât să-ți aducă dauna pe care ți-a hără-zit-o Allah. Dacă s-ar aduna toți oamenii și s-ar strădui să te prejudicieze, nu pot s-o facă; numai ceea ce este încuviințat de Allah, este acceptat. Deja condeiul a fost înlăturat, iar scrierea s-a uscat.„[1]

Iată că, în atât de scurte, pure cuvinte au încăput cele mai încâlcite, grele cuvinte referitoare la soartă, la supunere și prin cea mai simplă metodă, acest profund subiect a fost clarificat.

În același timp, multe lucruri ce pot fi spuse în numele acțiunii și ofensivei, incluzănd și sensul mărturiei de credință, au fost rezumate în câteva propoziții.

[1] Tirmizi, Kıyame, 59

2. Omul este un călător

Tot Tirmizî relatează din İbn Ömer: „Trăiește pe lume precum un sărman. Sau ca un călător. Numără-te (înainte de a muri) printre cei din mormânt!„[2]

Iată un cuvât care include trei propoziții. Apărarea echilibrului lumii de apoi, prin referire la ferirea de păcat și frica de Allah, este cel mai cuprinzător și semnificativ dintre cuvintele posibile a fi rostite…Dacă ar exista o exprimare mai cuprinzătoare decât aceasta, fără îndoială că, și aceasta îi aparține Lui. Nimeni să nu se îndoiască de acest lucru!..

De altfel, omul este pribeag în această lume. După cum se exprimă Mev-lânâ: „Omul este precum un nai rupt din trestie.” Mereu suspină ca urmare a în-depărtării de stăpânul său. Această tânguială va continua toată viața lui.

Omul este un călător. Călătoria lui începe din lumea spiriuală, apoi conti-nuă în pântecul mamei, în lume, în perioada copilăriei, vremea tinereții, a bătrâ-neții, în moarte și până la rai sau iad. Se pune întrebarea, oare în ce măsură omul este conștient de această călătorie? Dacă el se vede pe sine în permanen-ță ca un călător, cramponându-se de feluritele frumuseți ale lumii, care nu sunt bune decât să-i îngreuneze mersul, atunci va merge fără să se împiedice.

De vreme ce omul nu se numără pe sine printre cei din mormânt, adică încearcă să explice expresia celor din vechime ” Muriți înainte de a muri.„[3], fără a se risipi în acțiune și trai, nu mai este posibilă scăparea lui de vicleniile și intrigile diavolului.

[2] Tirmizi, Zühd, 25
[3] Adunî, Keşfü’l-hafâ, 2 / 291

3. Urmările adevărului și minciunii

Buharî relatează din Müslim, Ebu Davud și Abdullah b. Mesud (r.a): „Vouă vi se potrivește adevărul. Adevărul îl duce pe om către bine, iar bi-nele îl trage spre rai. Odată ce omul se îndreaptă către adevăr și merge pe această cale, va spune mereu adevărul, va căuta adevărul. În felul acesta el va fi trecut drept „Omul adevărului” în sferele divine.

Feriți-vă de minciună. Minciuna îl duce pe om la păcate și de acolo, în iad. Odată ce un om se lasă furat de minciună, mereu va minți și ca rezultat, va fi în-scris drept mincinos în sferele divine…„[4]

Adevărul este motto-ul profeților, iar minciuna este o caracteristică a ne-credincioșilor și ipocriților. Adevărul este de o importanță fundamentală pentru ziua de astăzi și pentru ziua de mâine. Minciuna este o pată neagră întinsă pe chipul timpului. Nu poți să indici nici un individ care să trăiască fericit și să atingă fericirea veșnică într-un climat de minciună. Dar pe calea luminoasă a adevărului care se întinde în direcția fericirii veșnice, nu întâlnești nici un om nefericit, care să piardă pe lume sau în lumea de apoi.

Minciuna este de bază pentru blasfemie, este indiciul evident al discordiei, este situația în care te afli, susținând opusul a ceea ce știe Allah. Minciuna, mai ales în zilele noastre, este o boală înfricoșătoare, care a distrus morala, a adus haos în lume încât, nu a devenit fericit și nici nu va deveni un popor, care, des-chizându-i ușile vieții, i-a recunoscut dreptul la „liberă trecere” în cămine, în târ-guri, în parlamente.

În opoziție cu acest lucru, adevărul este temelia de bază a Islamului, ca-racteristica cea mai evidentă a credinței, piatra de temeie a moralei musulmane, cea mai deosebită calitate a profeților și sfinților, axa principală a progresului material și spiritual.

Adevărul este al îngerilor, minciuna, al diavolilor; primul este al robilor stimați ai Celui Drept, al doilea este al spritelor josnice; primul este El, mândria omenirii – pacea deplină asupra lui! – , al doilea este un atribut al falsului proroc.

Dintre cuvintele cu sensuri opuse, menționate în text, cuvântul, adevărul, este cel care cuprinde toate faptele bune, fiind deschis tuturor dreptcredincioși-lor încât, se poate aduna sub titlul său gândul cinstit, cuvântul adevărat, intenția adevărată, comportamentul adevărat și traiul adevărat.

Al doilea cuvânt, minciuna, dimpotrivă, este opusul primului cuvânt, fiind ca un sâmbure al iadului, care cuprinde toate faptele rele și este închis dreptcre-dincioșilor, iar din punct de vedere al caracteristicilor, adună sub titulatura sa idei deviate, cuvinte absurde, comportamente deviate.

În textul hadis-ului sunt confruntate cele două cuvinte, adevărul și minciu-na. Dacă primul l-am traduce ca starea unui om drept, în a cărui fire dreptatea este de doi la zece, pentru al doilea este potrivit să spunem că este un mincinos profesionist, a cărui natură s-a întregit prin minciună.

În fiecare din cele două cuvinte există o exagerare. Cel care s-a dedicat dreptății și gândește drept, vorbește drept, acționează drept și trăiește drept, da-că nu astăzi, mâine cu siguranță va deveni simbolul dreptății pe pământ și în ce-ruri și al apropierii de Cel Drept.

În schimb, cel care s-a dedicat minciunii, gândește prin minciună, spune minciuni, trăiește în minciună, devine până la urmă simbolul minciunii.

Ultimele staționări ale acestor drumuri cât se poate de lungi sau scurte, suficient de luminoase sau cețoase, cât se poate de sigure sau periculoase, sunt raiul și iadul.

Un avantaj diferit la fiecare staționare, un prim impuls diferit, duce unul din aceste drumuri spre rai, iar călătorul ajunge în rai, iar pe calea cealaltă, după multe dezavantaje, handicapuri, se ajunge la o distrugere veșnică.

Acest hadis l-am menționat și în capitolul în care am relatat despre adevă-rul, dreptatea Domnului nostru. Dar, subiectul asupra căruia vrem aici să insis-tăm este succesul Domnului nostru în redarea, în cuvinte atât de concise și totuși pline de conținut, a consecințelor adevărurilor referitoare la lume și lumea de apoi, a prejudiciilor aduse de minciună vieții individuale și sociale.

Desigur că, omul care analizează numai acest hadis, va ști și va înțelege cu siguranță că, redarea unor probleme atât de vaste, atât de cuprinzătoare, este o onoare specială pentru Mesagerul lui Allah. Nu este posibil ca alții să redea astfel aceste subiecte.

[4] Buhârî, Edeb, 69; Müslim, Birr, 105; Ebu Davud, Edeb, 80

4. Omul este împreună cu cel pe care-l iubește

Buhari și Müslim relatează din spusele lui Abdullah b. Mes’ud, următorul hadis: „Omul este împreună cu cel pe care-l iubește.”[5]

Dacă s-ar porni la explicarea acestui hadis, ar reieși cel puțin un volum. Acest hadis, care oferă un pahar din apa kevser sau apa vieții unor inimi necăjite și frânte, care rămân în urmă în plin mers, care nu pot să-și urmărească călăuza, care nu sunt în stare să efectueze corespunzător ceea ce trebuie făcut, dă un indiciu asupra faptului că omul va fi împreună cu cei pe care-i iubește în oricare dintre poluri ar fi, pozitiv sau negativ. Omul, și aici, și acolo, este tot cu cei pe care-i iubește.

Dacă este așa, cel care vrea să fie cu profeții, cu cei drepți, cu eroii, în pri-mul rând trebuie să-i iubească, ca să fie cu ei împreună. Sau, cu o altă exprima-re, cei care urmează să fie în lumea de apoi cu profeții, cu cei drepți, cu eroii, sunt cei care se află în compania lor și îi iubește, fiind încă în lumea aceasta.

Și pentru cei care reprezintă răul, este valabilă semnificația și importanța aceluiași hadis. Iată cum, un hadis compus dintr-o singură propoziție, redă într-o formă atât de concisă asemenea mii de înțelesuri și expuneri încât, a rosti un asemenea cuvânt, poate fi avantajul doar al unei inteligențe deschise spre reve-lație și inspirație.

Nuayman uneori bea și Mesagerul lui Allah îi aplica pedeapsa prevăzută în legislația islamică. Fapta lui Nuayman era un păcat. Atunci când un compani-on i-a adresat un cuvânt jignitor, Mesagerul lui Allah și-a încruntat sprâncenele și i-a zis: „Fiind împotriva fratelui vostru, să nu fiți de ajutor diavolului. Jur pe Allah că el iubește pe Allah și pe Mesagerul Lui.„[6]

Datorită faptului că, iubirea lui Allah și al Mesagerului va avea ca rezultat ca el să fie împreună cu ei, va face ca acest om, oricâte păcate ar săvârși, să nu fie pedepsit de a deveni interlocutorul unui cuvânt rău, deoarece, el îi iubește pe Allah și pe Mesagerul Lui. Această iubire este deajuns ca acest om, care își în-deplinea obligațiile, care evita marile păcate, să se afle în preajma Mesagerului lui Allah. Deoarece, omul este împreună cu cel pe care-l iubește.

[5] Buhârî, Edeb, 96; Müslim, Birr, 165
[6] Buhârî, Hudud, 4, 5

5. Teama de Allah

Ahmed b. Hanbel relatează din Muaz b. Cebel: „Oriunde te-ai afla, să-ți fie teamă de Allah! Imediat ce ai săvârșit un păcat, să faci un bine, care să-l șteargă. În comportamentul față de oameni, nu te despărți de buna morală!„[7]

Nu există un alt element, care să-l înalțe pe om, precum morala. Morala frumoasă este morala lui Allah și morala frumoasă înseamnă moralizarea omului prin morala lui Allah.

Ne aflăm în fața unui hadis, care poate fi relatat în volume întregi și care apără teama de Allah și elucidează căile de a putea viețui, pe timp îndelungat, cu această mentalitate. Dar aici nu vom intra în explicații numai de dragul de a da exemple.

[7] Tirmizi, Birr, 55; Müsned, 5 / 153

6. Așa cum sunteți, așa veți fi conduși

Într-un alt hadis, Domnul nostru poruncește: „Așa cum sunteți, așa veți fi conduși.”[8]

Ce valoare, calitate aveți, aceeași valoare o vor avea și cei pe care-i conduceți. Resursele pe care le aveți sunt produsul celor pe care-i conduceți. Acesta este un asemenea cuvânt încât, poate forma un dicționar despre guver-nare. Dacă doriți, să ne oprim puțin asupra acestui hadis: „Toți sunteți păstori și răspundeți de cei care pasc.„[9]

Aceste cuvinte au ca sens: fiecare are o limită a responsabilității, până la șeful statului…Șeful statului este răspunzător pentru cei pe care-i guvernează.

Expresia „Așa cum sunteți voi, așa vor fi și cei care vă conduc.”, îi conferă aces-tui subiect, din punct de vdedere al justiției sociale, o dimensiune aparte.

În primul rând: acest hadis le zice celor care conduc că voi sunteți foarte importanți. Deoarece, cei care vor veni pe capul vostru, pe orice cale ar fi, sunt nevoiți să sune la ușa voastră. Căci cei care le vor da o configurație sunteți voi.

Și socialul are principii specifice care nu se schimbă. Așa cum fizica, chi-mia, astronomia au propriile principii care nu se schimbă, denumite legile naturii, tot așa și socialul are propriile principii, care nu se vor schimba până în ziua de apoi. De aceea oamenii, dacă lasă cale liberă răutății, rea-voinței, vor fi conduși de oameni răi, rău-voitori. Aceasta este legea neschimbată a Celui Drept.

Da, răutatea, rea-voința încolțește în structura oamenilor? În aceste struc-turi înverzesc relele? Atunci Allah (c.c) le aduce pe cap oameni creați din același lut, din același aluat, care să-i conducă.

În al doilea rând: Tot acest hadis explică faptul că, legile, ordinele sunt în-șiruite pe hârtie. Ele nu au o foarte mare influență. Chiar dacă oamenii, unindu-și capacitățile, ar pregăti cele mai solide coduri de legi, se pune întrebarea dacă se respectă sau nu prevederile conținute în ele. Prin urmare, ele țin de structura comportamentală și morală a oamenilor care sunt conduși. Dacă ei sunt oameni cu tinută morală, care rezolvă problemele ce le revin, și oamenii care îi vor conduce nu vor fi oameni care să creeze probleme.

Consider că aici este locul să relatez o întâmplare:Există o persoană cu numele de Tahir Efendi, unul dintre primii deputați. Această persoană face parte dintre savanții în științe religioase (ulema). În timp ce ceilalți deputați țineau cu-vântări prin piețe, el prefera să stea retras într-un colț. Susținătorii insistă ca și el să iasă și să vorbească în fața oamenilor. Dar, Tahir Efendi era un om care vorbea puțin și la obiect. El le zice: „Onorată adunare, să știți un lucru, voi sunteți „müntehib”, iar eu sunt „müntehab”. Locul unde vom merge este „müntehabün ileyh”. Ceea ce faceți voi se poate numi „intihab”. Cuvântul intihab vine de la „nuhbe”, iar nuhbe înseamnă caimac. Nu uitați că, ce are un lucru dedesubt, are și caimac de aceeași structu-ră. Deasupra iaurtului este caimacul iaurtului, deasupra laptelui este caimacul laptelui, iar pe piatra acră este caimacul pietrei acre..”

Pentru cei care nu înțeleg termenii din limba arabă, oferim semnificația lor pe scurt. „Müntehib” înseamnă alegător; „Müntehab” – ales; „Münthgabün ileyh” – locul unde este ales, adunare; „İntihab” – a alege.

Și încă o adăugire:

Răspunsul lui Haccac, dat unei persoane care se referea la dreptatea lui Ömer, este important din punct de vedere al cursivității problemei. În răspunsul său, Haccac a spus: „Dacă voi ați fi fost oamenii de pe timpul lui Ömer, fără nici o îndoială, și eu aș fi fost Ömer…„

În al treilea rând: Fiecare om să-și caute vina în propria persoană. Fiecare fiind propriul său avocat, în timp ce-și caută vina afară, nu poate parcurge distan-ța în mod avantajos. Până când oamenii nu-și schimbă lumea interioară, structu-ra, nu-i va schimba Cel Drept.

Dacă în interior există o degradare, aceasta se va reflecta până-n văzduh. Se pot spune aceleași lucruri și despre dreptatea interioară a oamenilor. Deci, starea celor care sunt conduși are, de obicei, eficacitate asupra celor care con-duc, în cadrul relației cauză-efect. Și în spiritul acestui cuvânt nestemată, cine știe ce se mai include? Și specialistul cine știe ce mai percepe…

Da, în cadrul societății, pentru cel care expune și elucidează atât de con-cis o structură bine făcută și, în același timp, pentru cel care arată calea unei structuri bune și frumoase, nu poți găsi alt cuvânt. Măritul Muhammed (s.a.s) este stăpânul unei mărețe rațiuni…

Da, printre toți oamenii, El are un loc deosebit în ceea ce privește proble-ma comunicării. Nici un scriitor nu-l poate ajunge. Cuvintele Lui nu sunt ca în Coran, dar sunt încărcate de inspirație. De aceea, așa cum am abordat și la începutul subiectului, toți scriitorii și cei care înțeleg literatura, nu pot fi decât slu-jitorii Lui în ceea ce privește rostirea cuvântului.

Hassan b. Sabit era un mare scriitor. Se bucura de atenția specială a Mesagerului lui Allah și era confirmat de Gabriel. Cu toate acestea, Hansâ găsise în poezia lui de patru versuri, nu mai puțin de opt greșeli. Această femeie, care se pricepea atât de mult la poezie, după ce-L ascultase pe Mesagerul lui Allah, aderase la Islam și nu făcea altceva decât să-L asculte pe Sultanul Cuvântului. Fusese atât de vrăjită ascultându-l încât, această femeie, care în era ignoranței, în elegiile scrise la moartea fratelui său a înecat lumea în doliu, atunci când cei patru fii ai săi au devenit martiri la Kâdisiye, fără să spună un singur cuvânt care să exprime vreo plângere, spusese numai atât: „Ce fericită sunt că am devenit mama a patru martiri. Mulțumesc Ție, Allah!„[10]

Hansâ era o femeie favorizată de inspirație. Atunci când unul din fiii săi era ucis, parcă simțea săgeata zvârcolindu-se în ea. Dar, atașamentul său față de Domnul nostru era atât de puternic încât, nici un cuvânt care să exprime vreo plângere nu ieșise de pe buzele ei pline de inspirație.

[8] Ali el-Müttakî, Kenzu’l-Ummâl, 6 / 89
[9] Buhârî, Cum’a, 11; Müslim, İmare, 20
[10] İbn Hacer, el-İsabe, 4 / 288

7. Acțiunile nostre sunt pe potriva intenției

Buhârî, Müslim și Ebu Davud relatează din Măritul Ömer: „Acțiunile noastre sunt pe potriva intenției; orice intenție ar avea un om, el va obține ceea ce dorește. Orice emigrare va fi pentru mulțumirea lui Allah și a Mesagerului Său, acea emigrare va fi socotită că se îndreaptă către Allah și Me-sagerul Său. Și cine va emigra din cauza unei lumi de care era mulțumit sau din cauza unei femei cu care urma să se căsătorească, emigrarea lui va fi socotită conformă scopului său.„[11]

Datorită faptului că, emigrarea a fost pricina pentru care au fost rostite aceste cuvinte de către Mesagerul lui Allah, tema principală cuprinsă în ele este emigrarea. Deoarece, după unele relatări, Stăpânul Lumilor și-a expus aceste cuvinte în următorul hadis:

Toată lumea emigra de la Mecca la Medina, pentru Allah. Numai un com-panion, al cărui nume nu-l știm, emigra pentru o femeie pe care o iubea, pe nu-me Ümmü Kays. Fără îndoială că, această persoană era un credincios, dar nu era de partea intenției și a faptelor sale…

Și el era un emigrant (muhacir), dar era emigrantul iubitei sale, Ümmü Kays. În loc să îndure greutățile pentru Allah, el le îndura pentru o femeie. Fără a se menționa numele, această întâmplare a devenit subiectul vorbelor Mesageru-lui lui Allah, vorbe pe care le-am menționat mai sus.

Importanța acestui hadis este generală și include pe toată lumea.

Intenția (Niyet)

Desigur că, nu numai emigrarea (Hegira), ci toate practicile religioase sunt conforme intenției. Omul, atunci când intenționează să emigreze și scopul aces-tei emigrări este în numele lui Allah și Mesagerului lui Allah, atunci răspunsul va fi ajungerea la Allah și la Mesagerul lui Allah. Același lucru se poate spune despre rugăciune (namaz), post (oruç) și danie (zekât).

Așa cum am arătat mai sus într-un hadis, cel care păzește dreptatea lui Allah, se va afla în fața Lui. Această regăsire se va înfăptui prin milostenia, grija și generozitatea Lui. Omul, când se va găsi în fața acestor binecuvântări, se va înflăcăra, ajungănd până la uitarea de sine și, îngenunchiind pentru rugăciune (secde), va căuta să-și întărească crezul față de Stăpân. Și cu cât se va apropia mai mult de Stăpânul său, cu atât gândurile sale vor fi stăpânite de acest simță-mânt. Sub umbra acestei stăpâniri, când toate aceste stări se vor trasforma și vor trece asupra lumii, el se va găsi în fața Stăpânului său în mormânt, în ziua de apoi pe podul judecății.

Dacă practicile și crezul religios îl vor conduce pe om până la stindardul sub care se vor aduna dreptcredincioșii în ziua de apoi, acolo îl va găsi pe Stăpâ-nul Lumilor, ajungând într-o tovărășie pe care nu și-a imaginat-o.

Pe când, un om care nu intenționează să-L cunoască pe Allah și scopul emigrării lui este o femeie, atunci, cu toată râvna și străduința sa, toate greutățile vor fi îndurate pentru o plăcere trupească…și, într-un cuvânt, toate cele îndurate vor fi în zadar.

Omul care va trăi ca un profan, va duce o viată lumească și nu va da nici-odată ascultare vocii conștiinței și sufletului, își va cheltui viața în zadar și cate-goric nu va la rezultatele obținute de semenii care trăiesc potrivit consimțământu-lui Celui Drept. De altfel, într-un alt hadis, Domnul nostru spune: „Intenția drept-credinciosului este mai folositoare decât acțiunea (practica) lui.„[12] Deoarece, omul oricât s-ar strădui, niciodată nu va putea pune în practică toate intențiile sale.

Prin milostenia Celui Drept, omul trebuie să acționeze conform intenției din interiorul său. Esigur că, intențiile lui vor depăși acțiunea, practica sa. Din acest punct de vedere, intenția dreptcredinciosului va fi mai benefică decât acți-unea sa.

Acum supun atenției dumneavoastră hadis-ul acesta, legat de subiectul enunțat, în care Domnul nostru spune: „Luați aminte! În structura corpului uman există o bucată de carne, care dacă va fi sănătoasă, atunci tot corpul va fi sănă-tos, iar dacă ea se strică, atunci se strică tot corpul uman. Luați seama, aceasta este inima!„[13]

Dacă sunteți curați, nevinovați, toți germenii pe care îi veți împrăștia pe un sol potrivit vor răsări. La început vor fi fragile și diforme precum un embrion, dar cu timpul vor deveni precum chiparoșii care se leagănă falnic. Și voi veți trăi sub umbra lor. Desigur că, ele se vor ramifica, se vor dezvolta pe măsura temeiniciei intențiilor voastre și se vor înălța în fața voastră precum fructele raiului.

Cu timpul, datorită intenției, obiceiurile și deprinderile umane vor avea pu-terea unei rugăciuni. Dacă la culcare un om își exprimă intenția pentru ruga de noapte, atunci respirația lui va fi ca o specificare a acestui lucru. Dacă nu ar fi fost așa, cum s-ar fi ajuns în rai într-un timp atât de scurt și cu atât de puțină practică?

Dacă dreptcredinciosului i se va da o viață veșnică, acest lucru se va în-tâmpla drept mulțumire pentru intenția lui de fi rob veșnic. Cu acest prilej omul va câștiga dreptul veșniciei în rai. La polul opus, adică pentru necredincios va fi o condamnare veșnică în iad.

Da, noi câștigăm dreptul la rai prin intenția noastră de a fi robi pentru veșnicie. Necredinciosul pierde acest drept prin ingratitudinea și nerecunoștința lui veșnică. Numai intenția este cea care dă valoare și trăinicie, începând cu cele mai mici acțiuni, până la cele mai mari. În binefaceri există multe lucruri câștigate datorită intenției. Spre exemplu, un om dacă intenționează să facă o faptă bună și nu o face, tot se consideră ca o binefacere, dar dacă îndeplinește acea inten-ție, acel om câștigă de zece ori, uneori de sute de ori sau și mai mult, conform situațiilor create.

Faptele rele, dacă nu vor fi săvârșite, rămănând doar ca intenții, atunci nu vor fi considerate păcate. Numai când sunt înfăptuite, faptele rele sunt considerate păcate. Desigur că, fiecare faptă rea aduce după sine pedeapsa cuvenită.

Emigrarea, Hegira (Hicret)

În hadis-uri o atenție deosebită se acordă hegirei. Pentru că, Mesagerul lui Allah spunea: „După cucerirea orașului Mecca, nu mai există hegira.„[14]

Dar în sensul general al cuvântului, hegira continuă și va continua până în ziua de apoi. Pentru că, hegira și jihad-ul sunt doi frați gemeni, s-au născut îm-preună și vor trăi împreună. Domnul nostru este cel care ne înștiințează de faptul că jihad-ul va dăinui până în ziua de apoi. În acest sens, El a precizat: „Jihad-ul va continua până în ziua de apoi.„[15]

Da, orice om credincios și care crede în cauza sa, plecând de lângă părin-ții săi, de lângă prieteni, părăsindu-și locurile dragi, despărțindu-se de patria sa, pentru a putea relata realitatea și care colindă ținuturi pas cu pas, se află într-un cadru util pentru o hegira nesfârșită și neapărat va avea parte de binefacerile ei.

Pe de altă parte, se vorbește despre o binefacere sigură, de care vor avea parte cei care participă la hegira în numele lui Allah și al Mesagerului lui Allah. Probabil că este vorba de acțiuni care reprezintă un semn că binefacerile vor fi date ca o surpriză. Îngerii vor scrie întocmai aceste fapte, iar Cel Drept va acorda personal recompensa.

Cuvântul hasr (funcție, menire) de la începutul hadis-ului exprimă urmă-toarele: acțiunile omului devin posibile numai datorită intenției, numai astfel capătă sens veridic. Deci, putem spune că, nicio rugăciune nu este valabilă fără exprimarea intenției de a o efectua. Într-adevăr, un om dacă face namaz de un rekât, dar nu-și exprimă intenția de a o face, dacă ani la rând rămâne flămând, își dăruiește toată avuția și dacă merge în pelerinaj, îndeplinind toate obligațiile le-gate de acesta, dar fără să-și exprime intenția, se consideră că acest om nici n-a făcut namaz, nici n-a postit, n-a oferit dania, n-a fost în pelerinaj . Deci intenția este cea care transpune în credință toate aceste acțiuni și atitudini.

Fuga de păcate

Dacă mai privim o dată subiectul în cauză, vedem că, Mesagerul lui Allah a folosit trei cuvinte pentru a explica un subiect extins precum intenția, iar pentru relatarea acțiunii de emigrare (hegira), care constituie un subiect larg, a folosit două-trei fraze. Elucidarea în câteva fraze începe cu hegira, care are ca sens părăsirea faptelor rele, apoi continuă cu ziua de apoi, toate emigrările făcute în numele dreptății, toate despărțirile, toate fiind cuprinse în expresia „sehl-i müm-teni” (ușor de spus, greu de explicat). Această elucidare poate fi doar fapta acelei Persoane care are o exprimare atât de clară.

În această privință este util să spunem că, cel mai de seamă emigrant va fi acea persoană care se va îndepărta de faptele rele, care își va șterge din inimă toate iubirile în afară de iubirea față de Allah.

Într-o zi, İbrahim b. Edhem se roagă astfel Stăpânului: „O, Stăpâne! Am fost cuprins de iubirea Ta. Părăsind totul, în afară de Tine, am venit în fața Ta. După ce Te-am văzut, ochii mei n-au mai văzut altceva.„

Tocmai când İbrahim era pătruns de această rugă și se găsea în atmosfe-ra sprituală a rugăciunii, își vede fiul la marginea Kaabei. Și acesta își văzuse ta-tăl. Fiind despărțiți de ani de zile, dorul îi face să alerge unul spre celălalt. Toc-mai când se îmbrățișau, se aude o voce în surdină: „O, İbrahim! Într-o inimă nu încap două iubiri! „

În acea clipă, İbrahim strigă pentru a doua oară: „o, Allah al meu! Ia-l pe cel ce se opune iubirii Tale!” Atunci fiul său se prăbușește la picioarele sale.

Emigrarea în milostenia divină

Tot o emigrare (hegira) este considerat și faptul de a bate la ușa Stăpâ-nului, fugind de păcate, de a nu pleca din fața ușii până ce nu vine de la El po-runca. Iată ce frumos se spune într-o implorare:

O, Allah al meu! Robul Tău cel păcătos a venit la Tine,
Mărturisindu-și păcatele, se roagă acum Ție;
De vei ierta, va fi numai datorită gloriei Tale,
De vei alunga, cine va avea milă, afară de Tine?

Un om, care consideră mai chinuitor decât iadul faptul că, după ce s-a despărțit de păcatele sale pe care le-a săvârșit mai înainte, s-a reîntors la aceleași păcate, este pe calea hegirei, în sensul cel mai adevărat.

Un om, care vede ultimele pietre de hotar de la granița a ceea ce este permis, ca pe un ogor minat și care este atent la mâinile, picioarele, ochii, ure-chile, gura, buzele sale, acel om este pe calea hegirei până la sfârșitul vieții sale. Acel om, fie că se află între semenii săi, fie într-un colț departe de lume, este un tovarăș sincer în profunzimile sufletului său. Hegira capătă o nouă dimensiune numai prin retragerea în singurătate. Acolo, departe de semenii săi, se va ridica deasupra lor și va ajunge aproape de iubirea lui Allah și printr-un suflu divin, va fi înălțat.

Și în această privință, hadis-ul aduce lămuriri sau cel puțin face referiri și semnalează:

a. Intenția este spiritul acțiunii; acțiunile efectuate fără exprimarea intenției se consideră nule.

b. Intenția este un elixir luminos și strălucitor, care transformă lucrurile frumoase în păcate și păcatele în lucruri frumoase.

c. De intenție depinde ca acțiunea să fie într-adevăr acțiune; hegira fără intenție nu este decât turism; jihad-ul devine încăpățânare; namaz-ul ajunge un exercițiu, iat postul, o dietă. Pentru ca aceste rugi să ajungă ca niște aripi, care să-l ducă pe om în rai, este necesară mărturia intenției.

d. Raiul veșnic este posibil dacă ai intenția de a fi rob veșnic, iar iadul veșnic este rezultatul negării veșnice și a blasfemiei intenționate.

e. Datorită intenției, omul poate face lucruri mari și foarte valoroase, cu un efort minim și cheltuială puțină.

f. Cei care folosesc bine creditul, pot cumpăra lumea.

g. Lumea noastră și femeia, fiind create pentru a le da posibilitatea de a fi o binefacere, dar, ca urmare a nepotrivirii relațiilor lor cu criteriile religioase, această binefacere poate fi o alternativă care să satisfacă pe Allah și pe Mesage-rul lui Allh.

Iată, câte și câte asemenea probleme există și fiecare dintre ele poate constitui subiectul unei cărți. Sunt suficiente trei-cinci cuvinte pentru a exprima acest uriaș fond din declarațiile Sultanului Cuvântului, care arată soarele într-o moleculă și sunt capabile să înghesuie marea într-o picătură.

[11] Buhârî, Bedü’l-Vahy, 1; Müslim, İmare, 155; Ebu Davud, Talak, 11
[12] Mecmeu’z-Sevâid, 1 / 61, 109
[13] Buhârî, İman, 39; Müslim, Müsakat, 107; Müsned, 4 / 280
[14] Buhârî, Cihad, 1; Müslim, İmare, 85
[15] Heysemî, Mecmeu’z-Zevâid, 1 / 106

8. Daune aduse de mână și limbă

Într-un hadis relatat de Buhâri, Domnul nostru spune: „Un musulman ade-vărat este acela care nu dăunează altor musulmani prin mâinile sale și prin limba sa, dimpotrivă le aduce încredere și sănătate. Iar adevăratul emigrant este acela care respinge și se îndepărtează de cele interzise de Allah.„[16]

Dreptcredinciosul ideal

Să analizăm pe scurt acest hadis:

Dreptcredinciosul ideal este acela care, intrând într-o atmosferă de liniște, armonie, descătușare și de siguranță, se contopește cu această atmosferă. Este acel dreptcredincios care, nu aduce nicio daună altor drepcredincioși ca și el, prin mâinile și limba sa. Este vorba de dreptcredinciosul adevărat, ideal, a cărui imagine rămâne în memoria oamenilor, nu acei musulmani care susțin că sunt sau pe actul lor de identitate scrie că sunt. Noi explicăm „lam” prin jurământul rațiunii (ahd-i zihnî). Adică, plecând de la perceptul „numai pomenirea (lui Allah) duce la o transformare desăvârșită” (Mutlak zikir, kemaline masruftur), primul lucru care ne vine în minte este dreptcredinciosul desăvârșit, care este consemnat în hadis.

În situaii normale, omul nu poate sesiza această finețe a limbii. Acest rafinament se poate însuși numai stând în genunchi în fața maestrului la școală sau medrese sau prin lingvistică și gramatică. Pentru Mesagerul lui Allah nu poa-te fi vorba de o asemenea instruire. Căci vorbele Lui nu izvorâsc din sinele Lui. El enunță cuvintele Învățătorului Veșnic. De aceea, în expunerile și declarațiile Mesagerului lui Allah, pe lângă existența tuturor sensurilor specifice limbii, nu există nici o greșeală care să aparțină limbii.

Acum să ne întoarcem la hadis-ul pomenit mai sus, în care se spune că, adevăratul musulman este un om de încredere și siguranță. Așa că, ceilalți mu-sulmani pot avea încredere în el, fără să fie cuprinși de ezitare și temere. Ei știu că de la el nu se pot aștepta la fapte rele. La nevoie își pot lăsa familiile în grija lui și să plece liniștiți. Pentru că, mâinile și limba lui nu vor dăuna nimănui. Cei care s-au aflat împreună cu el într-o adunare a comunității, se vor simți în sigu-ranță, știind că, după ce pleacă de acolo, cel rămas nu-i va ponegri și nici nu va da ascultare ponegririlor altora.

Musulmanul adevărat, așa cum ține la faptul de a fi respectat și onorat de ceilalți, tot atât de mult ține la respectarea și onorarea celorlalți. El poate să rab-de de foame, dar și dăruiește, rabdă de sete, dar dă altora de băut, nu trăiește pentru sine, dar îi face pe alții să trăiască.

Pacea și musulmanul

În aceste cuvinte există multiple sensuri. Cuvintele „Müslim” (musulman) și „selime” (a fi drept) au aceeași origine, provenind din „silm” (pace). Din cauza unor asemănări între litere, aceste cuvinte pot fi interpretate cu sensuri multiple. Numai că, ele au origini diferite. Asemănările și deosebirile dintre ele ne amin-tesc de următoarele sensuri: toate acțiunile musulmanului se desfășoară pe linia conceptelor: pace (silm), libertate (selamet) și a fi musulman (müslimlik). Musul-manul se lasă prins într-o așa atracție divină încât, toate acțiunile lui se desfă-șoară în jurul unei forțe centripete. El îi salută pe cei cunoscuți și necunoscuți și astfel naște iubire în inimile tuturor.

Musulmanul își încheie namaz-ul prin „selam” (pace). Oamenii, îngerii, spiritele, toate viețuitoarele existente primesc salutul lui . El se salută și cu exis-tențele care nu se văd. Până în prezent, nimeni nu a răspândit așa de mult acest salut ca dreptcredinciosul musulman.

Se aderă la İslam prin îndeplinirea unor obligații precum: namaz (rugăciu-ne), oruç (post), zekat (danie), hac (pelerinaj) și kelime-i șehadet (mărturia de credință). Acest lucru înseamnă să te alături cu convingere poruncii Celui Drept „Intrați cu toții în pace! ” (Bakara [Vaca], 2 / 208) și să înalți pânzele în oceanul păcii și siguranței. Iar omul care va intra în acel ocean, va inspira pace și İslam cu toată ființa sa. De la un om care a ajuns în această stare, nimeni nu se va aștepta la vreo ripostă, dimpotrivă va avea parte de binefaceri.

De ce mâna și limba

Așa cum obișnuiește să facă Domnul nostru în toate exprimările sale, ale-gând cu grijă cuvintele și expresiile, tot așa se întâmplă cu subiectul enunțat mai sus. Aici se face referire la mână și limbă. Există un tâlc în special în aceste do-uă organe ale corpului omenesc și nu în altele.

Omul poate aduce daune, neajunsuri altora în două modalități: față în față sau în lipsă. Daunele săvârșite față în față se fac cu ajutorul mâinii, iar cele în lipsă, prin limbă, adică cuvânt. Un individ agresează direct un alt individ, călcând în picioare drepturile acestuia din urmă sau, în lipsa acestuia, îl înjosește și punându-l într-o stare de inferioritate, îi agresează drepturile. Aceste două situații nedemne nu pot fi prezente niciodată în inima dreptcredinciosului. Pentru că el se comportă omenos, cinstit atât cu oamenii cu care stă față în față, cât și cu cei care nu se află în contact direct cu el.

Domnul nostru amintește limba înaintea mâinii. Deoarece, riposta părții adverse față de daunele aduse de mână, este probabilă. Pe când bârfa și calom-nia în lipsă, rămân fără răspuns. Astfel de atitudini pot genera cu siguranță conf-licte între oameni și chiar între națiuni. Urmările daunelor săvârșite prin interme-diul limbii (cuvintelor) sunt mai grele în raport cu cele săvârșite față în față (prin intermediul mâinii).

Prin aceste expuneri, s-a căutat să se atragă atenția asupra faptului că, musulmanul are importanță și valoare în fața lui Allah. A fi musulman are o așa mare importanță și valoare în fața lui Allah încât, un alt musulman trebuie să-și controleze mâna și limba în prezența lui.

O dimensiune morală a İslamului, care a venit cu gândul de a aduce sigu-ranță și pace lumii întregi, este de a îndepărta musulmanul de lucrurile care aduc daune materiale și spirituale, iar o altă profunzime importantă este îndemnul de a nu dăuna altora. În toate straturile sociale, musulmanul trebuie să reprezinte un om sigur și de încredere.

Da, musulman adevărat este acela care poartă în pieptul său simțământul siguranței și inima lui bate în ritmul încrederii, aplică în viață, în toate ipostazele în care se află, în toate locurile în care se află, perceptul esselâm (rugă pentru binefacere, pentru pace). Atunci când se întâlnește cu un alt drepcredincios, mu-sulmanul îl salută și inspiră încredere, iar când se desparte, îi urează sănătate, zicându-i „Allah să vă dea mulți ani!”, în timpul namaz-ului, împodobește rugăciu-nile cu selâm, iar când pleacă din fața Celui Drept, se salută cu drepcredincioșii împreună cu care s-a rugat. De la un astfel de om nu se așteaptă fapte rele, toa-tă viața lui se desfășoară pe calea binelui și el nu poate apuca o cale greșită, opusă încrederii, siguranței, sănătății material-spirituale, a lumii de astăzi și a lumii de apoi.

După o primă observație atotcuprinzătoare în legătură cu acest hadis, să mai aruncăm o privire asupra problemelor ce țâșnesc din spiritul acestuia:

a. Musulmanul adevărat este cel mai sigur reprezentant al păcii mondiale.

b. Musulmanul poartă peste tot acest înalt simțământ al spiritului său.

c. Niciodată el nu va genera jigniri, ofense, suferințe, chinuri, ci mai mult, peste tot se va vorbi despre el ca un simbol al încrederii, stabilității.

d. În concepția lui, între agresiunea făcută cu mâna și calomnie, ponegri-re, insultă, ironie, ce țin de agresiunea limbii, nu există nicio diferență. Mai mult, cea de-a doua agresiune poate să fie considerată o vină mai mare.

e. Un dreptcredincios, care a săvârșit unul din aceste păcate, este tot un creptcredincios și nu poate fi considerat exclus din religia lui.

f. Și în problemele de credință și İslam, ca și în orice altă problemă, multe lucruri, precum dorința de a fi un dreptcredincios desăvârșit, și nu orice musul-man, au fost cuprinse doar într-un singur rând în acele declarații miraculoase.

[16] Buhârî, İman, 4

9. Respingerea zădărniciei face parte dintre frumusețile İslamului

Deoarece, mai sus am redat pe scurt capitolul din hadis, care se referă la emigrant, să ne mulțumim cu atât și să ne concentrăm atenția asupra unei alte declarații a Domnului nostru. Stăpânul Lumilor a spus: „Respingerea zădărniciei aparține frumuseților credinței musulmanului.„[17]

Desigur că nu este posibil să înțelegem profunzimea cuvintelor Domnului nostru și să ne însușim amploarea acestei scurte exprimări, numai printr-o ase-menea transpunere.

În hadis se vorbește despre pătrunderea drepcredinciosului în taina bine-facerii și credinței. Adică, în practică, pe plan exterior, să atingă un nivel sănătos, fără defecte și cusururi, iar pe plan intern, un dreptcredincios care a ajuns să rep-rezinte taina binefacerii, să respingă zădărnicia.

Seriozitatea din interior se răsfrânge în exterior

În rugăciunile rostite de oameni neserioși și insolenți nu există seriozitate, gravitate. Un astfel de om, stând în poziția de namaz, se arată în aparență om serios, dar dacă în lumea sa interioară, în inima și conștiința sa nu poate să atin-gă seriozitatea, dorindu-și de a se arăta lumii ca o stea strălucitoare, atunci acel om nu poate atinge decât stadiul de licurici. Iar o astfel de stare nu poate dura mult timp, deoarece caracterul nu poate fi ascuns. Mai devreme sau mai târziu, fără îndoială fiecare om își va dezvălui caracterul.

Pe când seriozitatea va deveni o constantă a caracterului. Este posibil să atingi această performanță prin exerciții și autocontrol repetat. Dacă ajungi la un astfel de control și exercițiu, atunci intenția de „a fi” poate să primeze intenției de „a se arăta , a părea”…o vrăbiuță nu poate să ajungă la statura unui păun. Adică, omul este copilul supravegheat de conștiință și rațiune. Oricât ar încerca, nu poa-te scăpa de ele, fugind.

Putem sintetiza aceasta problemă în felul următor: În interior să fie binefa-cere, bună intenție, iar în exterior, încredere, stabilitate. Exteriorul să se sprijine mereu pe interior. Lumea interioară a omului trebuie să fie serioasă, ca să poată influența pe cea exterioară.

Măritul Ömer a spus despre un companion, care era recomandat să ocu-pe un loc în califat: „Omul desemnat este potrivit pentru califat din toate punctele de vedere. Numai că, el glumește cam mult. În timp ce califatul este un domeniu care cere seriozitate desăvârșită.„[18]

Califatul, având rolul de a guverna oameni, cere seriozitate și în cazul a-cesta, califul nu trebuie să arate seriozitate, fiind reprezentantul pe pământ al Celui Drept?

Un om, care nu a putut să atingă seriozitatea în fața lui Allah precum un rob supus, acela poate să fie serios în alte situații?

Conștiința umană și serioazitatea

Litera „Min” (din limba arabă) are destinația de a exprima vocalele (harf-i cerri). În același timp, poate să exprime destinul, calea prin care musulmanul ajunge la taina binefacerii. Și acest lucru se poate realiza numai prin renunțarea la neobrăzare, superficialitate.

Până nu devine serios, renunțând la neobrăzare, un om nu poate să aibă o conștiință a binefacerii.

În hadis-ul despre Gabriel, treapta binefacerii este considerată ultima tre-aptă. Venind în fața Mesagerului lui Allah, Gabriel în primul rând a întrebat de credință, apoi de İslam și după ce a confirmat răspunsurile date de Mesagerul lui Allah, a întrebat „Ce este binefacerea?” Domnul nostru i-a dat următorul răspuns: „Binefacere înseamnă a fi robul lui Allah, ca și cum L-ai vedea. Chiar dacă tu nu poți să-L vezi, El te vede pe tine.„[19]

Poți atinge această stare numai manifestându-ți teama în fața lui Allah, re-nunțând la plăcerile lumești, dedicându-te în întregime credinței. Omul trebuie să-și facă un ideal din atingerea acestui nivel, apoi să încerce toate căile care duc acolo.

Allah îi este mai apropiat omului decât vasul care transporta sângele la creier. Așa cum bine spunea un poet, omul, pe când Îl căuta pe El în exterior, El era suf-let în sufletul lui. „Căutându-L în exterior, El era suflet în suflet.„

Un alt poet spunea:

„De dincolo o veste pe când așteptam,
Se ridică vălul și chipu-mi zărit-am.„

Da, omul, cu tot ce are în el, este întors prin puterea Lui …și toate lucrurile sunt alcătuite prin puterea Lui. Să-L cauți în exterior este o trudă zadarnică. Deoarece, El este mai aproape de om , decât omul de si-ne, iar extensia acestei taine este binefacerea.

În orice lucru să existe temeinicie, chibzuință (İtkan)

Atunci când conștiința umană este învăluită de rațiunea binefacerii, toate faptele sale sunt temeinice, chibzuite. De altfel, Cel Drept cere ca lucrurile să fie făcute temeinic, căci iubește chibzuința. În Coran El spune: „Și spune: „Lucrați, însă Allah va vedea lucrul vostru ca și Trimisul Său și dreptcredincioșii! Și veți fi voi aduși la Cel care le cunoaște pe cele nevăzute și pe cele văzute și vă va vesti vouă cele pe care le-ați făcut.” (Tevbe [Căința], 9/105).

Acest lucru înseamnă că, tot ceea ce se face se află sub controlul lui Allah, al Mesagerului Său și în atenția conștiinței dreptcredinciosului. De aceea, fiecare acțiune să fie supravegheată încât, să nu-l facă de rușine pe făptuitor. Se cere ca lucrurile înfăptuite să fie durabile. Pentru a junge la un astfel de rezultat, este necesar să atingi acea „binefacere” ce izvorâște din interior.

Atunci când omul ajunge la gradul acesta de interiorizare, acțiunile, faptele lui vor fi foarte temeinice și acel om nu va cădea nicodată în indiferență și nepă-sare. Astfel el a ajuns la frumusețea İslamului, cu alte cuvinte, a trăit potrivit fru-museții İslamului, construind în persoana sa un tron al desăvârșirii.

Mâlâyani (nesemnificativ, inutil, nefolositor) înseamnă ca omul să nu se îndeletnicească cu lucruri inutile, care nu-i aduc nici un folos nici astăzi și nici mâine. Lucrurile cu care se ocupă nu vor fi folositoare nici lui, nici familiei sale și nici națiunii sale.

Iată, putem spune că, un om a ajuns la frumusețea İslamului dacă s-a îndepărtat de indiferență și nepăsare. Deci, în acest hadis se indică omului ce ar trebui să facă. El trebuie să fie preocupat tot timpul de lucruri mărețe, care să fie direct sau indirect în filosul lui, a familiei sale și a societății în care trăiește. În acest sens, aceasta este motivația de a fi un om serios .

Ajungând aici, nu pot trece mai departe fără a explica o problemă delicată din hadis-ul de mai sus.

Ce este Mâlâyaniyat?

Un om care se ocupă cu lucruri inutile, nefolositoare, nu-și va găsi timp pentru lucruri necesare, folositoare (Mâya’nî). Tot timpul va fi preocupat de gân-duri și idei fara importanță și nu va găsi timp pentru lucruri utile. Un astfel de om nu-și va găsi drumul și ritmul în viață și nu va înfăptui lucruri folositoare. Fiind preocupat de lucruri inutile, nu va fi receptiv la lucruri utile.

Un om a cărui inimă și minte sunt pline de lucruri șubrede, cum să fie preocupat de probleme sublime și mărețe?

Iată că, Mesagerul lui Allah explică toate aceste sensuri printr-o expresie de trei-patru cuvinte. Eu, după ce am dat câteva explicații, nu poate fi considerat că am spus ceva mai mult. Am încercat să gravez câteva expresii pe lângă cuvinte-le acelea cu structură de granit. Ceea ce a ajuns la voi reprezintă câteva din ace-le cuvinte și pe acelea poate nu vi le-am putut comunica în așa fel încât, să pă-trundă în conștiința voastră. Numai că, incapacitatea unuia ca mine și a altora ca mine demonstrează forța expunerii și comunicării Mesagerului lui Allah. Pentru că noi suntem incapabili de a înțelege un cuvânt rostit de Domnul nostru. Re când El spunea aceste cuvinte fără prea mult efort. Cuvintele Lui, încărcate de sensuri, ce forțează lumea judecății noastre, pentru El făceau parte din vorbirea cotidiană. În afară de rațiune, cu ce poate fi explicată această facilitate? Cât de șters este cuvântul geniu folosit la relatarea unei asemenea personalități!

[17] Tirmizi, Zühd, 11; İbn Mace, Fiten, 12
[18] Șibli Numani, Măritul Ömer și conducerea statului sub toate aspectele, 1 / 299
[19] Buhârî, İman, 37; Müslim, İman, 1

10. Răbdarea (Sabır)

Buhârî și Müslim relatează următorul hadis: „Răbdarea apare la prima confruntare, provocare.„[20]

Vizitarea mormintelor

Domnul nostru, văzând unele obiceiuri rămase din era ignoranței, a inter-zis dreptcredincioșilor vizitarea mormintelor. Apoi a ridicat aceste interdicții și a zis: „Eu vă interzisesem vizitarea mormintelor. De acum puteți vizita morminte-le!„[21] Și astfel i-a îndemnat să viziteze mormintele. Pentru că, cea mai impre-sionantă povață, care va scăpa oamenii de ambiție, se află în morminte. Însuși Profetul, care era un monument al generozității, se ducea să viziteze morminte și, cel puțin o dată pe săptămână, vizita mormintele eroilor căzuți la Uhud.

În timpul unei astfel de vizite văzu o femeie care jelea la mormântul fiului său, rupându-și hainele de pe ea și spunând cuvinte nepotrivite pentru acel loc. Domnul nostru, apropiindu-se se femeie, a vrut s-o sfătuiască, dar ea nu-L cu-noștea și i-a zis: „Pleacă de aici! Tu nu știi câte am pătimit eu! ” El plecă de lângă femeie fără să spună ceva. După ce femeia află cine este, fu cuprinsă de un zbu-cium grozav. Pentru că, fără voia ei comisese o nepolitețe față de Mesagerul lui Allah. Alergând, ajunge în casa Domnului nostru și, fără să bată la ușă, intră și cere iertare . Mesagerul lui Allah îi spune: „Răbdarea reprezintă primul șoc al nenorocirii.„[22]

Mesagerul lui Allah, printr-o retorică miraculoasă, exprimă în puține cuvin-te o chestiune pentru care altora le-ar fi trebuit tomuri întregi.

Tipurile răbdării

Răbdare în fața nenorocirii, răbdare opusă păcatelor și răbdare în persis-tența asupra rugăciunii…

Numai cu răbdare se pot îndeplini cele cinci namaz-uri pe zi, o lună de post într-un an, dania în proporția stabilită și toate celelalte porunci. Acestea dis-ciplinează viața omului și îi nuanțează viitorul. O astfel de viață curge pe o linie luminoasă, devine îmbelșugată și raiul este aproape. De aceea, omul trebuie să strângă din dinți, să fie răbdător când se roagă; astfel viața lui va fi plină de lumină.

Cuvintele „sabır” (răbdare) și „sabır otu” (iarba răbdării) au aceeași rădă-cină. Se spune că iarba răbdării este amară ca otrava și se folosește în industria farmaceutică. Iată că răbdarea este amară precum un medicament făcut din iar-ba răbdării. Această amăreală o simți doar la început, urmarea fiind totdeauna dulce.

Schimbarea situației

Nu este un lucru ușor să ai răbdare, să strângi din dinți, să te opui, să ai rezistență, să nu te lași zdruncinat, să nu te iriți, să nu ți se paralizeze voința, să reziști în fiecare zi în fața întâmplărilor amare, otrăvitoare. Toate acestea se în-tâmplă în timpul primului șoc adus de necazuri. Deoarece, fiecare schimbare, tre-cere la o altă stare, aduce schimbări în sufletul omului, din punct de vedere psi-hologic, și face ca el să uite acele evenimente care l-au zdruncinat.

Să zicem că ați pățit un necaz. La prima vedere se pare că nu puteți su-porta acea nenorocire. Dar imediat trebuie să căutați o alternativă de a depăși acel șoc. Acest lucru este posibil prin schimbarea situației, adică, dacă ești în pi-cioare, să te așezi sau să te întinzi sau să schimbi natura lucrului pe care-l fă-ceai. De exemplu, să faci abluțiunea pentru namaz sau să faci namaz și, în cel mai rău caz, să renunți la subiectul în discuție…sau să părăsești locul în care te afli și să te refugiezi într-o altă atmosferă. Câteodată este suficient un somn scurt pentru a trece de șoc.

Oricare ar fi modalitatea, aceste schimbări făcute în starea, poziția și locul omului, cu siguranță aduc schimbări, învingând șocul situației și necazul ce pă-rea de nesuportat, își pierde din intensitate.

Răbdarea este foarte necesară în privința continuării rugăciunilor. Pentru un om care a început de curând să facă namaz, această rugăciune i se pare foarte grea în primul moment. Dar, dacă are puțină răbdare, sufletul lui se va în-tregi cu rugăciunea încât, a nu mai face namaz va deveni în viitor chinul cel mai cumplit. Putem spune același lucru și pentru post, danie și pelerinaj.

Gândiți-vă că, cei care au îndeplinit obligația dificilă a pelerinajului, vor do-ri ca de acum încolo să meargă în pelerinaj în fiecare an. Unele delimitări impuse vor produce mari nemulțumiri. Într-o oarecare măsură, gradul mare de atașa-ment pentru namaz va atenua șocul unei nenorociri.

Cu aceeași răbdare, omul trebuie să se opună tuturor lucrurilor nepermi-se, interzise. Rezistența pe care trebuie s-o arătăm atunci când păcatul se iveș-te, frânge relele păcatului; astfel omul poate să treacă peste șocul produs. De aceea Domnul nostru îi spune Măritului Ali: „Prima privire este favorabilă, cele-lalte sunt potrivnice.„[23] Adică, ochiul omului poate să alunece spre lucruri ne-permise. Dar, dacă omul își închide ochii imediat și-și întoarce capul, atunci nu poate fi considerat păcat. Dimpotrivă, este o binefacere, deoarece nu s-a uitat la lucruri nepermise.

Dar a doua privire sau următoarele se vor împlânta în inima omului ca niș-te săgeți otrăvite și vor produce tulburări în imaginația lui, iar voința își pierde tări-a și slăbește. Deoarece, fiecare privire aruncată asupra lucrurilor nepermise, in-dică drumul spre păcat, luând forma unor invitații. Cu această ocazie, fiecare pri-vire îndeamnă la o alta…atunci acel om va înălța pânzele în direcția păcatului, iar întoarcerea va fi foarte dificilă.

Iată pentru ce, înainte de a ajunge la această situație, înainte de a se ivi primul păcat, să întoarcem capul și să închidem ochii în fața păcatului; acestea sunt sfaturi de aur, pe care ni le recomandă Mesagerul lui Allah.

Filosoful grec Epictet zice: Caută să te îndepărtezi cu prima ocazie, înain-te ca fanteziile primejdioase să-ți cuprindă imaginația. După aceea nu te mai poți întoarce de la locurile în care ai ajuns.” Aceste cuvinte sunt pline de sensuri. Dacă Epictet ar fi trăit după Mesagerul lui Allah…am fi putut spune că s-a inspirat de la Mesagerul lui Allah…

Dacă omul se comportă mereu în felul acesta în fața păcatului, cu timpul acesta devine o trăsătură de caracter. Pentru că, prin exercițiile pe care le face, lumina credinței din inima lui va fi ca un scut împotriva focului păcatelor din iad. Așa că, să nu te uiți la păcate, face parte din atitudinea sănătoasă a omului. În caz contrar, dacă îi dau târcoale gânduri păcătoase, atunci el își va duce degetul la fagurele de miere al credinței din sufletul său și, datorită atmosferei spirituale, va fugi de aceste gânduri rele. Un om ajuns la acest stadiu, nu va mai păcătui.

Fiecare necaz produce un șoc aparte. Dacă trece de acest șoc, necazul devine iertare, supărarea, gust plăcut, suferința, plăcere. Într-un asemenea piept chinul încetează și cedează locul unei veselii fără de sfârșit. Toate aceste succe-se se leagă de trecerea cu bine peste primul șoc. Un subiect atât de profund este explicat de către Mesagerul lui Allah doar cu ajutorul a câtorva cuvinte: „Răbdare înseamnă când primești primul șoc al nenorocirii.„

[20] Buhârî, Cenâiz, 32; Müslim, Cenâiz, 14, 15
[21] Müslim, Cenâiz, 106; İbn Mace, Cenâiz, 47
[22] Buhârî, Cenâiz, 32; Müslim, Cenâiz, 15
[23] Ebu Davud, Nikâh, 43; Tirmizi, Edeb, 28

11. Mâna de deasupra este cea care oferă

Într-un hadis relatat de Buharî, Müslim și Ahmed b. Hambel, Domnul nostru poruncește: „Mâna de deasupra este mai folositoare decât mâna de dedesubt.„[24]

Într-un alt hadis, Domnul nostru comentează direct faptul că mâna de deasupra este cea care oferă, care hrănește, care întreține, iar mâna de dede-subt este cea care primește.

În realitate, mâna care oferă este considerată deasupra mâinii care pri-mește, din punct de vedere al binefacerii.

Din punct de vedere al prestigiului și onoarei omului, dacă una din ele rep-rezintă „măreția”, la cea de-a doua, în unele situații, se poate spune „modestă”. Pentru că, este necesar ca acțiunea de a dărui să nu rămână în aer și să existe un primitor, a fost suficientă explicația că mâna care oferă este folositoare și nu a spus că mâna care primește este rău intenționată, dimpotrivă, arătând că este mai puțin folositoare, s-a găsit în situația de a preveni că acțiunea de a primi nu constituie un impediment.

Cu toate că aceste sensuri sunt absconse, traducerea acestui hadis cu sensul de: „mâna care oferă este superioară mâinii care primește”, este deficita-ră. Deoarece, cuvintele folosite în acest hadis sunt echivalentele cuvintelor tradu-se de noi. În expunerea Sa, Domnul nostru a preferat să folosească un stil meta-foric. De aceea, expresiile „mâna care oferă” sau „mâna care primește”, cel mult pot fi orientative, dar categoric nu pot reda sensul întreg.

Înainte de toate, prin specificarea acestei părți a hadis-ului, s-a nădăjduit ajungerea la întreg.

Uneori și mâna care primește poate să fie folositoare

În limba arabă cuvântul El-Mütî înseamnă „cel care oferă”, iar cuvântul El-Ehiz, „cel care primește”. Dacă Mesagerul lui Allah ar fi făcut din aceste cuvin-te adjective la cuvântul El-Yed, atunci era indicat să traducem prin: „Mâna care oferă este mai folositoare decât mâna care primește.” Însă Mesagerul lui Allah nu relatează despre mâna care oferă și mâna care primește, ci despre mâna care se află deasupra și mâna care se află dedesubt. Din această expresie se degajă acest înțeles: nu în toate cazurile mâna care oferă este mai folositoare decât mâ-na care primește.

În unele cazuri, mâna care primește, chiar dacă nu este folositoare, dacă a primit de nevoie sau cu scopul de a facilita o faptă bună celui care i-a oferit sau cel care oferă o face din recunoștință, deci în aceste situații, mâna folositoare și care este deasupra este mâna celui care primește.

Există oameni săraci foarte răbdători. Ei nu întind mâna. Ei sunt în conti-nuă cercetare atunci când sunt în mijlocul comunității. Dacă bat în uși, ele rămân închise. După spusele Stăpânului Lumilor, dacă ei ar jura în fața lui Allah în orice problemă, Allah nu va considera jurământul lor mincinos.

Bera b. Mâlik este unul dintre aceștia. Musulmanii, atunci când erau în situații critice în timpul unui război, îl puneau pe Bera b. Mâlik să jure că ei vor fi victorioși. El jura și se obținea victoria. Iată, mâna care primește poate să fie mâna unui asemenea om…

Sevbân, unul dintre companioni, era foarte sărac. Cu toate acestea, Me-sagerul lui Allah îl sfătuise să nu ceară nimic de la alții. De atunci, el n-a cerut nimic de la nimeni. În călătoriile sale pe cămilă, se întâmpla să-i cadă biciul din mână și el, în loc să ceară cuiva să-l ridice și să i-l dea, cobora de pe cămilă să-și ia biciul, apoi se urca și-și continua drumul. Iată că, uneori și unui aseme-nea om i s-ar fi putut oferi ceva…și acest lucru ar fi fost asemănător cu faptul de a-i oferi ceva lui Gabriel.

Persoanele care sunt în situația de a primi ceva, în nici un caz nu sunt mai prejos decât cei care oferă. Acest lucru îl înțelegem dintr-un hadis relatat de Mă-rita Mama noastră Âișe, în care se spune că, atunci când oferim ceva unor astfel de oameni, acele lucruri mai înainte ajung în mâna Celui Drept, fără vreo însușire sau număr, apoi Cel Drept i le oferă omului respectiv.

Recomandări

Mesagerul lui Allah ne recomandă următoarele în aceste expuneri: „Întot-deauna considerați-vă un om respectat. Nu vă înjosiți propria persoană prin cer-șetorie. Nici în cadru individual și nici în cel social, să nu ajungeți niciodată în si-tuația mâinii care primește. Dimpotrivă, fiți în situația mâinii care oferă. Astfel, în-totdeauna vă veți afla deasupra și vă veți apăra onoarea, demnitatea. Să nu uitați faptul că, cel de deasupra va consuma liniștit, iar cel de dedesubt va aduna și va trăi neliniștit. Voi să fiți mâna dominantă, nu mâna condamnată. Dacă vă veți afla deasupra, atunci veți fi mâna dominantă.„

Dimensiunea internațională

Și în relațiile internaționale, acest hadis constituie pentru noi un îndreptar de a nu greși și de a nu fi induși în eroare. Dacă noi am ajunge să fim mâna de deasupra, atunci am avea și noi un rol în stabilirea echilibrului între state. Astfel oamenii noștri vor avea prilejul de a-și îndrepta spinarea încovoiată în urma ex-ploatării de către superputeri. În caz contrar, nu vom putea scăpa de exploatare și în continuare vom fi tratați ca oameni lipsiți de importanță.

Priveliștea generală a lumii noastre este plină de argumente în ceea ce privește această problemă. Superputerile, acordând unor țări câțiva bănuți de ochii lumii, îi împing spre regres și astfel sug sângele națiunii respective, exploa-tând-o până în măduva oaselor, iar noi trăim amărăciunea „mâinii care primește” și înghițim în sec de neputință.

În această situație, sarcina care ne revine, atât ca individ cât și ca națiune, este munca și strădania, să răspundem cerințelor prin faptele întregii lumi islami-ce și chiar a lumii întregi.

Și în cazul de față, Mesagerul lui Allah, printr-o exprimare scurtă, atrage atenția cine știe asupra căror probleme asemănătoare celor pe care vi le-am relatat!

[24] Buhârî, Vesâya, 9, Zekat, 18; Müslim, Zekat, 94; Müsned, 2 / 4
[25] Müslim, İman, 171-174; Tirmizi, Buyu, 5; Ebu Davud, Libas, 25

12. Trei categorii care nu merită bunăvoință

Într-un hadis relatat de Müslim, se spune: „Sunt trei categorii de oameni cu care, în ziua de apoi, Allah nu va vorbi, nu se va uita la ei și nu-i va ierta. Ei vor avea parte doar de un chin care le va arde sufletele. Aceștia sunt: Cei care merg târându-și veșmintele, cei care sunt ostentativi când fac un bine și cei care, printr-un jurământ mincinos, caută să-și vândă marfa fără valoare…„[25]

Conținutul este o constatare

Textul pe care l-am prezentat mai sus în limba romănă, este conținutul pe scurt al hadis-ului. Cuprinsul unui text poate fi numai o constatare și un etalon, model. Cu ajutorul acestora se investighează realitatea, dar ele nu pot fi identice cu realitatea.

Cei care au cercetat doar conținutul Coranului, au comis mari greșeli și au recurs la minciuni. Pentru că, în forma în care a fost pogorât din porunca lui Allah, Coranul conține multe miracole. Luând în considerare doar conținutul, El poate fi comparat cu un obiect căruia i s-a luat învelișul. De aceea, temelia Coranului și a hadis-urilor este formată din cuvintele proprii, originale.

Prin urmare, oprindu-ne puțin asupra cuvintelor din hadis-ul pe care l-am menționat mai sus, vom încerca să înțelegem problema analizată. De altfel, tot ceea ce întreprindem, se concentrează asupra luminii care țâșnește din ele. Ru-gile noastre se îndreaptă către Cel Drept, care ne-a făcut să reușim pe calea spirituală.

Cuvântul Selâs (trei), are semnificația de absolut, complet, total. Puteți să-i ziceți bărbat sau femeie, ori grup sau comunitate. Puteți să spuneți că ținta acestor oameni sau a acestei clase sunt savanții sau ignoranții. Aici problema de bază, asupra căreia trebuie insistat fiind calitățile și nu identitățile lor, această problemă nu a fost clar definită în hadis.

Cuvântul Selâs este un cuvânt cu tâlc, exprimând lipsa de identitate. Deci acești oameni nu au identitate, sunt necunoscuți. Ei sunt oameni nedemni și fără valoare. Sunt atât de josnici și nedemni încât, nu pui mare preț pe ei. Cel Drept nu se uită la ei și nu vorbește cu ei, dar nici voi nu veți vorbi cu ei și nu veți dori să-i cunoașteți. Ei sunt învinși nu în exterior, ci în inima lor, iar conștiința lor a fost strivită de trupurile lor. Nu au nici o vocație pentru lucruri mărețe și înalte. Ei zac în groapa celor vulgari…

După cuvântul „trei” s-au adăugat trei verbe care indică timpul viitor și aorist. Aceste trei verbe creionează un tablou întunecat pentru aceste trei cate-gorii. Zicând trei, omul parcă contemplă sfârșitul sumbru al celor trei categorii, urcându-se pe spinarea acestui „trei”.

Trei lipsuri

Lipsa comunicării

Primul verb de la începutul propoziției „Allah nu va vorbi cu ei” are un sens general. Verbul la această formă exprimă și timpul aorist și timpul viitor. Allah nu va vorbi niciodată cu o persoană care va căuta să I se adereseze ca unui interlocutor. Iată, nenorocirea începe cu această propoziție. Cu toate că, în Sura Rahman (Milostivul), Allah afirmă ca pe o binecuvântare și gratitudine faptul că l-a creat pe om și l-a învățat să vorbească, nu va vorbi cu el. Pe când, capacitatea omului de a vorbi este argumentul că Cel Drept este esența elocinței. Omul, care este un ergument pentru propria capacitate de vorbire și care vorbește, a ajuns într-o astfel de situație încât, Allah (c.c) nu vorbește cu el considerându-l un interlocutor.

Într-o zi, în care omul simte nevoia imperioasă de a vorbi și de a-și expri-ma necazurile, poate să existe o nenorocire mai mare pentru el decât de a nu fi ascultat? El cere ajutor și se zbuciumă, dar unica Persoană care ar putea să-l ajute nici nu-l ascultă.

Relatând acest tablou, Coranul cel Sfânt spune: „Rămâneți în el umiliți și nu mai vorbiți cu Mine! ” (Mü’minnun [Credincioșii], 23 / 108). Pentru că, locul vostru pentru a vorbi era în lumea voastră…Acolo trebuia să vorbiți și să-L aveți pe Allah în sufletele voastre. Când erați în lume, nu erați apropiați de Cel Drept, iar astăzi El nu este apropiatul vostru.

Lipsa bunăvoinței divine

Cel de al doilea tablou înseamnă ” Allah nu se va uita la ei„. În ziua în care ei vor avea cea mai mare nevoie de bunăvoința și îndurarea Celui Drept, atunci El nici nu se va uita la ei cu îndurare. În acea zi, pe când unele chipuri vor străluci de bucurie, altele vor rămâne încruntate și posomorâte. Fără îndoială că, aceștia vor fi cei din categoria a doua, la care Cel Drept nu s-a uitat cu îndurare.

Când toată lumea va fi chemată pe nume, când toți, cu acest prilej, vor avea parte de libertate, cât de tragică și înfiorătoare va fi situația acelor oameni la care nu s-a uitat cu îndurare Cel Drept!

Pedepsirea, pentru o scurtă perioadă, a lui Kâ’b b. Malik, de către Mesa-gerul lui Allah, și considerarea pedepsei ca binemeritată, a fost o grea lovitură atât pentru acesta, cât și pentru cei care au auzit despre această întâmplare.

Cei despre care am vorbit mai sus vor fi potriviți pentru un asemenea sfâr-șit. Îndurare, Allah al meu! Nici iadul nu poate fi atât de înfricoșător! Ce chin ma-re, ce sfârșit înfiorător atunci când Stăpânul, a cărui milostenie este nesfârșită, nu se uită la oameni nici pentru o clipă!

Ce putem spune? Oamenii își vor primi răsplata pentru ceea ce au înfăp-tuit pe lume. Cei care au făcut binefaceri, vor primi binefaceri, iar cei care au să-vârșit fapte rele, se vor afla față în față cu ele.

Lipsa purificării, mântuirii

În cea de-a treia situație, înseamnă: „Allah nu-i va purifica, sau nu-i va mântui.” Purificându-se aici, în lumea noastră, oamenii să se ducă în cealaltă lume purificați. Acțiunea de purificare se face în lumea noastră. În lumea cealaltă, numai iadul purifică oamenii. De aceea, Cel Drept nu-i va mântui.

Oamenii vor trece prin turnichetul unei probe și vor avea o singură șansă din douăsprezece încercări. Va câștiga cel care va ști să valorifice această oca-zie, iar indolenții vor pierde. Această situație nu are o altă alternativă.

Omul, al cărui spirit, conștiință, gingășie, toate sentimentele și senzațiile lui au fost hărțuite precum Măritul Eyyub, își va privi starea jalnică și întrebându-se dacă se va purifica, va avea o speranță în această privință. Numai că, pe oa-menii care aparțin acestor trei categorii, Cel Drept nu-i va purifica și nu-i va mântui.

Sfârșitul: un chin îngrozitor

În cele din urmă, „Pentru ei există un chin ce le va arde sufletele„. Ei când vor face primii pași, singurul lucru cu care se vor întâlni, va fi acel chin îngrozitor. Este un chin care le va pârjoli sufletul, care va pătrunde până în măduva oaselor. Atunci ei se vor găsi în chinurile vârtejului din valea plângerii din iad…

Cine sunt acei oameni din cele trei categorii, care au fost condamnați unui astfel de sfârșit? Cine sunt cei cu care Allah nu va vorbi, nu se va uita la chipurile lor și nu-i va ierta? Cine sunt cei pentru care a fost pregătit un asemenea chin, ce le va pârjoli sufletele?

În omul care a citit hadis-ul până la acest punct, s-a trezit un interes apar-te…și acum el este foarte curios și și-a concentrat toată capacitatea de înțelege-re pentru a afla cine sunt acei oameni ce fac parte din cele trei categorii. Mesa-gerul lui Allah continuă: „Cei care se plimbă târându-și poalele hainelor.” Este o aluzie la îngâmfare și vanitate.

În cărțile de istorie referitoare la romani, grecii antici și contemporani, pu-teți vedea pozele unor oameni care se plimbă târându-și poalele hainelor. Acest lucru este și mai clar în filmele cu acest subiect. Dar în cazul de față nu este im-portant faptul că ei se plimbă târându-și poalele hainelor, ci faptul că acest mod de a se maifesta a fost adus la gradul de simbol al îngâmfării și vanității. De fapt, aceasta este și intenția în hadis-ul respectiv.

Vanitatea și trufia

În multe versete din Coran și în hadis-uri, vanitatea și trufia au fost arătate și analizate ca fiind defecte și la ce sfârșit dezastruos îi duc pe oameni. Spre exemplu, Domnul nostru spune într-un hadis: „Omul în a cărui inimă există o cât de mică vanitate, nu poate intra în rai.„[26]

Allah (c.c) a închis drumul călăuzitor acelor oameni care au în inima lor o fărâmă de vanitate și trufie. Cel Drept a poruncit astfel în Coran:

„Îi voi îndepărta de semnele Mele pe cei care, pe pământ, se arată trufași fără de pricină. De vor vedea vreun semn, ei nu vor crede. De vor vedea Calea cea dreaptă, ei nu o vor urma. De vor vedea calea rătăcirii, o vor urma. Ei astfel vor face, căci ei socotesc semnele Noastre minciuni și nu le pasă de ele.” (A’raf [A’raf], 7 / 146).

Vanitatea este un paravan ce atrofiază simțul prudenței. O conștiință satu-rată cu vanitate nu poate vedea și nu poate cunoaște miracolele scrise pe pagini-le universului. Deoarece, când prudența se tocește, percepția slăbește și nu mai ajută la nimic.

Măreția este specifică numai lui Allah. Cum poate fi atribuit altuia acest adevăr strigat de cinci ori pe zi de pe minaretul geamiilor?

Într-un hadis divin, Cel Drept poruncește: „Măreția este însușirea Mea, iar grandoarea, chipul Meu. Cine îndrăznește să discute cu Mine acest subiect, va fi aruncat în iad.„[27]

„Kibriya” înseamnă măreție și este un atribut al Celui Drept. Așa cum pentru om însușirea pe care o exprimă îmbrăcămintea exterioară și cea interioa-ră este necunoscută, tot așa și pentru Cel Drept, măreția și grandoarea exprimă același lucru. Cine încearcă să împartă aceste două atribute cu Cel Drept, atunci Allah pe bună dreptate îl va arunca în iad.

Într-o inimă plină de vanitate, credința nu-și va înălța tronul. Altfel spus, într-o inimă în care și-a înălțat tronul altul decât Allah, credința în Allah nu va veni să se așeze.

Aceasta este starea omului care afișează vanitate și trufie în acțiunile sa-le. În hadis, un astfel de om este înfățișat ca unul „care merge târându-și poalele”

A mâhni, a necăji

Al doilea om sau a doua categorie este cea a „binefăcătorului”. Allah(c.c) i-a dat avuție pentru ca, așa cum el beneficiază de ea, în aceeași măsură să aibă grijă ca și alții să aibă parte, iar Cel Drept, ca o răsplată pentru grija lui pentru al-ții, îi va da echivalentul a o mie pentru unu. Dar acestui om nu i-a păsat…El nu a avut grijă de alții și uneori, chiar dacă a dat ceva, a făcut-o cu ostentație, mâh-nind pe cel căruia a dăruit și acest lucru a făcut ca această binefacere să fie anu-lată. Însă acea avuție și chir el în persoană erau creația lui Allah. Deci, datoria lui era să împartă această avuție a Celui Drept, dar el, ca și cum ar fi proprietarul de drept al acestei avuții, nu a binevoit să facă această binefacere. Ce mare indo-lență și ce situație înfricoșătoare!

Allah (c.c) i-a dat lui avuție, dar la această avuție au dreptul și alții. Însă omul este avar și chiar dacă mai dă câte ceva, o face ostentativ, mâhnindu-l pe cel care primește. Ar fi fost de preferat să-l alunge, decât să-l necăjească.

Coranul cel Nobil poruncește: „O vorbă cuviincioasă și de iertare este mai bună decât o milostenie după care urmează necăjirea. Iar Allah este Înstărit Îndeajuns și Blând.” (Bakara [Vaca], 2 / 263).

„Binefăcătorul” este în același timp și avar. De altfel, avariția îl îndepărtea-ză pe om de Allah, de rai, de semenii săi și-l apropie de iad. Într-un hadis, Dom-nul nostru a spus: „Avarul este departe de Allah…este departe de rai…este departe de oameni. Dar este aproape de iad.„[28]

După faptă și pedeapsă

În hadis, potrivit regulilor elocinței, există expresia „Leff-ü neșr-i müretteb” (Un procedeu literar, în care după un șir de câteva substantive, urmează un șir de adjective corespunzătoare-n.t.). În acest sens, expresia „Nu se uită la ei„, desemnează pe „binefăcător”. Deoarece, amândouă sunt centrale. Prima și cea de-a doua expresie sunt relaționale. Atfel stând lucrurile, se degajă un tâlc din acest hadis. Acest „binefăcător”, pe când trăia, n-a fost milostiv cu oamenii, nu s-a preocupat de ei și uneori, chiar dacă a dăruit ceva de pomană celor nevoiași, a făcut-o ostentativ, mâhnindu-i, încât binefacerea a fost anulată. Acest om își va primi pedeapsa cuvenită în lumea de apoi, iar Cel Drept îl va trata la fel.

Cei care sunt vanitoși și trufași, care merg târându-și poalele hainelor, ca-re nu vorbesc cu semenii lor, considerându-se superiori, trebuie să știe că Cel Drept nu va vorbi cu ei. Acești oameni trebuie să țină seama de acest lucru și să nu pășească pe calea ce duce spre pedeapsă.

Chiar și în situații normale, nu este drept să jurăm, iar a jura mințind în scopul de a obține avantaje materiale, a jura sub influența simțului avariției și a minți pentru ca marfa ta să aibă desfacere, toate acestea îl duc pe om spre un sfârșit sumbru.

Acesta este cel de al treilea tablou, „Păcatele lor nu vor fi iertate„, iar amenințarea este evidentă.

A treia categorie este descrisă în exprimarea „Cei care mint în comerț„.

Tot ceea ce am menționat mai sus îi privește pe acei oameni, care cu jurăminte mincinoase caută să-și păcălească semenii pentru a obține beneficii în comerț. Da, aceștia sunt oamenii din cea de-a treia categorie, care merită să-și primească pedeapsa cuvenită.

Priviți la „totalitatea cuvintelor” (cevamiu’l-kelim) Mesagerului lui Allah și spuneți: „Mesagerul lui Allah a spus adevărul.” Suntem datori ca după fiecare hadis să spunem așa și fiecare din expunerile Lui ne face să zicem: „Muhammed este Mesagerul lui Allah”.

[26] Ebu Davud, Libas, 26; Müslim, İman, 149; Tirmizi, Birr și Sıla, 61; İbn Mace, Zühd, 16
[27] Ebu Davud, Libas, 26; Müslim, Birr și Sıla, 136; İbn Mace, Zühd, 16
[28] Tirmizi, Birr, 40

13. Neajunsurile limbii și inocența

Într-un alt hadis relatat de İmamul Buhari în lucrarea sa „Salih”, Mesagerul lui Allah poruncește: „Cine își dă cuvântul și garantează pentru gura sa și locul dintre picioare, și eu voi fi garantul lui pentru rai.„[29]

Cel care face aceste afirmații este Mesagerul lui Allah. Ei știe cel mai bine pe cine garantează. Dacă spune că va fi garantul pentru rai, cu siguranță așa va fi. Despre Osman b. Maz’un, un companion căruia Mesagerul lui Allah îi zicea frate, una dintre soții spunea la moartea acestuia: „Ai plecat devenind pasărea raiului.” La aceste cuvinte, Mesagerul lui Allah a replicat: „Eu, care sunt Mesage-rul lui Allah nu știu, tu de unde poți să știi că el este acum demn de rai?„[30]

Deci, aceluia care își dă cuvântul că va fi stăpân pe gura sa și locul dintre picioare, Mesagerul lui Allah îi promite raiul. Cu siguranță că face această promi-siune bazându-se pe ceea ce a făcut cunoscut Cel Drept în legătură cu acest su-biect. De altfel, El niciodată nu L-a făcut pe Cel Drept să vorbească conform do-rinței Sale. Tot ce spune El este drept și adevărat și promisiunile Lui se vor adeveri într-o zi.

Dacă tu vei putea trăi cinstit, stăpânindu-ți limba și apărându-ți locul dintre picioare, eu afirm că, atunci când paznicii iadului se vor pregăti să te ducă în iad, tu vei putea striga cu toată puterea ta că Mesagerul lui Allah este chezașul tău. La chemarea ta, Mărețul Muhammed Mustafa (s.a.s) îți va veni în ajutor.

Graiul este o binefacere

În fond, gura omului (în sens de grai) înlesnește comunicarea, fiind un organ foarte important, a cărui valoare și importanță nu se pot măsura. Dar, dacă acest organ sfânt este folosit în scopuri murdare, atunci el devine un instrument periculos, care poate duce omul spre dezastru și nenorocire. Gura este organul cu care omul pomenește pe Cel Drept și-L binecuvântează. Tot cu ajutorul gurii se fac cunoscute poruncile și cele interzise de șaria.

Omul citește cu voce tare cartea universului și Coranul, care este transpu-nerea acestuia, le povestește altora versetele și poruncile de acolo tot cu ajutorul gurii. Uneori, prin explicații și prin mijlocirea comunicării, îl face credincios pe omul necredincios, ajungând astfel să facă o faptă mai bună decât răsăritul și apusul soarelui…și omul, prin gura sa, ajunge la cauzalitatea faptelor sale și-și înalță tronul pe culmile seriozității.

Gura poate pregăti și nenorocirea omului. Prin intermediul ei, se ajunge la blasfemie. Cei care aduc injurii lui Allah și renumitului și marelui său Profet, cu ajutorul gurii fac acest păcat dezgustător. To cu ajutorul gurii se spun minciuni, calomnii, bârfe, iar omul cade în capcana propriilor minciuni.

Iată, Mesagerul lui Allah spune doar un cuvânt și atrage atenția asupra unui organ…Iată în acest cuvânt încap sute de adevăruri nespuse, dar toate neajunsurile semnalate de noi, acolo sunt tăinuite. „Folosiți gura acolo unde trebuie, ca și eu să vă promit raiul.” , zice Mesagerul lui Allah. Dar adaugă: „Asta nu înseamnă că trebuie să vă închideți gura și să stați într-un colț.„

Bunăcuviința în vorbire

Mesagerul lui Allah nu ponunță numele organului tainic…în locul lui folo-sește expresia „locul dintre picioare”. Aceasta este o manifestare a unei supreme bunăcuviințe. În cazul unor lucruri evidente, naturale, folosește expresii specifice Lui, care au semnificații adânci de bunăcuviință. Această formă de exprimare ne face pe noi să privim un lucru neplăcut ca pe ceva plăcut. De altfel, El, prin ca-racterul, morala, natura Sa, era un om programat pentru frumos.

Iată că, un organ care părea rușinos de menționat, este numit prin sugera-re de câtre Mesagerul lui Allah, „locul dintre picioare”. Nu pot să spun decât „Cel care corespunde frumuseții, desigur că este frumos.”

Între picioare

Locul dintre picioare este foarte important. Fructul oprit a cauzat alunga-rea Măritului Adam (Âdem) din rai. Nu voi comenta în amănunt acest caz, pentru că nu constituie subiectul discuției noastre, ci mă voi rezuma doar a-l aminti. Dar, în ceea ce privește locul dintre picioare, voi face un scurt comentariu.

Așa cum continuitatea generațiilor se realizează pe această cale, tot așa adulterul și prostituția distrug această continuitate tot pe această cale. Deoarece, faptele ilegale comise în această direcție amestecă neamurile și rasele și din această cauză se destramă tot sistemul juridic de apărare a specificității.

Cine este tatăl cui? Cui îi va reveni moștenirea? De la cine vor cere oame-nii ceea ce li se cuvine? Cum va fi ocrotită familia, cum va rezista națiunea? Toate aceste întrebări și altele asemănătoare sunt legate numai de cinstea locu-lui dintre picioare.

Oamenii cinstiți și societățile formate din acești oameni își apără structura interioară până în ziua de apoi, iar indivizii și națiunile care se afundă în adulter și prostituție, nu-și pot asigura continuitatea nici pentru o generație.

Într-adevăr, ca în orice problemă, și aici aria permisivității este largă. De-loc nu este necesar să înfăptuim lucruri interzise. Acea dorință prezentă în om poate fi satisfăcută într-un mod frumos pe calea permisivității. De aceea, Mesa-gerul lui Allah poruncește: „Însurați-vă, înmulțiți-vă! Deoarece, eu mă mândresc față de celelelte comunități cu numărul vostru.„[31]

Într-adevăr, Mesagerul lui Allah se va mândri față de alții cu mulțimea dreptcredincioșilor Săi. Ei vor fi atât de mulți încât, vor lăsa în umbră pe alții. Iată că, înmulțirea dreptcredincioșilor depinde de locul dintre picioare. La acest rezul-tat se ajunge numai pe această cale. Doar cei care nu au o linie de rudenie și cei care sunt în afara liniei de rudenie ajung să supraviețuiască.

Căutarea de către om a căii permise, îl duce la binefaceri indispensabile. Atunci când Mesagerul lui Allah a explicat în mod clar această problemă, compa-nionii l-au întrebat cu mirare cum va fi posibil acest lucru. Iar Mesagerul lui Allah a dat următorul răspuns: „Dacă nu era pe calea permisă, nu era ceva interzis?„[32] Părăsirea a ceea ce este nepermis, este necesară. Dacă este așa, inițierea unui lucru aduce omului binefacerile necesare. Gândiți-vă că, acest subiect care îi face pe oameni să se rușineze, este chiar calea apariției profeților. Dacă Mări-tului Adam nu i se dădea un astfel de simțământ, oare cum ar fi venit pe lume mândria universului, Mărețul Muhammed (s.a.s)? Deci, scopul principal al fructu-lui oprit era aducerea pe lume a Domnului nostru…

Următoarele cuvinte le-am ascultat la un vorbitor înflăcărat: „Dacă Măritul Adam, prin luarea fructului oprit, ar fi făcut legătura cu venirea pe lume a Măritu-lui Muhammed (s.a.s), nu numai ar fi întins mâna la acel pom, ci ar fi mâncat po-mul cu rădăcini cu tot.„

Verticalitatea sfințeniei

Acum aș dori să vă atrag atenția asupra unei chestiuni importante. Mesa-gerul lui Allah promitea raiul celor care își vor respecta cuvântul cu privire la gură și locul dintre picioare. Sunt cunoscute chemările la rugăciune care vestesc raiul. Mai sunt și oameni care pot fi favorizați datorită poziției pe care o au și care au reușit să-și atingă țelul. În cazul de față, atingerea scopului este legată de defi-cultatea apărării gurii și a locului dintre picioare. Deoarece, într-un timp în care senzualitatea a cuprins tot corpul, sufletul este răvășit, voința slăbită se deschide tuturor fărădelegilor, omul, din respect și considerație pentru Cel Drept, trebuie să-și frâneze pornirile. Acest lucru este foarte important, deoarece îl înalță pe om, îl duce spre o sfințenie verticală. Desigur că, un astfel de om, aflându-se sub ocrotirea Mesagerului lui Allah, poate să zboare spre rai.

Da, afirm cu insistență faptul că, cel care poate să-și înfrâneze pornirile egoiste, cel care își disciplinează aceste porniri, cel care se opune cu răbdare la tot felul de fărădelegi la care este ispitit, își găsește timp și pentru alții cu astfel de porniri, atingând acea știință a comportării, care pentru alții ar fi necesitat ani buni. El poate să obțină într-o clipă mai multe binefaceri față de cei care fac namaz nopți întregi. Obține binefaceri și fiind vertical, atinge punctul sfințeniei.

În urma acestor afirmații să nu se creadă că tratăm cu ușurință namaz-ul și postul neîndeplinite la timp (nafile namaz, nafile oruç). Namaz-ul și postul reprezintă un prilej important de apropiere față de Allah și așa va fi întotdeauna.

Aici, noi am dorit doar să amintim o altă împrejurare în care omul atinge desăvârșirea deplină.

Să cerem de la Cel Drept puterea a cinci-zece oameni și să ne înzestreze cu însușirile înălțării până la „punctul cel mai înalt al desavârșirii morale” (evc-i kemâlât-ı insâniye). Dar să ne și apere de tot felul de abuzuri. Este foarte impor-tant ca omul să-și apere verticalitatea, într-o vreme deschisă primejdiilor, având o fire deschisă primejdiilor.

Da, după cum avertizează expresia: „Veți fi recompensați pentru privațiuni.„, poate fi subiect de discuție și chiar superioritate în măsura posibilității chinului îndurat și a pericolului. Veți fi răsplătiți cu atât, cu cât veți face lucruri bune, evitânt pericolele și vă veți lua noi obligații în fața ispitelor.

Să aprofundăm puțin:

Spre exemplu, Allah a pus în trăsăturile voastre materii nocive precum: mânia, furia, ranchiuna, dușmânia, dezgustul, aversiunea și voluptatea…Dar, niciodată, nici una dintre ele nu v-au dominat. Dimpotrivă, voi, prin voință ați reu-șit să vă înălțați în punctul cel mai înalt al desăvârșirii voastre morale…Voi ați în-deplinit obligațiile și îndatoririle, ați supravegheat starea inimii și sufletului, v-ați străduit să vă apărați divinitatea fără să vă alăturați frumuseții atrăgătoare a căii ce duce în iad și, îndurând dificultățile ajungerii în rai. Și deodată v-ați dat seama că împărțiți aceeași atmosferă cu profeții, cu cei drepți, cu martirii.

Cred că această taină se află și în spatele privirii de o mare frumusețe a Măritului Muhammed Mustafa (s.a.s), privire aruncată asupra dreptcredincioșilor săi la sfârșitul lumii, în momentul reînvierii lor.

Oamenii care, în ciuda faptului că piața îi atrage, își apără avuția și rezistă strângând din dinți, pot fi considerați că fac parte din suita companionilor. Com-panionii sunt prietenii, frații Mesagerului lui Allah. Deoarece, El, încă în perioada în care a trăit, și-a dovedit entuziasmul pentru oamenii care vor veni după secole, spunând „Pace asupra fraților mei!„[33]

Da, Mesagerul lui Allah a spus oamenilor de-alungul secolelor și mai ales oamenilor acestui secol: „Cine își dă cuvântul că își va apăra gura și locul dintre picioare, aceluia eu voi fi chezaș pentru rai.” Aceste cuvinte sunt adresate acelor oameni care au dorința extraordinar de puternică de a ajunge în rai și sunt învă-luiți de ardoarea ajungerii la Allah și la Mesagerul Lui. Ei vor acționa potrivit cuvintelor pline de vești bune venite din partea Mesagerului lui Allah.

Iată că, Mesagerul lui Allah arată calea ce duce în rai într-o expunere foarte concentrată și descrie tabloul ideal al individului și societății, într-un mod sintetic. Să cuprinzi într-o expresie atât de sintetică o realitate atât de vastă, nu este dovada că El este stăpânul unei „Mărețe Rațiuni”? Da, numai El este Sulta-nul Cuvântului, iar cuvintele Lui însumează „Totalitatea cuvintelor”.

[29] Buhârî, Rikak, 23
[30] Buhârî, Cenaiz, 3; Müsned, 6 / 436
[31] Münâvî, Feyzü’l-Kadir, 3 / 269; Kenzu’l-Ummâl, 16 / 276
[32] Müslim, Zekat, 53; Müsned, 5 / 167, 168
[33] Müslim, Tahare, 39; Nesai, Tahare, 110; İbn Mace, Zühd, 36

14. Faptele care anulează greșelile și te înalță

Într-un hadis relatat de Müslim, Mesagerul lui Allah spune: „Să vă lămuresc asupra unei probleme importante care se referă la faptul că Allah vă va șterge păcatele și vă va înălța din treaptă în treaptă?„

Companionii au spus: „Da, O, Mesagerule!„

Mesagerului lui Allah: „Să respecți abluțiunea întocmai, fără a omite nimic, în situația în care condițiile pentru abluțiune devin din ce în ce mai grele și să străbați cale lungă între casă și moscheie, iar după ce ai săvârșit namaz-ul, să aș-tepți următorul namaz, iată care este legătura ta cu Cel Drept (ca și cum ai face de gardă de-alungul unui hotar).

Acum să ne oprim puțin asupra acestor cuvinte, după puterile noastre:

Mai înainte de toate, Mesagerul lui Allah îi avertizează și îi previne pe interlocutori prin cuvântul „Elâ ” (atenție). Deoarece, chestiunile ce vor fi relatate în hadis, sunt probleme ce necesită o atenție mărită. De altfel, îndeplinirea lor este posibilă numai prin atenție mărită și prin stare de veghe. Omul poate reuși să facă unele fapte și în stare de somn. De exemplu, un om dacă nu încalcă legea fidelității conjugale și nu calomniază pentru că doarme, cel puțin se consideră că nu le-a săvârșit. Dar comportamentele asupra cărora ne oprim fac parte din categoria faptelor care cer neapărat stare de veghe și sunt înfăptuite numai de cei treji. De aceea, la început se folosește particula de atenționare.

Cuvântul „Hata” (greșeală) este un cuvânt ce atrage atenția. Fiecare om greșește. Um om chiar dacă afirmă că nu a greșit, poate fi socotit că a săvârșit o mare greșeală. A nu păcătui este propriu numai profetului. Toată lumea păcătu-iește și cel mai bun dintre cei care păcătuiesc este acela care se căiește.

Iată că aici, Mesagerul lui Allah dorește să arate calea de a scăpa de pă-catele ce ne târâsc spre valea plângerii din iad.

Nu este suficient să scapi de păcate, este foarte important ca omul să se îndepărteze de ele. Într-adevăr, iertarea păcatelor înseamnă și promovarea. Și cu faptele pe care urmează a le săvârși, omul atinge profunzimea. Astfel, datorită faptelor sale, omul va intra într-un cerc de lumină și va zbura spre infinit. Cred că acest lucru înseamnă să ridici pânzele în apele oceanului abilității divine.

Cel mai important dintre acțiuni este să faci abluțiunea (abdest) în condiții foarte grele. Abluțiunea trebuie efectuată fără omisiuni și fără cusur, pe timp de iarnă, pe zăpadă, în frig, chiar și atunci când apa nu este potrivită pentru acest ritual.

A doua faptă importantă este să-ți consumi timpul pe drumul moscheiei. O astfel de viață va fi ca și cum dintr-un sâmbure putred va răsări un arbore care va rodi în rai în ziua de apoi. Să te duci la cele mai îndepărtate geamii și mereu să faci acest lucru, iată cea de-a doua faptă!

Scopul: Namaz (Rugăciunea)

Cea de-a treia faptă este să aștepți următorul namaz după namaz-ul abia săvârșit. Acest lucru înseamnă, după cum a fost exprimat și în alt hadis, să fii le-gat sufletește de moscheie.

Namaz-ul este tihna sufletului și călătoria conștiinței. Fiecare om are pasi-une și dorință pentru anumite lucruri. Dorința Mesagerului lui Allah, ajunsă entu-ziasm, este namaz-ul.

De aceea, El îi zicea lui Bilâl: „Bilâl, calmează-ne puțin! (Răcorește-ne!) și „Namaz-ul este lumina ochilor mei.„[34]

Cred că, Mesagerul lui Allah simțea de fiecare dată când săvârșea namaz, ceea ce vom simți noi atunci când vom intra în rai și de aceea aștepta cu entuzi-asm următorul namaz.

În hadis se relatează despre trei lucruri diferite. Dar, dacă suntem atenți, înțelegem că toate acestea sunt legate tot de namaz.

Namaz-ul este un factor important în viața omului și se sprijină pe înălțare (mirac) și îl stimulează spre adevărurile omenești, îndrumându-l. De aceea, na-maz-l este considerat mirac-ul dreptcredinciosului.

Namaz-ul este stâlpul religiei și pune în mișcare corabia credinței. Dacă n-ar exista namaz, religia n-ar rezista mult timp. Cum namaz-ul este un stimulent personal, aducerea la îndeplinire trebuie să se facă în stare de veghe. Omul trebuie să îndeplinească ritualul namaz-ului cu inima eliberată de toate ce-lelalte preocupări. De aceea, nu se recomandă săvârșirea namaz-ului atunci când abluțiunea se face în condiții presante.

Da, când omul se gândește la altceva, nu se recomandă namaz. Pentru că, în clipa aceea omul este preocupat de două lucruri. Și în astfel de situații, poți scăpa din vedere chestiuni foarte importante. În special, în astfel de situații, să-vârșirea namaz-ului aduce prejudicii. Deoarece, îndeplinirea namaz-ului nu este un lucru atât de simplu, el nefiind ceva banal, ci are drept scop luminarea drept-credincioșilor.

Pregătirea pentru namaz

Pregătirile preliminare pentru săvârșirea namaz-ului cu inima liniștită, aduc binefaceri omului ca și namaz-ul în sine. De aceea, omul trebuie să arunce ceea ce este de aruncat și să intre în atmosfera credinței numai simțind credința și să se elibereze de alte influențe care să-i capteze atenția. Numai în felul acesta omul poate săvârși namaz-ul.

Orce moment al pregătirilor pentru săvârșirea namaz-ului îi va aduce numai binefaceri. Pentru că, intenția lui este săvârșirea namaz-ului în liniște dep-lină și intenția dreptcredinciosului este mai importantă decât acțiunea în sine.

Trebuie să ne gândim că un altul își vede de necesitățile lui numai pentru a le rezolva. Dar, dreptcredinciosul câștigă binefaceri chiar și atunci când își re-zolvă necesitățile fiziologice, prin curățirea de impurități, de picăturile de urină .

Într-adevăr, este foarte importantă pregătirea sufletească a omului pentru namaz, prin satisfacerea necesităților fiziologice, săvârșirea abluțiunii. Situația nu se schimbă atunci când spălarea organelor în timpul abluțiunii aduce schimbări în corp din punct de vedere al senzațiilor sau din alte motive. În fond credinciosul nu se gândește decât la scopul pentru care face abluțiunea. Namaz-ul constituie principalul gând al său în acele momente.

Pregătirile ce se fac pentru abluțiune constituie o primă avertizare, iar ab-luțiunea în sine, cea de-a doua avertizare. Apoi se face chemarea la rugăciune (ezan), care îl avertizează pentru a treia oară. Omul intră într-o stare de tensiune metafizică în timpul efectuării pregătirilor pentru abluțiune. La toate acestea se adaugă săvârșirea namaz-ului obligatoriu și, în felul acesta, omul ajunge în sta-rea potrivită îndeplinirii îndatoririlor sale.

Da, toate etapele pregătirilor ne amintesc de namaz. Chiar de la început, glasul divin ce se răspândește de la înălțimea minaretului, face să crescă la ma-ximum încordarea, iar noi începem să simțim măreția lui Allah în conștiința noastră. Grăbim pașii spre geamia unde intenționăm să mergem. Pe când vocea prin care se face chemarea la rugăciune se apropie de partea finală, conștiința și sufletul nostru se maturizează. Apoi, venind la moscheie, îndeplinim namaz-ul fa-cultativ (nafile). Acest lucru înseamnă într-un fel, că forțăm ușile obligațiilor religi-oase. Prin îndeplinirea namaz-ului facultativ parcă ne apropiem de Stăpânul nostru și vrem să-i spunem: „O, Allah al meu! Vreau să mă apropii de Tine…

Ceea ce caut, în Tine să găsesc…Privindu-Te, pe Tine să Te simt…Lângă Tine să respir, pentru că este inutil săiI văd pe alții, este inutil să mă ocup de altceva. Eu mă feresc de lucrurile inutile și îmi întorc fața spre lucrurile foarte importante.„

A forța în felul acesta ușa Celui Drept, a te strădui să ajungi în starea de a intra rațional în obligativitate prin namaz-ul facultativ, toate acestea reprezintă prilej de a concentra namaz-ul facultativ (nafile) cu namaz-ul obligatoriu (farz).

Abluțiunea duce la efectul dorit și chemarea la rugăciune (ezan) a fost făcută și prin namaz-ul facultativ se face și cel de-al treilea pas. Iată că, în acest moment se aude vocea înflăcărată a muezin-ului, care, cu o sinceritate profundă, ne îndreaptă către Allah și ne cheamă la rugăciune.

Aceasta este ultima picătură ce umple paharul emoției. Dacă în acest ul-tim punct conștiința nu se înflăcărează, dacă nu poate să se îndrepte către Allah și zicând „unde ești, mihrab al meu!”, omul nu suspină, atunci înseamnă că exis-tă o imperfecțiune.

Atunci când face chemarea la rugăciune, muezinul înlătură toate celelelte gânduri, în afară de Allah și robul spunând „Allah este mare” (Allahü Ekber), intră în namaz, apoi face rükü(plecăciune) și ajungând la secde (prosternare), repetă aceste cuvinte. Astfel, la fiecare rükü repetă măreția lui Allah și nimicnicia sa, zicând: „Allah al meu, Tu ești măreț, iar eu mic.” Cel mare își arată măreția, iar cel mic se pleacă în fața Lui, precum un rob.

Prin namaz omul ajunge la Allah…așa cum Măritul Muhammed Mustafa (s.a.s) a ajuns la Allah prin înălțare (miraç), tot așa și omul își întoarce chipul spre Allah.

Purificarea de păcate

În hadis-ul cel onorat, când se vorbește despre înlăturarea păcatelor, se spune: „Șterge și curăță păcatele.” Aici, cuvântul mahv (ștergere, distrugere) are sensul de ștergerea unui lucru consemnat. Dacă este așa, păcatul este ca un germene aflat în natura omului. Omul, prin acțiunile sale, ori înmulțește germene-le, ori nu-i dă posibilitatea de a se mări. Prin efectuarea acțiunilor recomandate de Mesagerul lui Allah, Cel Drept șterge aceste păcate și astfel, capacitatea de a face rău se transformă în capacitatea de a efectua binefaceri. În versetul de mai jos se atrage atenția asupra acestui adevăr: „Allah șterge sau întărește ceea ce voiește și la El se află mama Cărții.” (Ra’d [Tunetul], 13 / 39).

Deci, se poate spune că, păcatul fiind o predispoziție, este un indiciu care nu se desparte de natura umană și pentru om este o problemă foarte importantă. Dacă este așa, ștergerea păcatelor neîndoielnic va interesa pe fiecare om.

Orice om poate săvârși păcate și poate trăi în culpă. Dar este posibil ca oricărui om să i se șteargă păcatele și locul lor să fie ocupat de fapte bune. Pentru realizarea acestui lucru există trei căi:

1. Învingând toate greutățile, să faci abluțiunea;

2. Tot timpul să alergi spre moscheie, sufletul să-ți rămână mereu legat de moscheie, gândindu-te că-ți va lumina viața, iar când te desparți de moscheie, să ră-mâi cu intenția de a reveni;

3. După ce ți-ai efectuat namaz-ul, să aștepți următorul namaz.

Toate aceste fapte ajută la ștergerea păcatelor și-l conduc pe om la desă-vârșire.

Legătură strânsă (Ribat)

Mesagerul lui Allah a prezentat aceste acțiuni ca o legătură (Ribat), repe-tând de trei ori acest cuvânt.

Prin ribat se înțelege: venirea în valuri a bogăției materiale și spirituale, vigilența asupra punctelor de unde pot veni tot felul de nenorociri și dezastre și dedicarea sinelui pentru o cauză dreaptă.

De altfel, ostașilor care păzesc granițele țării li se spune Murâbıt. (cel legat de un crez religios). Pe vremuri a existat un stat cu acest nume.

În Coranul cel Sfânt se spune: „O, voi cei care credeți! Fiți răbdători și în-demnați la răbdare, luptați statornic și fiți cu frică de Allah, pentru ca să aveți parte de izbândă!” (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3 / 200).

Într-un alt verset se zice: „Deci pregătiți [pentru luptă] împotriva lor tot ceea ce puteți din forță și din cai înșeuați…” (Enfal [Prăzile], 8 / 60).

Cu această poruncă se atrage atenția asupra cuvântului ribat.

Așa cum prin ribat se înțelege a fi strâns legat, omul trebuie să facă o abluțiune perfectă, să fie o cale bătută între casa lui și moscheie. Deci, dacă un om se întoarce la moscheie cu acest gând, acel om înseamnă că el este strâns legat de Allah.

Cu această expresie, Mesagerul lui Allah deschide o ușă spre tâlc și vrea să zică că, în realitate ribat se spune ostașilor care s-au dedicat pentru apărarea granițelor țării de dușmani. Așa cum să fii pregătit în fața dușmanilor din afara ță-rii, să te concentrezi asupra punctelor de unde pot veni dușmanii, este un ribat, tot așa este ribat și lupta omului împotriva unor dușmani cum sunt diavolul și egoismul. Această faptă este mai mare decât jihad-ul. Omul este dator să îndep-linească cele două jihad: jihad-ul mic (cihad-ı asgar) și jihad-ul mare (cihad-ı ekber). Atunci când omul intră într-o luptă crâncenă cu dușmanul, el nu are timp să se gândească la propriile sale interese egoiste. Un astfel de om nu poate să rămână sub influența propriului corp. Deoarece, întreaga sa ființă este cu gândul la jihad și acest gând îl domină. Însă atunci când duce o viată comodă, există pe-ricolul ca sufletul lui să fie cuprins de lucruri primejdioase. În fața acestora el este obligat să-și apere lumea spirituală. Și acesta este un jihad și arma cea mai efici-entă este namaz-ul.

După caz, jihad-ul poate poate să fie numai pentru o parte a musulmanilor (farz-ı kifaye) sau pentru toți musulmanii (farz-ı ayn). Există asemănări între jihad-ul concret și jihad-ul spiritual. De aceea Mesagerul lui Allah, când se întor-cea de la război, a zis: „De la jihad-ul mic ne întoarcem la jihad-ul mare.„[35]

Faptul că inima omului este mereu legată de moscheie, adică omul este pătruns de namaz în exterior și în interior și atașarea cu ardoare de namaz, în sensul pe care l-a dat Profetul, ajungând să iubească namaz-ul încât, să fie precum lumina ochilor pentru El, reprezintă echivalentul activității celui care păzește granițele țării.

Dacă vrem să rezumăm considerațiile noastre asupra acestui hadis, putem să conchidem: Aici sunt tratate trei subiecte, dintre care două sunt legate de comportamentul și conduita noastră, iar al treilea, de intenția noastră.

Un verset din Coran zice: „Faptele bune le alungă pe cele rele.” (Hud [Hud], 11 / 114).

Conform celor spuse în verset, binefacerile îl curăță pe om de păcatele înfăptuite în trecut și-l mobilizează împotriva posibilelor păcate ale viitorului, facilitându-i strângerea legăturii sale cu Cel Drept și cu puterea intenției.

Primul: atunci când condițiile atmosferice și starea apei nu sunt prielnice pentru abluțiune, când apa și aerul sunt reci sau apa este o raritate și nu o poți consuma pentru abluțiune, în cazul acesta, îndeplinirea abluțiunii cu stăruință constituie o curățenie sufletească adâncă, cere o ambiție serioasă, o dorință de a fi robul lui Allah. Dacă omul poate să facă abluțiunea în aceste condiții grele, atunci sufletul lui va fi bogat și va fi în legătură permanentă cu Cel Drept.

Deoarece expresia „relație totală” desemnează această legătură într-o asemenea lume plină de lumină, chiar dacă petele se înfig ca niște așchii în adâncimea sufletului, nu vor dăinui prea mult acolo. Pe lângă faptul că abluțiunea înseamnă echilibrarea electricității corpului, a faptului că omul învinge stresul prin abluțiune, și că spiritul se înnoiește de cinci ori pe zi cu o putere metafizică, con-stituie pentru noi o problemă incontestabilă.

Al doilea: Înălțarea (mirac) înseamnă calea spre Allah, să tocești calea spre moscheie, să-ți fortifici corpul, să-ți păzești forța fizică, să-ți întărești spiritul prin rațiune și cunoaștere, înainte de a face namaz gândul să-ți fie cuprins de namaz, să-ți asiguri concentrarea necesară pentru o rugăciune importantă cu ca-re să te prezinți în fața lui Allah, să te cufunzi în meditații pe calea exprimată prin expresia „mulți pași”, să te metamorfozezi în așa fel încât, prin regrete să ștergi un trecut întunecat , apoi să-l luminezi, iar binele făcut să fie prilej pentru noi bi-nefaceri. Toate aceste semnificații crează un mediu atât de folositor încât, trecu-tul și viitorul unui om care a decis să călătorească în acest mediu, confirmă devo-tamentul lui „Pentru ca Allah să-ți ierte păcatele tale cele care au fost și cela care vor veni.” (Fetih [Biruința], 48 / 2). De aceea, la fiecare popas din timpul acestei călătorii, ochii se deschid și se închid prin „Ștergerea păcatelor de către Allah”, iar sufletele se înflăcărează prin „Înălțarea spre Allah.”

Al treilea: Așa cum îndrăgostitul așteaptă clipa întâlnirii, tot așa și aștepta-rea momentului namaz-ului, moment folosit ca un „tabel al fazelor”, organizarea vieții și activității în conformitate cu acest tabel, este o percepție a timpului care deschide imaginația încât, omul, datorită acestui lucru, numai prin existența unei asemenea intenții, poate umple golurile care apar din cauza împărțirii activităților în perioade de timp determinate, poate să transfere și în afara namaz-ului tihna rugăciunii și apropierea de Cel Drept, iar prin legarea tuturor preocupărilor lu-mești de Allah, le poate aduce în starea de exprimare a credinței.

Aceste considerații, ca și multe rugăciuni care, datorită intenției ies din limitele lor și namaz-ul efectuat cu sufletul în așteptare, întocmai ca jihad-ul ma-terial-spiritual, prin cuvântul „ribat„devine denumirea legăturii omului cu Stăpânul său. Și acesta este un exemplu de cuvânt luat tot de la El, scurt dar cuprinzător, cu un conținut bogat, care se împodobește în orizontul abluțiunii.

Fără să mai lungesc cuvântul, vreau să mă refer la o altă comunicare lu-minoasă. De data aceasta este un hadis sfânt. Se știe că un hadis sfânt este acela al cărui conținut vine de la Cel Drept, iar comunicarea, transmiterea, de la Domnul nostru.

[34] Müsned, 3 / 199; Nesai, Isretu’n-Nisâ, 1
[35] Aclunî, Keşfü’l-Hafâ, 1 / 424

15. Surprize pentru robii credincioși

Într-un hadis sfânt relatat de Buhari și Müslim, Cel Drept poruncește: „Eu am pregătit , în lumea de apoi, pentru robii mei adevărați lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și pe care nimeni nu și le-a închipuit.„[36]

În hadis se face referire la o surpriză. Acolo omul se va întâlni cu lucruri la care nu se aștepta, în momente neașteptate. Într-adevăr, în Coran se relatează despre unele prezențe din rai. Numai că, acestea reprezintă doar nume și denu-miri, care nu pot fi observate decât rațional. Pe când în lumea noastră nu este posibilă înțelegerea adevărului despre aceste existențe.

În comentariul la versetul „…căci li s-au dat [lor și altele] asemănătoare cu ele.„, İbn Abbas spune că în rai există numai numele existențelor pe care le știți voi. Atunci când le veți gusta, puteți să spuneți doar „acesta seamănă cu acela”, dar în realitate nu are echivalent. Deoarece, bunurile raiului ca și raiul în sine au fost create potrivit spiritului nemuririi și veșniciei. Să cauți acolo pepene roșu, pepene galben, mere, pere din lumea noastră este o naivitate.

Raiul este locul surprizelor. Este precum un târg al lumii de apoi, care vă va fermeca, vă va încețoșa privirile, vă va ameți până la uitarea de sine, aducân-du-vă în starea de a nu mai ști de voi. Și observarea prezenței Celui Drept este tot una dintre surprizele raiului. Adică, credincioșii când vor pătrunde în rai, vor sesiza prezența Stăpânului lor. Altminteri, Cel Drept nu poate fi încadrat în timp și spațiu, chiar dacă locul acela ar fi locul raiului și timpul ar fi timpul raiului. Da, robilor credincioși li s-a pregătit o surpriză și anume, observarea prezenței lui Allah Binefăcătorul.

Cuvântul salih înseamnă acțiunea de a efectua un lucru, de a-l desăvârși în așa fel încât, să nu aibă lacune, iar salihât – un lucru complet, fără lacune. Numai în conformitate cu criteriile divinității se poate constata dacă un lucru este efectuat complet, fără lacune. Deci, numai potrivit criteriilor lui Allah se poate ști cum se face namaz-ul, cum se ține postul, în ce mod se poate oferi dania, cum se face jihad-ul, cum se ține sub control lumea interioară, conștiința, cum se în-flăcărează spiritul, cum se întărește voința, cum se dezvoltă sentimentele și sen-zațiile. Toți aceșt „cum” se apreciază conform criteriilor divine. Luând în conside-rație acest lucru, omul trebuie să-și potrivească felul de a fi în conformitate cu avertizările venite de la Allah, să se străduie să vorbească pe placul Celui Drept și acest lucru constituie primul pas spre lucrurile făcute complet, fără lacune.

Da, așa cum un cântăreț din saz își acordează instrumentul după modul de execuție, tot așa și voi, dacă vreți să emiteți un sunet pe placul divinității, tre-buie neapărat să vă armonizați și să vă acordați Coranului cel Sfânt, în așa fel în-cât vocea voastră să fie acceptată tocmai dincolo. De nu, niciodată nu veți fi acceptați. Cel Drept este Auzitorul, este Văzătorul. El vede totul, aude orice glas. Dacă glasul vostru nu este pe măsura Lui, atunci nu vă va asculta, iar voi nu veți putea face auzită vocea voastră.

Al doilea cuvânt, salihât înseamnă faptele voastre, care trebuie efectuate cu multă străduință, căci vor fi urmărite de către Cel Drept. Omul trebuie să facă binefaceri cu multă meticulozitate, pentru că nu se știe care dintre faptele sale va fi prilej pentru mântuire. De aceea, Mesagerul lui Allah poruncește: „Să te temi de Allah și nu considera lipsită de importanță nicio cunoaștere.„[37]

În hadis-ul pomenit mai sus se spune: „Pentru robii mei credincioși.” Deci, salihat-ul i-a apropiat pe ei de Allah și a făcut ca ei să fie iubiți de Cel Drept. Într-un alt hadis se relatează despre cei iubiți de Allah astfel: „Dacă deja l-am iubit, am devenit urechea lui care aude, ochiul lui care vede, mâna lui care ține și piciorul lui care pășește.„[38]

Prin salihât robul se apropie de El în așa măsură încât, se învăluie în au-ra Lui…și devine un corp neînsuflețit în mâinile celui care-l spală. Tot Cel Drept este cel care-l sucește în toate părțile. Și ce dulce constrângere, deoarece Stăpânul este cel care-l îndreaptă spre un sens adevărat! Un astfel de om, fiind o creație a bunăvoinței divine, nu-și poate întoarce fața de la Cel Drept. Deoarece, el a ajuns la stadiul căruia se spune „Robii mei” și astfel face parte dintre cei apropiați. De altfel, unul ca el va spune: „Ocrotește-mă, Allah al meu! Ocrotește-mă, căci nu pot trăi fără Tine!„

Acel om va face imediat numai fapte bune și va căuta prilej pentru izbăvi-re. Dar, neștiind care dintre faptele lui reprezintă o cale pentru izbăvireaa lui, nu va scăpa nici un prilej de a face binefaceri. Toate faptele săvârșite în lume se vor duce în lumea de apoi ca un pachet al surprizelor, și în ziua în care va intra în rai, acest pachet va fi desfăcut în fața lui, iar el va avea parte de surprize de care urechile lui nu au auzit, ochii lui nu au văzut.

Ținând seama de faptul că, atunci când dai apă unui câine însetat, te ap-ropii de rai, iar faptul că lași o pisică să sufere de sete va fi pricina intrării în iad, spunem că, acestea sunt fapte care te vor face să ai parte de surprize în rai.

Dar omul poate să perceapă numai lucrurile pe care le vede cu ochii, le aude cu urechea, lucruri pe care și le poate închipui. Însă, capacitățile omului fiind limitate, și aceste senzații sunt limitate. Omul poate să perceapă acele lucruri prin intermediul simțurilor, dar existențele din lumea fără de sfârșit nu le poate examina cu ajutorul simțurilor.

„Nu-i necesară pentru astă minte scurtă înțelegerea sensului,
Deoarece, cântarul nu poate cumpăni o astfel de greutate.„ Z.P.

Se poate comenta și astfel: Cel Drept poate să dea recompense pentru binefacerile făcute, uneori în număr de zece, de o sută, alteori de o sută de mii sau un milion. Dar nici un rob nu poate să știe ce recompensă i se va da. Însă, în lumea de apoi, atunci când surprizele îi vor apărea în față cum nici nu-și închipui-se, va fi uimit că lucrurile pe care nu și le imagina, devin realitate.

Iată cum Mesagerul lui Allah a reușit să explice în câteva cuvinte o realita-te atât de adâncă, fără să se gândească la aceste cuvinte, care forțează capaci-tatea noastră de înțelegere. Numai acest lucru este suficient pentru a demonstra faptul că El este stăpân pe o rațiune superioară.

[36] Buhârî, Tevhid, 35; Müslim, Cennet, 4, 5
[37] Münâvî, Feyzü’l-Kadir, 1 / 121; Müslim, Birr și Sıla; Ebu Davud, Libas, 25
[38] Buhârî, Rikak, 38

16. Raiul este împresurat de suferință, iadul de plăceri

Într-un hadis relatat de Buhari și Müslim, Domnul nostru poruncește: „Raiul este împresurat de lucruri care nu fac plăcere omului, iar iadul de plăceri (care măresc dorința).„[39]

Iadul este învăluit de plăceri, este înfășurat în bocceaua plăcerilor și este deschis spre atmosfera plăcerilor. Raiul însă, sub aparența raționalului, este în-văluit cu lucruri neplăcute și neatractive. Pentru cei care avuția și banii înseamnă totul, nu există nimic frumos pe calea ce duce spre rai.

Într-adevăr, și raiul și iadul sunt necesare pentru noi. Deoarece, în găsirea căii celei drepte, unul are rolul de a impulsiona, iar celălalt, de a înspăimânta. Omul, privind spre rolul stimulator al raiului, se străduiește să meargă acolo, dar văzând fața posomorâtă a iadului, caută să nu ajungă acolo. Astfel, și raiul și ia-dul devin pentru noi locuri de mântuire. Numai că, Cel Drept a împăturit și raiul și iadul în câte o boccea și le-a prezentat în bazarul faptelor oamenilor.

Omul se află în situația de a alege în conformitate cu voința sa. Pe măsu-ra voinței, unii vor dori să aleagă raiul și vor fi fericiți, iar alții vor fi nefericiți, prefe-rând calea iadului.

Da, în jurul iadului există o atmosferă a plăcerii și iadul este învăluit în această atmosferă. Privit de afară, această atmosferă pare foarte atrăgătoare: mâncare, băutură, leneveală, obținerea unor lucruri plăcute ce incită dorințele omului. Toate acestea sunt ca niște urzeli ce învăluie iadul. Adevărul este că, iadul se prezintă ca un mozaic al plăcerilor ce incită dorințele trupești.

Raiul este precum un sidef ce este înfășurat cu lucruri neplăcute precum: să faci abluțiunea, să faci namaz, să te duci în pelerinaj, să îndeplineșt obligația daniei, să lupți pentru cauza sfântă (jihad), să înduri greutăți în numele lui Allah, să fii considerat un paria al societății, să fii privat de unele drepturi, să treci dintr-o închisoare în alta, să fii bătut doar pentru că ai zis „Stăpânul meu este Allah.„, să fii trimis în exil și alte asemenea lucruri ce par neplăcute.

Da, raiul este învăluit în astfel de lucruri. Cei care privesc de afară, văd toate acestea ca printr-un văl. Sub acest văl iadul apare ca ceva ce ațâță dorin-țele trupești, iar raiul ca ceva ce te înfioară. De aceea, majoritatea oamenilor s-a păcălit privind partea exterioară a iadului. Din această cauză iadul are mulți pre-tendenți, iar raiul foarte puțini.

Unii oameni fac calcule meschine. Cei care zic „Namaz-ul este bun, dar să faci de cinci ori pe zi mi se pare prea greu” se leagă de micile dificultăți ale namaz-ului. Dificultatea de a îndeplini abluțiunea pe timp de iarnă, i-a făcut pe unii să renunțe. Însă, așa cum s-a văzut într-un hadis amintit mai sus, aceeași abluțiune îl apropie de rai pe un altul, care a îndurat și depășit micile neajunsuri.

La fel trebuie să ne gândim și în cazul postului, a daniei, a pelerinajului, jihad-ului. Cei care nu-și folosesc în mod judicios rațiunea, nu reușesc să facă saltul necesar în fața acestor obstacole și neajunsurile pe care le-au văzut în jurul raiului devin obstacole în calea intrării în rai.

Iadul este precum o cotoroanță ce a făurit o capcană din simple pasiuni și mulți oameni au alergat spre această otravă precum muștele la miere, fără să știe că aceasta le va stăpâni viața. Da, plăcerea este pentru aceștia ca mierea otrăvită și seamănă cu fluturele ce zboară mereu în jurul flăcării, care până la urmă îl duce la pierzanie. Ei se aruncă prostește în plăcerile ce duc spre iad. Fără să vadă bine ceea ce se află în spatele vălului iadului, ei sunt atrași tocmai de aceste lucruri ce biciuie trupul până la extaz.

Cei care, pe drumul vieții, au cunoscut Persoana (s.a.s) în momentul alegerii căii de urmat și și-au ales drumul și direcția în conformitate cu mesajul primit de la El, cei care și-au dat seama de adevăr, înțelegând esența lucrurilor neplăcute din dreapta și stânga căii ce duce în rai, categoric nu se vor lăsa păcă-liți de această înfățișare înșelătoare. Deoarece, în conștiința lor, raiul se află în stadiu de germene, care va crește în orice clipă și va cuprinde întreaga lor lume spirituală. Pe când unii caută raiul în afară, aceștia găsesc plăcere în raiul din interiorul lor.

Cei care trăiesc în raiul material al lumii, nu pot beneficia de nici un minut din raiul din conștiința acestora. Credința este ca un germene ce poartă în el ra-iul, iar necredința este ca o sămânță ce poartă iadul. Mai târziu aceștia se vor dezvolta și se vor ramifica, transformându-se în rai și iad. Se poate spune că dreptcredinciosul trăiește o viață de rai în această lume, dar cele trăite i se par lucruri neplăcute.

Sufletele care se zbat cu ardoare să ajungă în rai, pe această cale a ferici-rii, cu fiecare popas diferit; neajunsurile pe care le crează practicile precum ablu-țiunea, namaz-ul, postul, și pe care propria persoană nu le agrează; însărcinări tot mai grele precum dania, pomana și alte tipuri de dări; responsabilități materi-ale și trupești precum a face dreptate și jihadul, toate fac această cale impracti-cabilă pentru unii. Mergând pe acest drum, unii se cramponează de abluțiune, de namaz, alții de înfometare, iar alții de iubirea de avuție și nu pot să ajungă în raiul aflat la patru pași, rai care-i așteaptă cu fast și măreție.

Da, dacă raiul este un ținut al viselor colorate, care, la capătul celălalt al sutelor de neajunsuri și responsabilități, deschide o lume superioară înconjurată de obstacole cât lumea și deschisă promisiunii a tot felul de fericiri, în schimb, ia-dul, opusul acestuia, este ca o fântână întunecată, care entuziasmează egois-mul, este ca o grămadă mare de cerințe ce înflăcărează dorințele trupești, aține calea drumeților cu pofte și plăceri, amplifică poftele și plăcerile trupești, atrage asupra sa atenția celor cu spiritul slab și precum găurile negre, îi atrag și îi topesc.

Și câți oameni nu există, care sunt vrăjiți privind la lumina strălucitoare a iadului, care se aruncă în fântâna aflată acolo și care, observând numai partea din față a vălului raiului, dau înapoi, speriați de ținutul fericirii veșnice.

Da, dacă am privi adevărul lucrurilor, nu ne putem gândi că cei care au simțit și au aflat de rai, să nu și dorească să-l vadă, iar cei care au cunoscut ia-dul, să vrea să se apropie de el. Numai că, raiul, datorită realității unei oferte tainice, a credinței în taină, a examenului lumesc, învăluindu-se în neajunsuri, iar iadul în plăceri, au apărut astfel în fața oamenilor.

Acum vino și privește cum forța, măreția și conținutul cuvintelor Profetului aduc alolaltă două drumuri uriașe și teribile, toate binefacerile împreună cu toate riscurile și le leagă de două rezultate certe, care înfioară sau liniștesc. Și, ca în toate faptele Sale, conformându-se principiului maximei chibzuințe, folosește doar câteva cuvinte pentru a relata aceste lucruri.

Acum aș dori să expun faprul că, în legătură cu subiectul nostru, noi dorim să ne mulțumim doar prin a atrage atenția asupra faptului că, aceste cuvinte aparținând Domnului nostru, sunt cuvinte strălucitoare. Din punct de vedere al elocinței și a limbii, acest hadis, și altele asemenea, conțin tâlcuri și semnificații. Dacă s-ar putea cerceta din acest punct de vedere cuvintele sfinte ale Mesageru-lui lui Allah, cine știe la ce șirag de sensuri am fi martori. Deoarece, această problemă constituie un subiect aparte și de sine stătător, nu vom deschide deo-camdată acea ușă.

[39] Buhârî, Rikak, 28; Müslim, Cennet, 1

17. Trei privilegii: Allah, statul și dreptul la credință

Într-un alt hadis, Imam Tirmizi relatează: „Vă sfătiesc să vă fie teamă de Allah…și chiar dacă un rob negru vine la voi, să-l ascultați. Aceia dintre voi care mai aveți de trăit, veți vedea multe neînțelegeri. Voi țineți calea mea și a califilor bine ghidați (drepți) și țineți-vă de această cale. Să vă feriți de cele ce vor apărea după Profetul nostru. Acestea sunt devieri.”[40]

Aici, Mesagerul lui Allah vorbește despre trei privilegii. Primul este frica fa-ță de Allah, este privilegiul lui Allah. Al doilea este să asculți și să te supui, care este privilegiul celor care conduc statul. Al treilea este să fii legat de tradiții (sün-net), care este privilegiul credinței. Cuvântul takvâ (să te pleci în fața lui Allah, fiindu-ți frică de pedeapsa Lui, să te îndepărtezi de faptele care pot fi pedepsite. [n.t] provine de la rădăcina cuvântului vikaye (apărare, ocrotire). La prima vedere, acest cuvânt înseamnă ca, respectând principiile șaria, să te afli sub ocrotirea lui Allah și astfel, să te aperi de legile șaria.

Chiar dacă omul pe care l-ați ales și l-ați făcut conducătorul vostru este un rob negru cu părul creț, este obligatoriu să-l ascultați. Aceasta este o democrație superioară. Este o asemenea democrație, care a apărut acum paisprezece seco-le, la care oamenii n-au putut ajunge și nu vor ajunge dacă lucrurile vor continua astfel. Dar nu este corect să denumim democrație un astfel de sistem adus de un profet. Deoarece, nicio democrație din lume n-a ajuns la înălțimea acestei demo-crații. Chiar și în cele mai moderne și civilizate tări nu s-a instaurat o democrație în acest sens. Astăzi, în America, negrii sunt considerați cetățeni de categoria a doua. Încă mai există țări care nu acceptă negrii. Pe când İslamul comunicase cu secole în urmă că, dacă oamenii vor aduce în fruntea lor un asemenea om prin voința lor, atunci trebuie să i se supună. În special se atrage atenția asupra faptului că oricui îi este deschisă calea spre califat. Dacă poporul dorește, poate să aducă la conducere chiar un negru. Și după ce ia conducerea, toată lumea este obligată să-i dea ascultare. Nu este important cine a fost ales, ci pe cine a ales „măreața cetate”.

„În ziua aceasta am desăvârșit religia voastră.” (Mâide [Masa], 5 / 3). Cu acest verset a fost desăvârșită religia islamică. Nu se poate adăuga nimic nou re-ligiei, deoarece orice lucru apărut ulterior înseamnă uciderea unei tradiții. De aceea, se cere să se respecte întocmai tradițiile, adică poruncile Mesagerului lui Allah și a califilor bine ghidați (drepți). Trebuie să te ții de tradiții cu dinții. Porunca Lui este o pasăre a destinului. Dacă trebuie vânat ceva, să se vâneze aceasta.

Porunca Mesagerului lui Allah va fi comunicată altora prin intermediul lim-bii. Să se riposteze împotriva celor care denigrează poruncile, nelăsându-se loc vorbelor lor contradictorii.

Dacă am fi avut posibilitatea de a asculta și de a înțelege direct de la Sul-tanul Comunicării aceste probleme, pe care eu aici am încercat să vi le expun, cine știe cât de bogată ar fi fost lumea noastră imaginativă! Orice pagină desprin-să din discursul Lui, ne-ar fi șoptit multe sensuri distincte. Și noi, după cuvântul Lui, am fi spus, confirmându-i sensul: „Grăiește drept Mesagerul lui Allah.” Și cum să nu spunem, deoarece cuvintele Lui dacă ar mai face un pas, s-ar înălța spre bolta rezumării Coranului.

[40] Tirmizi, İlim, 16; İbn Mace, Mukaddime, 6; Müsned, 4 / 126, 127

18. Atacarea de două ori a aceluiași loc

Într-un hadis relatat de Buhari și Müslim, Domnul nostru poruncește: „Dreptcredinciosul nu poate fi atacat, sfâșiat de două ori în același loc.„[41]

Despre acest hadis, care îi va interesa foarte mult în viitor pe politicieni, nu vom spune multe lucruri, ci ne vom mulțumi de a semnala doar unele aspecte.

Spiritele luminate, care vor deveni conștiente de propria lor cultură și care își vor căuta propria lume în interiorul lor, ar trebui să se concentreze asupra acestui hadis și să-și întemeieze toată politica internă și externă pe învățătura desprinsă din acest hadis. Atunci se pot considera că au găsit calea importantă care duce spre succes. Dacă nu, faptul de a fi cel înșelat sau cel care înșeală în platforma politică nu va lipsi niciodată și oamenii vor continua să înșele și să fie înșelați.

[41] Buhârî, Edeb, 83; Müslim, Zühd, 63

19. Oamenii sunt ca metalele

Viitorii dascăli ar trebui să stăruie asupra hadis-ului relatat de Buhari și Müslim. Mesagerul lui Allah poruncește: „Oamenii sunt la fel ca metalele, precum aurul și argintul. Cei care au fost buni în era ignoranței au intrat în İslam și s-au adâncit în El, (când l-au asimilat) sunt tot buni.„[42]

Cu această expunere, Domnul nostru parcă îi cheamă pe toți pedagogii și psihologii, pentru a le ține următoarea lecție: Este foarte important să descoperi caracterul oamenilor în procesul educației. Fizionomia lor dezvăluie lumea lor in-terioară. Dacă așa stau lucrurile, înainte de toate trebuie descoperită lumea spiri-tuală a fiecărui om, apoi fiecare să fie introdus în creuzetul potrivit persoanei sa-le, ca să fie topit. Însă, pentru a-i da o anumită formă, este necesar să-l topești într-un anume creuzet.

O educație făcută fără știință, la întâmplare, nu poate fi benefică, mai degrabă aduce mari prejudicii. De aceea, Allah (c.c) îi poruncește astfel Persoa-nei care trece prin acest proces: „Spune: Aceasta este calea mea! Eu chem la Allah, eu și cei care m-au urmat, bizuindu-ne pe dovadă limpede! ” (Yusuf [Yusuf], 12 / 108).

Da, chemarea pentru o cauză și reflecție trebuie făcută cu prudență. Pru-dență înseamnă să faci un lucru cu rațiune, să știi pentru cine și pentru ce faci acel lucru, în ce măsură reprezintă acel lucru o chemare.

Aceasta înseamnă că, Mesagerul lui Allah, în chemarea făcută își alege calea rațiunii, recomandă dreptcredincioșilor săi această cale. De altfel, cel care poruncește acest lucru este Cel Drept.

Cine, la câte grade se topește și-și găsește propriul eu, cine în ce creuzet poate fi pus, cine, unde va fi pus în alambic, pentru cine țese suveica, toate aceste lucruri se descoperă și se fac cu prudență.

În era ignoranței, printre oamenii acelor zile, cei cu rațiune, prudenți, iubi-tori de dreptate și umani, deschizându-și ochii spre adevăr și dreptate, au înțeles İslamul și, datorită acestui fapt, s-au trezit la realitate și au devenit dintre cei buni. Deoarece, aurul, după ce trece prin creuzet, este tot aur, iar argintul și arama, după ce trec prin creuzet, rămân tot argint și aramă, nu se transformă nicidecum într-un alt minereu.

Cei ale căror materie era făcută din aur în era ignoranței, trecând la isla-mism, vor rămâne tot aur, dar cu o singură condiție: „Să adâncească legile credinței.” Această expunere exprimă acest lucru, cu specificarea cunoașterii și adâncirii legilor islamului.

Pentru ca ei să ajungă în această stare, este nevoie de un învățat, de o călăuză, într-un cuvânt, de un chimist, care, punându-i într-un creuzet, să le dea forma năzuită. Da, numai astfel este posibil să insufli în conștiința lor İslamul. Ei pot ajunge la cunoașterea legilor islamului numai în acest mod.

[42] Buhârî, Menakıb, 1; Müslim, Birr, 160; Müsned, 2 / 539

20. Tirania nu rămâne nepedepsită

O altă comunicare a Domnului nostru este următorul hadis, pe care nu putem să nu-l semnalăm: „Allah acordă un răgaz tiranului. Și odată ce l-a prins, nu-l va ferici.” Apoi, Mesagerul lui Allah și-a continuat cuvântul prin următorul ver-set: „Astfel este pedeapsa Domnului tău când El pedepsește cetățile, dacă ele sunt nelegiuite! Iar pedeapsa Lui este dureroasă și aspră!” (Hud [Hud], 11 / 102).

Allah acordă răgaz peste răgaz tiranului. Celor care tiranizează, care i se opun, se revoltă împotriva Lui, le acordă un răgaz. Dar, odată ce îi prinde, nu-i fericește. Deci, cele savârșite au dăunat binelui și au umplut paharul cu o ultimă picătură.

Cel Drept are în univers unele legi curente. Acestea nu se schimbă niciodată. Versetul de mai jos ne relatează următoarele: „Nu există schimbare în creația lui Allah.” (Rum [Bizantinii], 30 / 30).

Una dintre aceste legi este că, problema tiranului este dorința lui de a deveni sabia lui Allah. Domnul nostru când relata acest lucru, spunea: „Tiranul reprezintă justiția lui Allah. Prin el se răzbună, apoi se răzbună pe tiran.„[43]

Tiranul este oastea lui Allah. Celor care nu cunosc măsura, Allah le-o face cunoscută prin tiran. Apoi se răzbună pe tiran în așa fel încât, rămâneți uimiți. Ti-ranii, în starea lor de astăzi, au apucat zăbala între dinți și așa o țin. Dar voi, vă-zând aceste lucruri, să nu cumva să deznădăjduiți. Multora Allah le-a dat răgaz și chiar le-a zis „mâncați, beți, trăiți! „. Dar apoi v-ați uitat șiu ați văzut că i-a prins și și-a terminat treaba.

Priviți în jurul vostru și veți vedea clar priveliști concrete. Sodoma, Gomo-ra, Pompeiul sunt numai trei exemple. Cine știe încă câte astfel de pilde mai există drept martori cu probe în fața legilor divinității, dar pe care noi nu le știm sau le-am uitat.

Ce ne trebuie ca să mergem mai departe? Pe aceste pământuri pe care trăim acum, pe timpuri se afla Imperiul Otoman. Nici prin vis nu-ți trecea că ar putea să cadă. Această cădere, la care nu se gândea nimeni, astăzi fiind un sim-țământ dureros, ce a săgetat inimile, nu a scăpat fără să fie menționat de memo-ria istoriei. Astăzi, într-o țară mică, o mână de oameni se luptă să-și apere exis-tența și avuțiile între granițele fixate de pactul de înțelegere, iar curentele ticăloa-se interne și externe consideră prea mult și acest drept al lor la viață…

Legea care nu se schimbă spune: „Iată ce înseamnă să fii prins de Allah!” Adevărații istorici și politicieni se vor folosi mult de exemplele oferite de legea ne-schimbată a Celui Drept și de exemplele din cimitirul istoriei. Poate aceste avan-taje vor face ca aceste exemple să rămână vii de-a lungul secolelor. Noi, așa cum până acum am încredințat multe probleme giuvaerului cuvintelor Lui, ce ne înfrumusețează orizontul, și de această dată îi încredințăm elucidarea acestui hadis și trecem la un alt hadis. Mesagerul lui Allah poruncește:

[43] Aclunî, Keșfu’l-Hafâ, 2 / 49

21. Șapte grupuri sub umbra celui de-al nouălea cer

„Allah va lua sub umbra Sa protectoare șapte oameni în ziua în care nu vor avea minic decât umbra lor (în ziua de apoi). Primul va fi imamul cel drept, cel de al doilea va fi tânărul care și-a petrecut viața sub bucuria rugăciunii, cel de-al treilea va fi cel care și-a legat sufletul de moschei. Din a patra grupă vor face parte doi oameni care s-au iubit pentru Allah, pentru Allah au fost împreună și tot pentru Allah s-au despărțit. Al cincilea este acel om, care zicând „Eu am teamă de Allah, se opune mrejelor unei femei frumoase și de rang, al șaselea este acela care tâinuie ceea ce dăruiește celui din stânga, ca să nu afle cel din dreap-ta. Al șaptelea este acel om, care, atunci când este singur, își amintește de Allah și ochii i se umplu de lacrimi.„[44]

Iată, cele arătate mai sus sunt chestiuni importante privind voința umană; unele dintre ele sunt dificile de îndeplinit, iar altele constituie adevărate piedici pentru sufletul uman. Omul, dacă reușește să scape de unele piedici, în schimb, oricând poate să se împiedice de altele. De aceste capcane ucigătoare poți scă-pa numai prin protecția și milostenia lui Allah, numai astfel poți îndeplini cu suc-ces obligațiile severe, care uneori depășesc puterile umane. Dar cel mai impor-tant lucru este să acorzi atenția cuvenită voinței. Toate acestea se pot înfăptui prin dinamica relației strânse cu Allah.

Iată, cuvântul Profetului, de care am amintit mai sus, întotdeauna s-a aflat printre noi și prin segmentul comunității divine, care a consolidat puterea legăturii cu Allah, ne prezintă unitatea conștiinței căutată de mult în utopii și negăsită vreodată.

Da, în ziua în care soarele va lua locul norilor și va pârjoli totul, și atunci când creierul va fierbe și transpirația va ajunge până în gât, și când toate motiva-țiile se vor epuiza și se vor întoarce împotriva oamenilor, în ziua aceea nu va fi o altă protecție decât ocrotirea și încurajarea Celui Drept. Aici nu este important dacă această umbră este umbra celui de al nouălea cer sau altceva, important este faptul că ordinea pe care o știam noi s-a schimbat, balanțele s-au dereglat, cerul și pământul s-au metamorfozat.

Este clar că, în ziua aceea nimeni nu va sprijini pe nimeni, că ocrotirea și sprijinul nu vor ajuta la nimic. În ziua în care se vor stinge vocile, când sufletul va ajunga până în gât, când privirile se vor încețoșa, cine pe cine poate să ocroteas-că?..

Da, în ziua aceea va fi un singur refugiu și acela va fi umbra ocrotirii lui Allah, iar cei care vor beneficia de această umbră, vor fi:

a. Acel lider și șef de stat, care va reprezenta dreptatea și echitatea prin respectarea sarcinilor asumate și va fi conștient de responsabilitatea sa în lume.

b. Bărbatul credincios a cărui dorință este mai presus de cerințele trupești, iar inima lui bate pentru credință.

c. Tânărul care se consideră robul lui Allah, în perioada în care pasiunile lui sunt stârnite datorită dorințelor trupești.

d. Acei oameni care se iubesc în numele lui Allah, se întrunesc în numele Lui și când se despart, fac acest lucru în numele lui Allah. Sunt acei eroi, care l-au acceptat pe Cel Drept și din iubirea pentru El și-au făcut altar.

e. Cel care întotdeauna își duce viața cu „frica de Allah” și „iubirea lui Allah”, extraordinar de sensibil în a-și apăra inocența și onoarea, cumpătat în fața voluptăților și în fața ademenirilor egoiste, bravul care alungă astfel de gân-duri spunând „El am teamă de Allah”.

f. Acei eroi darnici, care se feresc să se laude cu binefacerile făcute celor din jur, acei oameni care, rupând de la gura lor, dăruiesc și altora din avuție și au grijă ca aceste binefaceri să fie cunoscute doar de Allah.

g. Cei stăpâni pe sentimentele și inimile lor și care-și petrec clipele de sin-gurătate rațional și reflectând, care își manifestă cu ochii în lacrimi sentimentele din inimă, care întotdeauna iau de la Allah puterea voinței, care frânge și împrăștie dorința de răzvrătire prin voința sa teribilă.

Da, așa cum am expus și în alte hadis-uri, faptul că, conducătorul care guvernează cu dreptate de pe tronul de lumină are parte de bunăvoința Celui Drept; recompensarea tânărului cu mulțumirile Celui Drept, care și-a traver-sat cu bine tinerețea; luarea sub protecție divină a bărbatului credincios, care a reușit să-și împletească viața precum o dantelă între moscheie-casă-activitate; re-compensarea printr-o fericire divină în lumea de apoi a celor care și-au petrecut viața iubind și fiind iubiți de Allah, privind universul ca un leagân al prieteniei; respectarea bărbatului devotat, care-și achită dania. Toate acestea exprimă recompensele din lumea de apoi, indicând temelia unei societăți ideale.

[44] Buhârî, Ezan, 36; Müslim, 91; Tirmizi, Zühd, 53

22. Lumea este un umbrar

Într-un hadis se spune: „Ce legătură am eu cu lumea. Eu sunt pe lume precum un drumeț care se odihnețte sub umbra unui copac.”[45]

Ce este lumea? Cum trebuie să acționeze omul în fața lucrurilor efemere și temporare? Pentru ce a venit omul pe lume și încotro se îndreaptă?

Iată temele de bază ale filosofiei, despre care se vorbește de secole…Așa cum s-a văzut, Mesagerul lui Allah, cu o exprimare foarte concisă, a limpezit această chestiune. Aceste probleme și altele asemănătoare, pe care alții nu au reușit să le clarifice în volume întregi, ce formă clară capătă în comunicările Mesagerului lui Allah! Da, întregul univers este uimit de profunzimea expunerilor Sale.

[45] Tirmizi, Zühd, 44; İbn Mace, Zühd, 3

23. Cinci lucruri care n-au fost date predecesorilor

„Sunt cinci lucruri care mi-au fost date mie și care n-au mai fost date nimănui înaintea mea. Am fost onorat (cu ajutor divin) de a inocula frică (în inima dușmanului) de la o distanță de o lună. Întregul pământ a fost transformat pentru mine în loc de namaz și un simbol al curățeniei prin abluțiune. Cu acest prilej, toți cei care înțeleg timpul namaz-ului de la dreptcredincioșii mei, să facă namaz ori-unde s-ar afla.Trofeul de război, care n-a fost considerat ca ceva permis (helâl) celor de dinaintea mea, a fost considerat permis pentru mine . Mie mi s-a dat dreptul de protecție. Prorocii care au fost trimiși înaintea mea, au fost trimiși numai pentru poporul lor .Dar eu am fost trimis pentru toată omenirea ca mesager.„[46]

Allah a acordat ajutor tuturor, în sens general, și în mod special, comunității și fiecărui profet. Pentru Măritul Adam (Adem) și fiii săi a dat puritate și onoarea numelor; pentru Măritul Noe (Nuh), străduință, trăinicie și măreție; pentru Măritul Avraam (İbrahim), onoarea de a fi tatăl multori proroci, credință în unicitatea lui Allah; pentru Măritul Moise (Musa), învățământ, educație, științele sociale, și în acest sens, capacitate intelectuală; pentru Măritul İisus (İsa), blândețe în relațiile umane, răbdare și tenacitate, mărinimie și iubire; pentru Domnul timpului și spațiului, Măritul Muhammed (s.a.s) și dreptcredincioșilor Săi, voință, înțelepciune, egalitate, conciliere, solidaritate prin unire și calitatea de a fi universal, ca un adaos la tot ceea ce s-a acordat tuturor predecesorilor Săi.

Se poate afirma că, religia islamică, în raport cu celelalte religii, este mai ceremonioasă, mai plăcută, mai înaltă, mai spornică și mai umană. Și acest lucru se consideră a fi una dintre caracteristicile sale universale.

Însă hadis-ul pe care l-am pomenit mai sus, abordează într-o manieră mai vie personalitatea Profetului İslamului și mesajul Său universal.

În timp ce această religie universală și mesajul ei sfânt și primii mesageri răspândeau acest sistem universal în cele patru zări ale lumii, ei dădeau dovadă de inteligență în cunoașterea îndatoririlor și responsabilităților lor.

Pentru a acapara lumea întreagă, ei alergau de la un front la altul, luptau în numele lui Allah, își puneau toată strădania în scopul ajungerii în rai și de a vedea „Bunătatea lui Allah” (Cemâlullâh) și nu-și precupețeau viața în lupta pentru cauză. Ei se înflăcărau cu dorința de a fi aproape de Allah și se străduiau pentru a înfăptui califatul în lumea întreagă .

Nimeni nu avea forța necesară, în afară de ei, de a-și duce viața pe o astfel de orbită. Pentru cei care abordează credința adevărată, ce armă groaznică, ce cetate binemeritată!

Faptul că pământul a ajuns un lăcaș de rugăciune pentru reprezentanții acestei religii, că orice musulman care dorește în orice loc să-și exercite mărtu-ria de credință fără să aibă nevoie de un templu, toate acestea constituie o di-mensiune a religiei islamice de a fi universală.

Faptul că, pentru a putea continua îndatorirea de a face jihad până în ziua de apoi este necesară legitimitatea prăzii de război, aducerea la un nivel de să-nătate a tuturor și faptul că fiecare profet a fost trimis poporului ca un mesager special, demonstrează clar existența acestui lucru.

Trăsăturile specifice ale acestui hadis sunt:

a. Profeția și mesajul venit odată cu ea sunt o asemenea binefacere încât, nu se pot obține prin multă muncă și strădanie.

b. Aceste cinci calități sunt specifice numai lui Muhammed (s.a.s) și nu au fost date nici unui alt profet.

c. A inocula frică în inima dușmanului de la o anumită distanță este o ma-nifestare a stării profetice și este o ofertă divină pentru cei care trăiesc în acea zonă.

d. Așa cum faptul că cultul religios nu era legat de oamenii religiei și de temple, arată dimensiunea universală a islamului, exprimă oriunde și oricând facilitatea de a intra în relații cu Cel în numele căruia se face ruga, prin mijlocirea Celui care crează făpturi. O altă particularitate ce vine odată cu mesajul İslamului este că, și pământul are calități purificatoare ca și apa.

Nu știu dacă mai trebuie să stăruim asupra importanței spălării în İslam și asupra calității purificatoare a apei și că pământul poate fi o alternativă…

e. Trofeul de război nefiind interzis, această problemă constituia un exa-men al timpului, iar în perioada Domnului nostru, odată cu depășirea particulari-tăților ce impuneau interzicerea, trofeul de război devine sursa principală pentru jihad până în ziua de apoi.

Pentru oamenii care și-au dedicat viața pentru această cauză, prada de război va fi un mijloc de subzistență, o primă râvnită, o destabilizare a frontului inamic din punct de vedere material, pentru a slăbi dușmanul și a nu-i da prilej de reorganizare.

f. Faptul că intrevenția pentru iertarea păcatelor este dreaptă, că toată lumea poate fi ocrotită cu voia lui Allah și faprul că marea intervenție din ziua de apoi, care interesează pe toată lumea, în măsura în care se iau în considerare caracterul, conținutul și calitatea, toate acestea reprezintă binefacerile Lui și fac parte din caracteristicile Lui. Și pentru noi desigur că este un prilej de mândrie și bucurie.

g. Trimiterea profeților anteriori pentru un cadru restrâns de triburi și po-poare și trimiterea Sultanului Profeților ca mesager pentru întreaga lume și chiar pentru întreaga existență, sunt indicii asupra faptului că această mare profeție, care interesează pe toți, va continua până când va exista lumea.

Iată, încă un șirag de cuvinte împletite în jurul unei cauze colective, prin puterea exprimării.

[46] Buhârî, Teyemmüm, 1; Salât, 56; Müslim, Mesacid, 3

24. Drepcredinciosul este un om responsabil

„Fiecare dintre voi este un păstor (râi) și sunteți responsabili de cei pe care-i aveți în grijă. Conducătorul statului este ca un păstor ce răspunde de cei pe care-i conduce. Fiecare persoană este păstorul familiei și răspunde de ea. Femeia păstorește gospodăria bărbatului și are responsabilitatea de a veghea asupra ei. Slujitorul este păstorul avuției stăpânului său și este responsabil de ea. Toți sunteți păstori și răspundeți de ceea ce păstoriți.„[47]

Cuvântul „râî ” are semnificația de a supraveghea, de a proteja. I se spune păstorului „râî „, deoarece are obligația de a duce animalele să pască în locurile cele mai sigure, cele mai prielnice, să se preocupe ca ele să nu fie expuse atacu-lui fiarelor sau la alte primejdii și îndeplinind această sarcină sfântă, să stea de-parte de pasiuni ticăloase, păstrându-și puritatea caracterului și prin mărinimia pe care o are față de turma sa, prin simțul profundei compasiuni, să se întristeze de necazurile lor și să se bucure pentru realizări.

Iată că, într-un cuvânt, o asemenea relație între conducătorul statului și cetățean pote fi un subiect de discuție. Conducătorul statului și reprezentanții lui în diferitele domenii sunt responsabili, conform funcțiilor lor, să-i supravegheze pe cei din subordine, să le împărtășească necazurile și bucuriile, să le asigure un viitor fericit…

Relația dintre capul familiei și membrii ei face subiectul aceleiași chestiuni. Capul femiliei este răspunzător în primul rând de subzistenta, veșmintele și stabi-lirea într-un loc potrivit a familiei, apoi de instruirea și educația copiilor, de convie-țuirea armonioasă a membrilor familiei, de garantarea fericirii pe lume și în lumea de apoi.

Aceeași situație este de dorit și în cadrul relațiilor dintre femeie și bărbat. În conducerea treburilor casnice, în apărarea avutului și a onoarei sale, femeia este responsabilă precum un păstor care răspunde de turma sa.

Situația de a apăra și păzi se aplică și în cazul unui slujitor, care are de ocrotit avuția stăpânului său, a unei odrasle, care are de apărat avuția, cinstea și onoarea părinților. Toate aceste situații au legătură cu ideea de a proteja, de a avea responsabilitate.

Se poate spune că, în privința religiei, nu există nici o responsabilitate de cârmuitor. Pe de o parte toată lumea este păstor, pe de altă parte, atinge gradul de conducere dirijată. Chiar dacă pentru un păstor nu există o conducere dirijată, el are totuși responsabilități. Da, toată lumea are obligația de a-și proteja propria persoană, mintea, sentimentele și toate organele, ca pe ceva încredințat.

İslamul, în cadrul tuturor sistemelor și religiilor cunoscute, este unica lege a vieții, care determină responsabilitățile fiecăruia, până la cele mai mici detalii și le proclamă, începând de la conducătorul statului, până la slujitorul din casele noastre, și, mai ales, într-o perioadă în care încă nu se întrezăreau visele democrației. În această privință nu există un alt sistem care să rivalizeze cu İslamul.

İslamul spune despre Profet că este „conducător de stat responsabil” și îi înșiră una câte una responsabilitățile, limitele lor, îndatoririle și sarcinile…amin-tește de responsabilitățile femeii și bărbatului, trasându-le sarcini precise în dife-rite domenii…se referă la responsabilitățile pe care le au părinții față de copii, copiii față de părinți, atrăgând atenția asupra drepturilor și obligațiilor ambelor părți…și, dacă s-ar lua în considerare evoluția vieții, deschizând problema drep-turilor și obligațiilor muncitorilor, oferă soluții unei probleme sociale cu mult înainte de tulburările sociale din istoria omenirii.

Până acum am amintit unele dintre drepturile și obligațiile reciproce ale conducătorilor de stat și ale cetățenilor, apoi drepturile copiilor și părinților, ale femeii și bărbatului, ale muncitorului și patronului; iată o exprimare în trei-cinci cuvinte a atâtor probleme, care ocupă un loc voluminos în cărțile de jurispruden-ță, în broșurile de logică și educație, în operele sociologice și de drept.

[47] Buhârî, Cuma, 11; Müslim, İmare, 20

25. Unele lucruri interzise

„Allah v-a interzis nesupunerea față de mame, îngroparea de vii a copiilor de sex feminin, neplata (drepturilor și datiriilor care trebuiesc plătite), acceptarea (unor lucruri fără să ai dreptul). A socotit respingătoare bârfa, clevetirea, întrebă-rile peste măsură, consumarea avuției (risipirea ei).„[48]

Nesupunerea față de mame

Nesupunerea față de mame se explică prin cuvintele „a te răscula împotri-va mamei” (ukuk-u ümmehât) și înseamnă un copil care se ridică împotriva ma-mei, o lasă singură, întrerupând toate relațiile juridice dintre ei.

Și nesupunerea față de tată este în aceeași măsură interzisă, dar mentio-narea numai a mamei se datorează faptului că, femeile au nevoie de protecție, ele au unele neajunsuri, sunt mai afectuoase și, din cauza naturii lor delicate și fragile, sunt mai impresionabile, fiind afectate mai mult.

În același timp, luând în considerare faptul că tatăl are aceleași drepturi ca și mama, nesupunerea arătată tatălui este tot o revoltă, dar nu se poate compara nicicum cu acțiunile îndreptate împotriva mamei.

Îngroparea de vii a pruncilor de sex feminin

Îngroparea de vii a pruncilor de sex feminin în epoca ignoranței este redată în hadis-uri. În epoca ignoranței, în locuri determinate și în anumite segmente ale comunității, când majoritatea pruncilor născuți era de sex feminin, aceștia erau îngropați de vii. Acest obicei crud era practicat de unii dintr-o absurdă râvnă ignorantă, de alții datorită vieții strâmtorate sau îngrijorării membrilor clanului ca nu cumva avutul să treacă în mâinile altora prin mijlocirea fiicelor lor. Oricare ar fi pricina pe care se bazează, oricare ar fi motivul acestui lucru, era o cruzime și trebuia neapărat preîntâmpinată și a fost prevenită, iar în direcția preîntâmpinării, în Coranul cel Sfânt și în Tradiții Adevărate sunt porunci suficiente.

Trădarea încrederii

Neplata drepturilor și datoriilor care care trebuiau efectuate este exprimată prin cuvântul „a nu plăti”; cererea și luarea prin diferite căi a unor lucruri interzise este exprimată prin cuvântul „a cere, a lua”. Amândouă, adică nedarea unui lucru care trebuia dat și luarea unui lucru care nu trebuia luat, sunt interzise și această trăsătură a interzisului se aplică și în cazul nesupunerii față de părinți, a îngropării de vii a pruncilor de sex feminin.

În același timp, primul din aceste cuvinte trebuie înțeles prin nerespecta-rea de către individ a promisiunilor făcute săracilor, ca dania, pomana și alte ajutoare, iar al doilea cuvânt însemnă să cerșești.

Să facem un pas înainte din punctul în care ne aflăm și să relevăm faptul că primul cuvânt înseamnă nerecunoașterea drepturilor prin uzurparea lor, ne-plata cecurilor și a chitanțelor, și de acolo, până la falsul faliment și tot felul de speculații, toate câștigurile căpătate prin căi ilegale și apoi, neînlăturarea acestor nedreptăți, chiar și luarea de dobândă pe nedrept.

Al doilea cuvânt înseamnă a merge de la simplul cerșit până la folosirea sentimentelor religioase și patriotice ale poporului, de acolo la revendicările oficial-neoficiale asupra dreptului la câștig ale unor grupuri de uzurpatori și, de acolo, la organizațiile mari sau mici de mafioți, care prin mii de căi păgubesc ma-sele, despuindu-le.

În acest scurt dar cuprinzător hadis, sunt abordate chestiuni precum: înde-părtarea copiilor de părinți, care renunță să-și mai viziteze părinții și rudele, atitu-dinea neîndurătoare a părinților, care uită de afecțiunea și mărinimia din suflet; într-o comunitate, care este considerată o mare familie, unele persoane egoiste ies în față și punându-și interesele personale deasupra valorilor, zdruncină ordinea socială prin ideile lor eronate despre încredere, siguranță, dreptate și echitate. Toate acestea după ce au fost declarate interzise, se face referire la trei chestiuni deasemenea interzise: bârfa; punerea de întrebări atunci când nu este cazul sau aducerea cerșetoriei în stadiu de meserie; cheltuirea și risipirea avutului.

Bârfa, clevetirea

„Kil ü kal ” înseamnă bârfă. Lăsând la o parte originea cuvântului, dorim să ne oprim asupra conținutului. Bârfa înseamnă multă vorbărie, discuții inutile, vorbe fără rost, cuvinte care nu au nici o importanță.

Acest mod de a vorbi este o boală socială a unei comunități fără orizont, cu oameni leneși și inconștienți, chiar dacă se referă la turcescul „laklâkiyat” (cuvinte goale), sau la soiul de lucruri ce nu sunt necesare, sau la specia decla-rațiilor interzise, conform nivelului social și extinderii câmpului de difuzare a bâr-felor (prin ziare, reviste, radio și televiziune). Oricâte lucruri respingătoare, mur-dare există, considerate de İslam ca făcând parte dintre păcate, germinează în stufărișul bârfei. De aceea, Mesagerul lui Allah, include în rândul celor trei lucruri înșirate și faptul de a vorbi sau a nu vorbi și zice: „Cine crede în Allah și în ziua de apoi, să nu-și chinuiască vecinul! Fiecare persoană care crede în Allah și în ziua de apoi, să fie ospitalier cu musafirii! Toți cei care cred în Allah și în ziua de apoi, să spună lucruri de bun augur sau să tacă…!

Multe întrebări

Cuvintele „kesretu’s-süal ” se pot interpreta prin: a pune întrebări când nu trebuie sau a cerși când nu este nevoie, chiar a face din cerșit o meserie. Amân-două acțiunile sunt rușinoase, de neacceptat, dăunătoare. Așa cum în Coranul cel Sfânt și în Tradițiile Adevărate este condamnat faptul de a cerși fără să fie necesar acest lucru, tot astfel, a pune întrebări tot timpul este disprețuit, iar oa-menii sunt orientați să învețe cu orice ocazie lucruri care sunt în folosul lor.

Cu toate acestea, în Coranul cel Sfânt cuvintele sunt împărțite în două categorii, acceptate și neacceptate. Ca exemplu pentru lucrurile acceptate și necesare putem da versetul: „Ei Te întreabă pentru ce anume să facă danii! ” (Bakara [Vaca], 2 / 215). Iar pentru întrebările neacceptate și care nu sunt bine-venite, versetul: „Ei Te vor întreba despre duh.” (İsra [Călătoria nocturnă],17/85).

Între două răspunsuri pentru: a întreba sau nu, a cerși sau nu, a suporta sau nu o necesitate, a face sau nu o sursă dintr-o necesitate, se poate trage o linie, acestea luându-și locurile deasupra sau dedesubt ca necesare, interzise sau contradictorii. Consider că este potrivit ca, aceste două chestiuni ce par se-parate, să fie analizate împreună, căci ele converg spre unicitate.

„İzaatel-mal ” se poate explica prin: cheltuirea și împrăștierea avuției, fără a urmări vreun avantaj material sau spiritual, lumesc sau dincolo de lume. Aceas-ta este o boală personală și socială. Da, risipirea de către om a propriei avuții în locuri nepotrivite chiar dacă se vede ca o pagubă care aparține doar individului, dar dacă ne referim la avuția națională, este o preocupare a întregului popor.

Punctând și această ultimă chestiune economică, care solicită destul de multă importanță în zilele noastre și se pare că și în viitor, dorim să amintim faptul că, Sultanul Cuvântului, în cuvintele pe care le alegea și le folosea, căuta profunzime și amplitudine.

[48] Buhârî, İstikraz, 19; Edeb, 6; Tefsini Sure (110, 5; Müslim, Akdiye, 12

26. Binele, binefacerea (İhsan)

„Binefacere înseamnă să te supui lui Allah, ca și cum L-ai vedea…„[49]

Să-ți întregești credința cu İslamul, să trăiești la polul binefacerilor İslamu-lui, este deviza musulmanului desăvârșit. Atingerea de către dreptcredincios a unei existențe superioare prin credință și İslam și o binefacere care răsplătește dreptul ajungerii la acest punct, constituie o deosebită binefacere, în afara surpri-zelor, pe care „Ochii nu le-au văzut, urechile nu le-au auzit și inima nu și-a amin-tit.„[50] De altfel, în Coran se spune: „Oare răsplata binelui poate fi altceva de-cât binele?” (Rahman [Milostivul], 55 /60).

Dar, binefacerea robului, în măsura profunzimii, se manifestă sub forma sincerității, buneicuviințe, a respectului și temerii, iar binefacerea lui Allah, con-form măreției și bogăției Sale, constă în înflăcărarea inspirației robului prin dota-rea inimii lui cu credință; informarea lui asupra adevărului lucrurilor, ridicându-i vălul de pe ochi; să-l determine să vorbească cu înțelepciune, ferindu-i gura de cuvinte fără sens.

Drepcredinciosul care ajunge în punctul unde se întredeschide vălul asup-ra existenței, are impresia că-L vede „întreg și sănătos” (bîkem u keyf), numai că: „Văzul nu poate ajunge la El, dar El poate cuprinde vederea.” (En’âm [Ani-malele], 6 / 103).

Dreptcredinciosul, fiind încredințat că L-a văzut, va fi uimit de măreția faptului că a fost văzut de către El și așa cum visează plăcerea minutelor mesei (iftar) din timpul postului și întâlnirea cu prietenii, tot așa are impresia că L-a văzut.

Da, robul simte plăcere atât din faptul că L-a văzut pe Sultanul Eternității și Veșniciei, și mai ales că a fost văzut de El și îndeplinește cu bucuria credinței până și cea mai mică însărcinare.

Iată, o mică portiță întredeschisă spre cuvintele profetului! Iată, sfinte trei-cinci cuvinte precum un giuvaer…și iată, vastul cuprins ce nu încape în volume!

Iată, o picătură din mare, o rază din soare și strălucirea stelelor. Să te op-rești asupra cuvintelor Celui cu numele onorat Ahmed (Hakîkat-I Ahmediye), care sunt precum o oglindă strălucitoare și să încerci să interpretezi valoarea lor, este o acțiune a celor neștiutori. Și noi suntem în situația de a fi arătat lipsă de respect cu bună știință; de aceea, căutăm refugiu în Allah și cerem iertare pentru îndrăz-neala noastră.

Am explicat și faptul că, de la început am dorit relevarea întregii dimensi-uni a luminoaselor cuvinte, dar am fost depășit și acum suntem în așteptarea apariției iscusinței. Cu toate acestea, dacă am încercat să analizăm unele aspec-te ale hadis-urilor, am făcut-o doar asupra câtorva cuvinte luminoase din largul cuprins al hadis-urilor și acest lucru a fost posibil doar în legătură cu profunzimea conținutului, a exprimării solide și puterii comunicării. Și încă printr-un limbaj necizelat…

Doresc să ne ierte Allah, iar cei care vor citi, să ne treacă cu vederea lipsurile.

[49] Buhârı, Tefsir (31), 2; Müslim, İman, 5, 7
[50] Buhârî, Tevhid, 35; Müslim, Cennet, 2, 4