Unele exemple
Repararea Kaabei
Omul din perioada ignoranței (jahiliye) era copilul intrigii. De parcă scopul creării lui și al tuturor acțiunilor sale, era să uneltească, să învrăjbească. Dacă se întâlneau trei oameni, neapărat trebuiau să uneltească. Iată că, adunându-i la un loc, să faci din ei maeștri ai tuturor civilizațiilor, era un miracol specific numai Me-sageruluil lui Allah și toate aceste lucruri le făcea prin ratiunea sa de dimensiuni cerești.
Reparațiile de la Kaaba s-au efectuat în anii de dinaintea profeției Domnu-lui nostru. După repararea Kaabei, așezarea „pietrei negre” (Hacerü’l Esved) a fost cauza dezbinării și despărțirii clanurilor. Fiecare voia ca această onoare să-i revină. Mesagerul lui Allah încă nu fusese investit cu misiune profetică. Chiar da-că această misiune încă nu venise, ea își avea nucleul în spiritul său. Se aștepta doar o primăvară, ca să răsară sâmburele. Tocmai atunci, săbiile fuseseră scoa-se din teci, săgețile fuseseră fixate în arcuri și se aștepta lupta. Dacă nu se gă-sea nici o rezolvare, cine știe câți ani mai dura această situație și câte vieți și avuții se vor pierde în conflictul gata să izbucnească.
Cineva propuse următorul lucru: „Să facem arbitru din primul om care va intra pe ușa Kaabei și să fim de acord cu ce spune el.” Această propunere fu acceptată de cei de față. Toată lumea se uita cu interes și primul om care se ivi, fu Măritul Muhammed Mustafa. „Vine Cel Devotat ” ziseră cu toții și îi povestiră situația. Mesagerul lui Allah nici nu se gândi și spuse: „Aduceți o pânză mare.” și piatra neagră fu așezată în mijlocul ei. Toți fruntașii clanurilor ținură de capetele pânzei și duseră greutatea până la locul stabilit, iar Mesagerul lui Allah luă perso-nal piatra și o așeză la locul ei.[1]
În felul acesta, fu evitat războiul. Cum poate fi explicată rezolvarea, cu o perspicacitate rapidă, a unei probleme atât de confuze și aduse în stare de eveniment, dacă nu prin rațiunea, inteligența profetului? Căci încâ nu era profet, ca să se explice prin revelație. Este logica și rațiunea specifică profeților, cea care se poate încărca cu o sarcină mare precum profeția și care a putut rezolva cu ușurință acest lucru. Da, El avea logică peste logică, rațiune peste rațiune, inteligență peste inteligență…și aceasta era o condiție pentru un om care va purta povara Coran-ului…
Să-ți cunoști bine interlocutorul
Husayn vine lângă Mesagerul lui Allah. Intenționa să-l sfătuiască. Voia să-l convingă pe Mesagerul lui Allah să renunțe la îndatoririle lui. Stăpânul Lumilor avea o abilitate miraculoasă în a-și cunoaște interlocutorii și de a le determina nivelul. Fără să se gândească, se adresa cu asemenea cuvinte interlocutorului încât, voi, dacă veți schimba locul unor cuvinte sau vă veți adresa cu aceeași exprimare unor oameni care nu sunt în această situație, veți încurca totul și nu vă veți atinge scopul. Mesagerul lui Allah este inegalabil în selectarea cuvintelor, în determinarea nivelului și stării interlocutorului. Nu este posibil să găsești o a do-ua persoană care să-i semene. Stabilește cu o asemenea viteză cu cine, unde și cum să vorbească încât, nici o clipă nu se gândește și ce vorbește, la sfârșit, se înțelege că, tot ceea ce s-a vorbit, erau cuvinte necesare. Așa cum în vorbirea Lui nu există nimic nepotrivit, nu există nici zădărnicie. Analizați tot ce zice, cu-vânt cu cuvânt, nu veți găsi nimic în plus în propozițiile Lui. Acest lucru dacă nu este rațiune, atunci ce este? Priviți cum l-a topit pe Husayn această rațiune:
După ce Husayn termină ce avea de spus, Mesagerul lui Allah îl întreabă cu o exprimare încărcată cu politețe și cinstire:
– „Husayn, tu robul a câtor divinități ești?”
– „Sunt robul a șapte divinități de pe pământ și a uneia de pe cer, în total opt.”
Allah este dintre entitățile de neșters de pe cer. Gândul la Allah este o asemenea credință și gândire care a prins rădăcini în conștiințe încât, nici cea mai lungă eră a ignoranței nu l-a putut șterge. Conștiința nu minte. Este de-ajuns ca limba să facă o traslație completă și dreaptă a glasului conștiinței. Mesagerul lui Allah continuă să-l întrebe pe Husayn:
– „Când ai de suportat o daună, cui te rogi, pe cine implori?”
– „Celui de pe cer.”
– „Când avutul ți-e nimicit, cui te rogi?”
– „Celui de pe cer.”
Astfel își înșira întrebările Mesagerul lui Allah și răspunsurile veneau tot așa. Orice l-ar fi întrebat, Husayn îl numea tot pe cel de pe cer. Dar acesta nu știa ce propoziție va urma după toate acestea. Mesagerul lui Allah îi spune la sfârșit:
– „El de unul singur îți acceptă rugile, iar tu Îi faci asociați atunci când nici nu trebuie! Ce înseamnă tot ceea ce ți-am spus? Devii musulman și scapi!”[2]
În realitate, în această convorbire, toate cuvintele sunt foarte simple. Dar, starea și nivelul interlocutorului sunt astfel precizate încât, la sfârșitul acestor cuvinte, Husayn nu a mai avut nimic de zis. Da, după ultima expunere a Mesage-rului lui Allah, interlocutorului nu-i rămâne decât să spună următoarea propoziție:
„Eu mărturisesc că, în afară de Allah Preamăritul, nu există altă divinitate și Mu-hammed este robul și Profetul Lui.” Adică, interlocutorul, rostind această propozi-ție, ori va atinge libertatea veșnică, ori, continuând să fie îndărătnic, va pleca fără să spună nici un cuvânt. O altă alegere nu există.
Să vorbești pe măsura interlocutorului
Nomadul este un om care trăiește în deșert. De multe ori își pierde cămila, își uită avutul undeva sau este prins în mijlocul unei furtuni de nisip, apoi începe să se tânguie și să jelească. Gândiți-vă la starea sufletească a unui astfel de om. Ce va spune el atunci când este la strâmtoare? În orice caz, nu va spune altceva decât a spus Măritul Hamza într-o zi, venind lângă Mesagerul lui Allah! Acesta, în timpul în care pășea pe calea cea bună, i-a zis Mesagerului lui Allah: „O, Muhammed! În pustiu, în bezna nopții am înțeles că, Allah este atât de mare în-cât, nu încape între patru pereți.” Da, toți cei care vedeau că idolii Lât, Uzza, Hü-bel nu erau buni de nimic, spuneau același lucru. Deoarece, în interiorul lor con-știința striga adevărul. Și ceea ce spunea conștiința era adevărat.
Iată câți n-au venit la acest centru al stărilor sufletești de lângă Mesagerul lui Allah, care găsind cele mai potrivite răspunsuri la întrebările puse, au găsit ca-lea cea dreaptă.[3]
Ahmed b. Hanbel relatează din Ebu Temime (r.a): „Într-o zi stăteam în preajma Domnului nostru. S-a apropiat un nomad. S-a adresat direct Mesageru-lui lui Allah:
– „Tu ești Muhammed?”
Mesagerul lui Allah îi răspunde foarte blând:
– „Da, eu sunt Muhammed.”
– „La cine te rogi?”
– „Mă rog lui Allah, Puternicul, Maiestosul. Dar numai Lui. Unicului Allah, fără a-i face vreun asociat. El este un asemenea Allah încât, dacă vei suferi o daună, te rogi Lui și El înlătură dauna. Pe timp de lipsuri și necazuri dacă te rogi numai Lui, atunci îți va trimite ploaia și va face să răsară iarba. Tu, dacă ai rătăcit ceva în nemărginitul pustiu și te rogi, El va face să găsești ceea ce ai pierdut.”
Aceste cuvinte spuse nomadului ce adevărate sunt. Cum toate propozițiile sunt legate de problemele lui. Ce înseamnă lipsurile, necazurile, sărăcia, deza-strele îndurate în mijlocul deșertului? Nomadului, care știe foarte bine toate aces-tea, i se amintește de o Putere Nelimitată, care este loc de refugiu și eliberare din toate aceste necazuri. De fapt, ceea ce îi spune conștiința lui, are aceeași semnificație. Numai că, nomadul nu a priceput sensul.
Prin aceste explicații, Mesagerul lui Allah îi dezvăluie sensul glasului ce se ridică din el. Cuvintele Lui l-au influențat atât de mult încât, nomadului nu-i rămâ-ne altceva decât să spună: „O, Mesagerul lui Allah! Dă-mi mâna, să mă supun Tie!„[4]
Cel care se supune intră în rândul companionilor. Vorbele spuse sunt foarte simple. Stilul exprimării nu a făcut apel la elocință și elocvență. Dar, este un adevăr faptul că, s-a acționat așa cum a trebuit și nomadul s-a supus.
De altfel, cui i-a fost dat pe pământ, în afară de Măritul Muhammed (s.a.s), să facă din oameni cu inima de piatră, un popor precum îngerii? El a folosit dina-mismul cu care l-a înzestrat Cel Drept la locul potrivit și cu atâta talent încât, re-voluția pe care a făptuit-o este o enigmă pentru istorici și sociologi. Valurile care au luat naștere din nestematele pe care le-a azvârlit în marea vieții sociale Mesa-gerul lui Allah, s-au întins pânâ la malurile veacului al XX-lea și țârmurile secolu-lui nostru stau sub influența geniului Său…și nu există dubii asupra faptului că acest lucru va dura până în ziua de apoi. Astăzi, în fiecare colț de lume, oamenii acceptă Islamul. Acest lucru nu reprezintă altceva decât, lovirea târmurilor seco-lului nostru de către marile valuri create de nestematele aruncate de către Mesa-gerul lui Allah în marea vieții sociale. De altfel, acest farmec divin, cu putere de influențare care durează secole, cui altcuiva să-i aparțină? În afară de Măritul Muhammed (s.a.s), există o altă persoană, care să aibă un asemenea farmec? Nicidecum. Căi El este fără egal…totul este din respect pentru El.
Emigranții (Muhacir) din Huneyn și adresare către Bastinasi (Ensar)
Stăpânul Lumilor dezlega cu ușurință problemele cele mai grele și le re-zolva cu o rapididate extraordinară, chiar dacă ele păreau de nerezolvat. De aseme-nea, în fața evenimentelor neașteptate, care ar fi panicat și i-ar fi făcut să ezite pe cei mai inteligenți oameni, El, fără să piardă nimic din poziția sa și cu sânge rece, trecea repede la acțiune și, dintr-o singură lovitură, rezolva acea problemă sau revoltă, devenind stăpân pe situație. Fiecare acțiune, fiecare pas făcut, fieca-re propoziție, cuvânt spus, se va vedea când va fi cercetat că toate acestea au fost planificate și cântărite cu o balanță sensibilă și au fost reglate cu măiestrie până la secundă, fracțiune. Dacă ar fi fost o întârziere de o secundă sau dacă o singură propoziție din cele spuse ar fi fost omisă, nu s-ar fi obținut un asemenea succes. Pe când, Mesagerul lui Allah nu-și măsurase și nu-și cântărise activita-tea și nici nu avusese timp pentru o gândire îndelungată. Dacă este așa, cum pu-teți explica asemenea fapte decât dacă vă referiți la faptul că El are măreția rațiu-nii. Da, El era profet și logica Lui era logică de profet. Gândea ca un profet și acționa ca un profet încât, în nici o tentativă a sa nu era ceva fals. Toate succe-sele Lui erau la înălțime. Nu era posibil ca cineva să ajungă unde ajunsese El. În legătură cu această problemă sunt sute de întâmplări. Noi însă vom alege ce ni se pare cel mai important.
Evenimentul a avut loc după războiul de la Huneyn. İbn İshak relatează și aceiași povestire o găsim și la Buhârî și Müslim.
Războiul de la Hunayn avusese loc după cucerirea Meccăi. Prada luată atunci fusese dată de către Mesagerul lui Allah unor oameni pe care voia să-i apropie de İslam. Majoritatea era compusă din oameni cu un cuvânt de spus în mijlocul clanului lor; erau oameni respectați. După cucerirea Meccăi, se simțea nevoia liniștirii sufletelor, în vederea continuării cuceririlor. Deoarece, mulți de-veniseră musulmani fără să vrea. Cu timpul dacă nu s-ar topi gheața din ei, aceștia puteau deveni mai periculoși decât atunci când erau păgâni. Și aici se vede clar rațiunea, inteligența Mesagerului lui Allah.
În acea zi, erau 6.000 de prizonieri care trebuiau distribuiți. Numărul că-milelor capturate era de 24.000, iar numărul oilor și caprelor se ridica la 40.000. În plus, erau 4.000 oca de aur și argint.
La împărțirea acestor bunuri, Mesagerul lui Allah a avut în vedere mai mult pe meccani, împărțindu-le lor cea mai mare parte a prăzii, iar unor persoa-ne le dăduse mai mult. Aceștia erau oameni importanți și necesari.
Împărțirea s-a făcut în felul următor: Lui Ebu Süfyan și familiei lui – 300 cămile, 120 oca argint; lui Hakîm b. Hisam – 200 cămile; lui Nusayr b. el-Haris – 100 cămile; Kays b. Adiyy – 100 cămile; lui Safvan b. Ümeyye – 100 cămile; lui Huvaytıb b. Abdiluzza – 100 cămile; lui Akra b. Habis – 100 cămile; lui Uyeyne b. Hısn – 100 cămile și lui Malik b. Avf – 100 cămile. În afară de aceștia, au fost date câte patruzeci de cămile unor înaintași, după starea lor.[5]
Ceea ce se dădea, erau cămile, aur, argint, dar ceea ce se dorea, era apropierea inimilor de İslam. Deoarece, cucerirea Meccăi se realizase cu puțin timp înainte și printre meccani se crease o tensiune. Multora le fusese atinsă onoarea, orgoliul. În opinia meccanilor, onoarea era totul. Această ocazie dăruită de Cel Drept, fusese valorificată de către Mesagerul lui Allah și rănile probabile fuseseră oblojite. Însă această împărțire îi deranjase în special pe unii bastinasi (ajutători-musulmani care locuia in Medina și care i-au fost de ajotor profetului și companionilor sâi cu ocazia sosirii în acest oraș) tineri. Ei ziceau: „Sângele lor încă mai picură de pe săbiile noastre, în timp ce ei iau cea mai mare parte.” Acest lucru era indiciul unei intrigi gata să înceapă. Nu era important ca numărul celor care vorbeau să fie mic. Dacă această intrigă nu era oprită, putea să ajungă un foc ce nu putea fi preîntâmpi-nat. Cea mai mică opoziție față de Mesagerul lui Allah va dăuna credinței omului, îi va aduce o pagubă veșnică. Aceasta este o nenorocire mai mare decât intriga.
Sa’d b. Ubâde aduse la cunoștința Mesagerului lui Allah acest lucru. De fapt, cei care vorbeau erau tinerii. Prin mintea celor în vârstă nu trecuse așa ce-va. Dacă intriga nu era prevenită, putea să se întindă.
Mesagerul lui Allah porunci să se adune toți ensarii (ajutători) la un loc, fără să participe și alții. După ce se strânseră toți, Mesagerul lui Allah le-a zis:
„Voi, comunitatea de băștinași! Am simțit că, în inimile voastre sunteți supărați pe mine…„
Faptul că și-a deschis cuvântul astfel, era un început teribil din punct de vedere psihologic. Deoarece, să spui în primul rând asemenea cuvinte neaștep- tate unei adunări, în rândul cărora erau unii ce nu știau scopul convocării, era precum un pumn dat brusc, care i-a trezit pe toți.
De fapt, companionii nu se puteau opune Mesagerului lui Allah. Cel mult, în inimile lor putea să se ivească o îndoială și aceasta putea fi înlăturată printr-un procedeu specific profeților și, că putea fi înlăturată, începuse să se clarifice din primele cuvinte rostite. Da, această primă propoziție a Mesagerului lui Allah avu-sese o influență teribilă asupra celor cu inima îndoită. Toți se dezmeticiră și-și în-dreptară ochii către Mesagerul lui Allah. Cuvintele ce urmau să se rostească de-acum, erau foarte importante. Toată lumea era atentă și aștepta cu nerăbdare cuvintele Lui. Această primă ofensivă a Mesagerului lui Allah asigurase efectul așteptat, dar mai erau de făcut câteva atacuri. Dacă prin atacurile lansate nu ar nimeri ținta, acestea ar aduce mai mult rău decât bine și s-ar putea ivi o situație nedorită. Din această cauză, a chibzui era foarte important. Iată cuvintele Mesa-gerului lui Allah:
„La venirea mea, voi nu erați în plină deviere? Prin mine, Allah nu v-a fă-cut să ajungeți pe calea cea dreaptă?”
„La venirea mea, voi nu vă zvârcoleați în sărăcie și lipsuri? Allah nu v-a îmbogățit prin mine?”
„La venirea mea, voi nu erați dușmani unii cu alții? Allah nu v-a împăcat inimile prin mine?”
Pe măsură ce Domnul nostru termina de rostit fiecare cuvât și fiecare pro-poziție, din mijlocul băștinașilor (ajutători) se ridica acest glas: „Da, da, recunoștința este pentru Allah și pentru Mesager!”
Domnul nostru, exact la timp și pe loc schimbă cursul cuvintelor. În acest vacarm ajuns la fierbere, El vorbi îndată și în numele ensarilor. Ceea ce ar fi pu-tut să spună ei, în cel mai rău caz, ar fi putut fi următoarele cuvinte și iată că acestea erau rostite de către Mesagerul lui Allah. De altfel, dacă un musulman i s-ar fi adresat în acest fel propriului profet, atunci ar fi fost distrus. Stăpânul Lu-milor continuă:
„O, comunitate a ensarilor! Dacă voiați, ați fi putut să-mi dați și un altfel de răspuns. De exemplu, ați fi putut să spuneți: Ai venit la noi de la Mecca, fiind contestat și noi am crezut în Tine; ai venit fiind părăsit, noi Te-am acceptat; ai venit fiind gonit din țara ta, noi ți-am deschis sălașurile noastre; ai venit fiind nevoiaș, noi ți-am îndeplinit toate nevoile! Dacă mi-ați fi vorbit în felul acesta, ați fi spus adevărul. N-ar fi existat cel care v-a mințit.
O, comunitate a ensarilor! Deoarece am dat o pătrime lumească unor oameni, pe care am dorit să-i fac musulmani, în timp ce voi vă întorceați acasă cu cămile, oi, nu v-ar fi făcut să vreți să vă întoarceți acasă cu Mesagerul lui Allah? Jur pe Allah, în puterea căruia sunt, că, dacă toți oamenii s-ar duce într-un loc și ensarii în alt loc, eu, fără nici o șovăială, mă voi duce cu ensarii. Dacă n-ar fi fost problema emigrării, eu aș fi dorit mult să fiu unul dintre ensari. O, Allah! Ocroteș-tei pe ensari, pe copiii lor și pe nepoții lor!”[6]
La auzul acestor cuvinte, n-a rămas om să nu plângă. Toată lumea plân-gea în hohote și toți strigau din toate puterile: „Ne ajunge Allah și Mesagerul Lui. Noi nu vrem altceva!”
Cuvântarea scurtă și plină de miez a Mesagerului lui Allah, înăbușirea în fașă a unei posibile intrigi și cucerirea inimilor ascultătorilor, este un teribil eveni-ment și pentru a elucida acest lucru, nu există altă posibilitate decât să apelăm la cuvântul „rațiune, inteligență”…
Analizați cuvintele unul câte unul, luați în considerare trecerea timpului, măsurați spațiul creat în sufletul companionului între prima propoziție de la înce-put și propoziția care urmează după zece, cincisprezece rânduri…apoi adăugați toate acestea la problemele de mai sus, fără să vă gândiți, fără să le socotiți și întrebați-vă conștiința cine ar putea fi un asemenea sultan al acestor cuvinte. De-sigur că, răspunsul pe care îl veți primi, va fi „Muhammed, Mesagerul lui Allah”. De fapt, fiecare om cu conștiința nealterată, va găsi răspunsul în propria conștiin-ță. Este de ajuns ca, abandonând îndărătnicia și monopolul memoriei, să anali-zezi în mod obiectiv evenimentele…
Acum, noi să lăsăm pe seama norocoșilor psihologi și sociologi, care vor veni, să analizeze în detaliu acest scurt discurs…da, să-i lăsăm să analizeze și să elucideze din punctul lor de vedere evenimentul și, în înțelegerea rațiunii, inteligenței Domnului nostru, să-l facă pe om să câștige o altă dimensiune a cu-noașterii…
În primul rând: Această cuvântare fusese adresată întrutotul comunității băștinașilor (ajutători). Deoarece, meccanii și muhagirinii (emigranții) nu aveau un comportament care să motiveze un asemenea discurs. Din această cauză, o asemenea cuvântare, în acel moment nu era o cuvântare care să fie urmărită cu atenție. Luând în considerare acest lucru, existența lor în rândul ascultătorilor ar fi influențat în mod negativ concentrarea de care aveau nevoie ensarii. Și acest lucru, din punct de vedere al elocvenței, era o problemă foarte importantă.
În al doilea rând: Mobilizarea numai a băștinașilor (ajutători) îi onora pe aceș-tia și faptul de a se afla împreună cu Domnul nostru și neacceparea altora la această adunare, a avut o influență puternică asupra lor din punct de vedere psihologic, în sens pozitiv.
În al treilea rând: Printre problemele discutate puteau fi subiecte care să-i supere pe meccani și muhagirini (emigranți). De exemplu: exprimarea „Oamenii când se întorceau acasă cu ovinele, cu cămilele”, putea să fie una dintre aces-tea.
În al patrulea rând: La sfârșitul cuvântării ensarii sunt lăudați și se înalță ruğaciuni pentru ei. O asemenea diferențiere putea să pară nedreaptă pentru muhagirini, care emigraseră părăsindu-și țara și sălașul.
În al cincilea rând: Originalul în arabă al acestei cuvântări este minunat și din punct de vedere al elocinței și elocvenței.
În al șaselea rând: Era o delimitare uluitoare faptul că, la începutul expu-nerii, ascultătorii erau zguduiți, apoi calmați, apoi, vorbindu-se în numele lor, erau limitați doar la statultul de ascultători.
În al șaptelea rând: Din punct de vedere al rezultatului era foarte important ca, nerostindu-se cuvinte neplăcute, majoritatea cuvintelor fuseseră rostite cu sinceritate și candoare, în așa fel încât, ascultătorii nu mai aveau putere să spu-nă altceva.
În al optulea rând: Exprimarea spontană a cuvintelor dădea o dimensiune aparte influențării auditoriului.
Acestea și alte subiecte de care ne amintim arată că, Mesagerul lui Allah vorbea și dezlega probleme nu din proprie dorință, ci prin rațiunea ce i-a fost încredințată, rațiune încărcată de revelație și credință.
[1] Müsned, 3 / 425; İbn Hișam, Sire, 1 / 209
[2] İbn Hacer, İsabe, 1 / 337
[3] Aclunî, Keşfü’l-Hafâ, 1 / 147
[4] Müsned, 4 / 65; 5 / 64
[5] İbn Hișam, Sire, 4 / 135, 136
[6] Buhârî, Menakıbü’l-Ensar, 1, 2; Müslim, Zekat, 132-141
