Închinarea, supunerea
Scopul trimiterii profetului are același punct de întâlnire cu scopul creării omului. Și aceasta este trăsătura de a fi robul lui Allah.
Cel Drept semnalează acest lucru în Coran: „Eu nu i-am creat nici pe ginni și nici pe oamenii decât ca să Mi se închine.” (Zâriyât [Împrăștietoarele], 51/56).
Deci, scopul principal al creării noastre este de a-L ști pe Allah (c.c.) și de a-L cunoaște și de a deveni robi pe potriva Lui. Însă acest lucru nu înseamnă a bea și a mânca, a aduna averi sau de a deveni stăpânul unor lucruri cu existență lumească. Din păcate, toate acestea sunt necesități începând cu nașterea noastră, dar nu reprezintă scopul creării noastre. Iată că, profeții au venit la noi pentru a ne arăta această tainică cale.
În versetul de mai jos, se atrage atenția asupra acestui lucru: „Noi n-am trimis înaintea ta nici un trimis căruia să nu i-o fi dezvăluit: „Nu este dumnezeu afară de Mine. Mie închinați-vă!” (Enbiya [Profeții], 21/25).
Într-un alt verset: „Noi am trimis la fiecare adunare un trimis: „Închinați-vă lui Dumnezeu! Feriți-vă de Taghut!” Pe unii dintre ei Dumnezeu i-a călăuzit, iar alții au fost sortiți rătăcirii. Străbateți pământul și vedeți cum a fost sfârșitul hulitorilor!” (Nahl [Albinele], 16/36) zicându-se, se relevează faptul că, scopul trimiterii profeților, evitând idolii, se leagă de înțelepciunea de a-i conduce pe oameni pe calea de a deveni robii lui Allah.
Domnul nostru este deosebit
Situația, postura Domnului nostru este diferită. Pe lângă faptul că a fost trimis întregii lumi ca ocrotitor, are și misiunea de a-i conduce, de a îndruma oamenii și djinii pe calea de a deveni robi ai lui Allah.
Abdullah b. Mes’ud relatează o întâmplare prin care a trecut:
„Împreună cu Domnul nostru ne-am dus într-un loc. Trasând în jurul meu o linie, mi-a spus: „tu să nu pleci de aici!”, apoi s-a îndepărtat de mine. După puțin timp mi-au ajuns la urechi niște zgomote și o mare gălăgie. Eram foarte îngrijorat și neliniștit la gândul că i s-a întâmplat ceva Mesagerului lui Allah. Dar, deoarece El îmi poruncise să nu mă mișc din locul meu, mi-era teamă să ies din cercul meu. După un timp s-a întors. Vrând să aflu cauza acelei gălăgii, l-am întrebat: „O, Mesagerul lui Allah! Ce-a fost cu acele zgomote ca de tunet?”. Mi-a dat următorul răspuns: „Clanul djinilor mi-a jurat credință și supunere. După care au început discuțiile și disputele. Cei care credeau în mine s-au luat la harță cu cei care nu credeau. Iată, asta era gălăgia pe care ai auzit-o. Și, mai cu seamă, mi s-a dat vestea morții mele.”[1]
Prin ultimele sale explicații, Mesagerul lui Allah dădea această veste. Scopul trimiterii mele este de a deschide drum călăuzitor oamenilor și djinilor. Din moment ce astăzi până și djinii mi-au jurat credință și mi s-au supus, nu mai are rost să mai rămân în lumea aceasta. Dacă este așa, se cuvine să mă despart de lumea aceasta și să plec…
Astfel gândea El și printre explicațiile sale erau și confidențe privitoare la scopul și ținta profeției. De fapt , El ne îndemna să rostim această rugăciune, care cuprinde un subiect valabil lumii noastre și lumii de apoi:
„Allah al meu! Fă-mă să trăiesc atâta timp cât pentru mine viața este de bun augur. Atunci când moartea va fi pentru mine mai de folos, i-am sufletul și trece-mă în lumea de apoi !”[2]
[1] Taberi, Cami’ul-Beyan, 24 / 33 vd; Müsned, 1 / 449
[2] Buhârî, Merdâ, 19; Müslim, Zikr, 10
