Minunata povață
Profeții, atunci când își propovăduiesc cauza, niciodată nu recurg la dia-lectică. Ei se apropie de oameni cu înțelepciune, dându-le povețe. Acest lucru, a fost expus Mesagerului lui Allah în Coran: „Cheamă-i pe oameni pe Calea Domnului tău prin înțelepciune și predică frumoasă! Vorbește-le în cel mai ales chip!” (Nahl [Albinele], 16/125).
Relatează oamenilor importanța lucrurilor și taina naturii într-o manieră cât se poate de blândă și credibilă! Adică, fără a le răni sentimentele, să depui efort pentru a le mulțumi inimile și mințile.
Profeții nu s-au interesat deloc de metodele demagogice, dialectice și filo-sofice. Deoarece, nici în trecut și nici în zilele noastre, dacă s-ar face excepție de cățiva neștutori, pe această cale nimănui nu i s-a putut relata ceva. De altfel, Cel Drept nu a dorit ca ei să fie preocupați cu asemenea lucruri deșarte. Căci misiunea lor era de a propovadui și propaga problemele legate de credință, prin înțe-lepciune și povețe frumoase.
Omul nu este alcătuit numai din rațiune și spirit. El mai are o inimă, un suf-let, o memorie, un stomac și toate acestea au anumite nevoi.
Și, iată că, profeții abordează oamenii în toate aceste sensuri, iar în mo- mentul în care își prezintă mesajul, reușesc să-i convingă. Însă consecința unui asemenea mesaj, transmis fără a omite nicio problemă referitoare la om, este ca acesta să ajungă la interlocutor ca o revelație a credinței, dispărând orice îndoia-lă și acest lucru reprezintă scopul existenței omului.
În cei care s-au format la școala lor, există și un alt rezultat. În prezența lor, pe lângă ochii deschiși spre lumea aceasta, se deschid și ploapele ochilor ini-mii și, lucrurile pe care alții nu le văd, nu le știu, pentru ei devin evidente.
Dacă tot universul s-ar revărsa, umplundu-se cu îndoieli și neîncredere, e posibil ca ei să aibă un comportament ironic față de acest lucru. Deoarece, peste abilitatea lor din conștiință, nu se poate depune nici un pic de îndoială…
Allah (c.c) face în așa fel, încât la un lucru știut de ei, mai adaugă o mie, sporindu-le știința și îi învață lucruri încă neștiute.[1] Face ca emanațiile de ins-pirație din ceruri să le trasforme inimile în bolți cerești…iar ei, aplicând literă cu li-teră ceea ce știu, vor găsi mijloacele de a duce spre cer frumoasele cuvinte.[2]
Printre aceștia se remarcă unii ca Mărețul Ali (r.a), care spun: „Dacă este dat la o parte vălul invizibil, cunoștințele mele tot nu vor spori” și întredeschid ușa confidenței. Adică: „Dacă s-ar ridica vălul invizibil, și, ca urmare, eu aș vedea tot ceea ce ar trebui să văd, nu văd posibilitatea de a atinge orizontul dibăciei mai mult decât cred acum; deoarece, eu sunt pe culmile credinței tainice.”[3]
Aceste cuvinte, rostite de un om ca Mărețul Ali (r.a), înseamnă a comuni- ca tuturor binefacerile. Mesagerul lui Allah, prin încuviințarea Celui Drept, l-a pro-clamat tatăl sfinților care vor urma până-n ziua de apoi. L-a luat în tărâmul fericirii, l-a căsătorit cu Mărita Fâtima, cea mai frumoasă, cea mai delicată, cea mai zveltă, floarea grădinii profeților, care le întrece pe hurii și, din această căsătorie au venit pe lume cei doi, Mărețul Hasan și Mărețul Hüseyin. Toți sfinții și toți învățații au apărut din același izvor…
Da, dacă așa a fost Mărețul Ali, fiecare verigă a lanțului care i-a urmat a devenit un erou al reprezentării conștiente.[4]
Desigur că, această conștiință se dezvoltă la cei care au atins taina bine-facerii…și când ei încă se află pe lume, au fost onorați cu această adresare: „Tu ai fost în nepăsare față de aceasta, însă Noi ți-am dat la o parte vălul și privirea ta este pătrunzătoare astăzi!” (Kâf [Qaf], 50/ 22).
Starea aceasta, denumită intuiție de către occidentali, dacă începe să facă simțită ceea ce există în conștiința omului, deja lumea exterioară tace și vacar-mul percepțiilor interioare învăluie individul, devenind o stare care prelungește vi-ața. Deoarece, Sultanul cunoașterii s-a așezat pe tronul inimii. Este nevoie oare să-L cauți afară?
Profetul, care și-a ridicat discipolii la înălțimea acestor simțăminte și cuge-tări, a folosit ca metodă de bază frumoasa povață în sensul cel mai extensiv și pe această temelie a clădit edificiul călăuzirii pe calea cea dreaptă.
Aceste probleme, pe care ne-am străduit să le relatăm, acest verset ni le redă într-o manieră clară și extraordinară: „Astfel Noi v-am trimis vouă un profet dintre voi care să vă recite versetele Noastre, care să vă curățească, care să vă învețe Cartea și înțelepciunea, care să vă învețe ceea ce nu știați.” (Bakara [Vaca], 2/151).
Deoarece am exemplificat sentimentele și metodele Mesagerului lui Allah legate de această tematică, în momentul de față credem că este inutil să mai zi-cem ceva în plus. Dacă este necesar să rezumăm prin căteva propoziții, probabil vom zice următoarele: întotdeauna, în funcție de starea și nivelul interlocutorului, i se adresa cu înțelepciune, în măsura în care putea să-i satisfacă mintea, inima, conștiința, într-o asemenea manieră și cu o asemenea metodă încât, în majorita-tea cazurilor, cei care, ascultându-L, se despărțeau de prosperitate, se despărțe-au obținând credință și încredere.
Ca și Velid b. Muğîre și Utbe b. Rebî’a, mai erau unii, care, odată cu ac- ceptarea faptului că ceea ce spune Muhammed (s.a.s) este drept, deveneau pri-zonierii mândriei și orgoliului, căzând pradă fricii. Acest lucru era specific celor care se aflau în perioada de receptare. Căteodată, precum Șair A’șâ, acceptau totul, dar neabandonându-și vechile obiceiuri, mai cereau timp de grație și dacă aceștia mureau înainte de a atinge calea cea dreaptă, acest lucru era explicabil prin faptul că nu urmaseră destinul ce le fusese hărăzit. Privitor la toate aceste lucruri nu poate exista o lipsă de interes sau vreun neajuns din partea Mesageru-lui lui Allah și nici nu poate fi.
[1] Ebu Nuaym, Hilye, 10 / 15
[2] Fahr, 35 / 10
[3] Aliyyü’l-Kari, el-Esraru’l-Merfua, p. 286
[4] Müslim, Fezâilü’s-Sahabe, 61
