Și înainte de profeție, el (s.a.s) a trăit ca un profet
Omul de încredere
Toate perioadele vieții Lui, copilăria, tinerețea, maturitatea reprezentau caracteristicile, însușirile începutului profeției, treptele și scările ei. Așa se face că, mulți dintre cei care-L cunoșteau i s-au alăturat imediat ce și-a proclamat profeția, crezând în menirea Lui.
Niciodată în viața lui nu spusese măcar o minciună. Și, iată, acest om vorbea despre Allah (c.c) și proclama că devenise profet. Oare cum este posibil ca un om care în cele mai mici chestiuni nu minte și când este vorba de o proble-mă atât de importantă și sublimă poate să spună un neadevăr?[1]
Acest lucru nu era posibil. Iată că oamenii din vremea aceea așa gândeau, dar nu chiar toți, doar cei care se lepădau de îndărătnicie și invidie în-cepeau să creadă. Desigur că, epoca în care trăia era epoca ignoranței. Dar acest atribut era dat celor care rămăseseră înafara timpului specific Lui. Căci El niciodată nu trăise vremurile ignoranței.
Era un om devotat, fidel și toată lumea așa Îl considera. Era un om care trezea atâta încredere încât, ipotetic vorbind, să zicem că vă gândiți să plecați undeva și soția nu are cu cine să rămână, atunci puteți, fără să șovăiți, să mergeți la Muhammed (s.a.s) și s-o lăsați cu El. Puteți fi siguri că nu s-ar uita la ea nici măcar ridicându-și o sprânceană. V-ați gândit să vă încredințați cuiva avuția? Fără ezitare mergeți la Muhammed (s.a.s), omul cel mai sigur și puteți să fiți încredințați că nu veți fi păgubiți.
Doriți să știți tot adevărul în legătură cu o problemă? Alergați imediat la El, Privighetoarea Vestită a adevărului, simbolul fidelității și ascultați-L, apoi luați o hotărâre conform spuselor Lui și toate sfaturile și îndemnurile le puteți folosi ca bază în tot ceea ce faceți. Pentru că El toată viața o dată n-a mințit.
Doriți un argument, o probă? Iată, urcând pe dealul Ebu Kubeys, El întrea-bă oamenii din jur: „Dacă vă spun că din spatele acestui munte vine o armată asupra voastră, mă veți crede?” Toată lumea într-un glas: „Da, vom crede. Deoa-rece niciodată nu te-am auzit spunând o minciună.” Printre cei care spuneau aceste cuvinte se aflau și dușmanii credinței, Ebu Leheb și Ebu Cehil.[2]
Toți îi confirmau simțul de dreptate și-l considerau de încredere.
Își pierduse tatăl atunci când încă era în pântecele mamei, iar la vârsta de cinci-șase ani a rămas și fără mamă. Bunicul său, Abdülmuttalib îl ia sub protec-ția sa, dar la vârsta de opt ani își pierde și bunicul. De parcă soarta îl diferenția de toți și-l pregătea să se lase în voia lui Allah (c.c). Toți cei care puteau să-i în-tidă o mână de ajutor dispăreau și în lumina unicității divine era prevenit că va fi protejat de Cel Drept prin apariția tainei unicității. El, simțind de la început în conștiința sa propozițiile Kelime-i Tevhîd (Mărturia credinței în unicitatea lui Allah) și Hasbünallah (Allah mi-e de ajuns) și trebuia să le rostească. De aceea, calea falsă trebuia să rămână cu totul în afara epocii Și așa a și fost…
Numele de „Abdullah”, care avea ca sens ” robul lui Allah (c.c) ” și de „Âmine”, însemnând femeie devotată și cinstită, erau nume potrivite unui tată și unei mame, care să-L aducă pe lume. Da, El venea pe lume primtr-o femeie ce genera încredere, siguranță, care era chezășia ocrotirii.
Înainte de a primi profeția, acest om, care era superior celorlalți, cu o nouă onoare, avea ca tată pe cineva al cărui nume însemna „Robul lui Allah”. Acest lucru nu este o întâmplare, ci o încuviințare din porunca lui Allah (c.c).
El a crescut orfan de tată
A crescut fără tată. În viitor îl aștepta o sarcină foarte grea, o misiune foarte mare. Pentru această îndatorire trebuia să se pregătească de pe acum. Trebuia să aibă o asemenea constituție încât, să facă față tuturor greutăților, să fie pe treapta cea mai de sus a destinului. Allah (c.c) L-a ferit de a deveni răsfățatul bogăției și nici să fie înfricoșat de sărăcie, având grijă să devină un om, care în orice clipă a vieții sale să-și păstreze cumpătul și spiritul dreptății, să stea departe atât de excese, cât și de exagerata cumpătare.
Este foarte important ca un lider să depășească zilele chinuitoare. El trebuie să știe ce înseamnă a fi orfan, așa încât să se dovedească un părinte afectuos al celor din comunitatea sa. Trebuie să fi gustat sărăcia, așa încât să perceapă starea celor care sunt în administrarea sa. Iată că înalta morală a Me-sagerului lui Allah se hrănea din sâmburele însușirilor ce se găseau în El: a întinde mâna celor orfani și săraci, a fi capabil să te îngrijești de oameni, iar natura lui umană se hrănea din apa, pământul și aerul ce-l înconjurau.
Chiar și atunci când a atins înalte culmi, nu s-a delimitat de starea de la început și neschimbându-și modul de viață de până atunci, a urmat calea cea dreaptă. Acest lucru denotă o personalitate care nu are egal. De-alungul vieții sale nu a mustrat sau dojenit vreun orfan și n-a lăsat cu mâna goală pe cel care i-a cerut ceva. Pentru că, acest lucru i-a fost poruncit personal de către Cel Drept: „Nu te-a aflat El orfan și te-a adăpostit? Rătăcitor te-a aflat și te-a călău-zit? Sărac te-a aflat și te-a îmbogățit? Orfanul, tu să nu-l oropsești! Cerșetorul, tu să nu-l alungi! De harul Domnului tău, necurmat să povestești!” (Duha [Lumina zilei], 93/6-11).
Ori de câte ori recit această sura, chiar dacă tatăl meu nu mai este de mult printre noi, mi-aș dori să-mi fie protector și, ca să nu mă gonească de la ușa lui, i-aș zice: „Iată la ușa ta un orfan! Nu goni acest orfan de pe pragul tău!”
Lângă Abdülmuttalib
Cu mult timp în urmă Abdülmuttalib intuise lumina profeției Lui. Zilele petrecute lângă El erau îmbelșugate și cu voie bună. Îl lua la întâlnirile celor mari, tratându-L cu cinste. În El vedea eliberarea omenirii. În privirile Mesagerului lui Allah era o profunzime, care nu se mai întâlnea în privirile altora. Poate că Luey, de care se spune că ar fi fost un strămoș profet, a vestit venirea unui profet din rândul urmașilor săi și Abdülmuttalib, bazându-se pe această vestire, a aflat că Mesagerul lui Allah va deveni profet sau și-a dat seama. Se poate spune că din această cauză își iubea nepotul foarte mult și-L ocrotea ca pe ochii din cap.
Simțindu-și sfârșitul, acest mare om a plâns în hohote și când Ebu Talib, apropiindu-se de el, l-a întrebat pentru ce plânge, i-a răspuns: „N-am să mai pot să-l strâng la pieptul meu pe Muhammed al meu, iată de ce plâng.”
Gândiți-vă că acest om, care în fața oștirii Ebrehe nu s-a clintit, ai cărui ochi nu s-au umezit în timpul războiului de la Ficar, când s-a luptat cu nenumăra-te triburi, la gândul că se va despărți de nepotul cel norocos, plângea amar.
Astfel lua sfârșit tutela lui Abdülmuttalib. Spunându-și testamentul, el a închis ochii acestei lumi. De acum, Ebu Talib lua sub protecția sa acea „Perlă Strălucitoare.”
Mutarea lângă Ebu Talib
Ebu Talib s-a ținut de cuvânt. Aproape patruzeci de ani l-a susținut pe Me-sagerul lui Allah, ocrotindu-L. Această binefacere nu a rămas fără răspuns. Cel Drept i-a dăruit copii, așa cum i-a dăruit și Măritului Ali (r.a). Urmașii fiecărui profet proveneau din neamul său. În timp ce urmașii Mesagerului lui Allah vor continua prin Măritul Ali. Chiar se emite o idee ce ar aparține Domnului nostru.
Măritul Ali (r.a) reprezenta partea autoritară. El era foarte respectat și iubit de către toți. Atributele de sultanul sultanilor, șahul cel viteaz, războinicul, curajo-sul, alesul, ginerele profetului îi erau destinate ca o recunoaștere a mărinimiei pe care a arătat-o Mesagerului lui Allah.
Influența lui Ebu Talib, ca și a lui Abdülmuttalib, era formală. Cel care într-adevăr era protectorul profetului era Allah (c.c). Pe de o parte, Allah (c.c) înălța acea distinsă personalitate la rangul de profet, iar pe de altă parte, comunitatea îl aducea în punctul culminant al acceptării. Cu trecerea timpului, se limpezeau semnele profeției Lui și Muhammed (s.a.s), ajungând un om pe care toți îl cu-noșteau, despre care cu toții vorbeau, își păstra locul măreț în comunitate.
[1] Buhârî, Bed’ü’l-Vahy, 3
[2] Buhârî, Tefsir, (111), 1; Tefsir, (26), 2; Müslim İman, 355
