Islamul ca religie a îndurării universale

Viața este binecuvântarea cea mai importantă și cea mai clară a lui Dumnezeu Cel Atotputernic, iar adevărata și veșnica viață este cea din Lumea de Apoi. Și pentru că putem dobândi această viață numai cu voia lui Dumnezeu, El ne-a trimis Profeții și ne-a revelat Scripturile, din compasiunea Sa pentru întreaga umanitate. Arătându-ne binecuvântările pe care le-a adus omenirii, El începe prin a spune:

„Cel Milostiv. L-a învățat [pe om] Coranul. El l-a creat pe om și l-a învățat pe el vorbirea limpede.” (Al-Rahman 55:1-4)

Toate aspectele vieții de aici sunt o repetiție pentru Viața de Apoi și fiecare ființă lucrează spre atingerea acestui scop. Există ordine în fiecare efort și compasiune în fiece izbândă. Unele evenimente „naturale” sau convulsii sociale pot părea supărătoare la început, dar nu trebuie privite ca fiind incompatibile cu compasiunea. Sunt ca norii negri sau ca tunetul și fulgerul care, deși ne înspăimântă, ne aduc vești bune de ploaie. Astfel, întregul Univers Îl laudă pe Cel Iertător.

Profetul Muhammad este un izvor de apă limpede în inima deșertului, o sursă de lumină în întunericul care îmbracă totul. Cei care se adapă din acest izvor generos își potolesc setea, se purifică de păcatele lor și se învăluie în lumina credinței. Îndurarea a fost o cheie magică în mâinile Profetului, pentru că ea a deschis inimi împietrite, mâncate de rugină, pe care nimeni nu mai credea cu putință că vor putea fi deschise vreodată. Profetul a făcut chiar mai mult: a aprins în ele torța credinței.

Compasiunea Trimisului lui Dumnezeu s-a răsfrânt asupra tuturor ființelor. Trimisul a voit ca toți să fie îndrumați și aceasta a fost grija lui cea mai mare:

„Poate că tu te vei tulbura de moarte, din pricina mâhnirii, pentru că ei nu cred în acest Mesaj.” (Al-Kahf 18:6)

Dar cum să procedeze cu cei care stăruiau în oprimare și în persecuții, cei care nu-i îngăduiau lui și oamenilor care îi urmau învățăturile să-L venereze pe Dumnezeu Cel Unic, cei care se ridicau cu arme împotriva lui să-l nimicească? A trebuit să lupte împotriva acestor oameni, deși compasiunea sa universală îmbrățișa orice ființă. Iată de ce, grav rănit în bătălia de la Uhud, Profetul și-a ridicat brațele spre cer și s-a rugat:

„O, Doamne, iartă poporului meu, căci nu știe.”1

Meccanii, propriul său popor, i-au adus atâta suferință încât a trebuit să plece la Medina. Următorii cinci ani nu au fost nici ei liniștiți. Când a cucerit Mecca fără vărsare de sânge, în anul douăzeci și unu al misiunii sale, i-a întrebat pe necredincioșii meccani: „Cum credeți că mă voi purta cu voi?” I-au răspuns într-un glas: „Ești un om nobil, fiu al unui om nobil.” Atunci, el le-a spus : „Mergeți în pace, nicio vină nu vi se va aduce azi. Dumnezeu să vă ierte! El este Mult Iertător”.2 Sultanul Mehmed al II-lea3, 825 de ani mai târziu, le-a vorbit în același fel bizantinilor, după cucerirea Constantinopolului. Este exemplul compasiunii universale a islamului.

Compasiunea cea adâncă a Trimisului a fost față de drept-credincioși:

„A venit la voi un Trimis chiar dintre voi, căruia îi sunt grele necazurile ce vă lovesc, care este plin de grijă pentru voi, iar cu drept-credincioșii este el milostiv și îndurător.” (At-Tawbah 9 : 128)

„… ci pleacă aripa ta peste dreptcredincioși!” (Al-Hijr 15 : 88)

„Profetul este mai milostiv față de dreptcredincioși decât își sunt ei înșiși…”(Al-Ahzab 33 : 6)

La moartea unuia dintre însoțitorii săi, Trimisul a întrebat dacă omul lăsase în urmă datorii. Aflând că da, a rostit versetul de mai sus, îndemnând creditorii să vină la el pentru ca să-și primească banii înapoi.

Compasiunea lui s-a răsfrânt și asupra ipocriților și a necredincioșilor. Știa cine sunt, dar niciodată nu le-a dezvăluit numele, căci prin aceasta ipocriții și-ar fi pierdut drepturile de deplină cetățenie, câștigate de ei printr-o declarație de credință formală. Pentru că trăiau printre musulmani, împotrivirea lor putea să se preschimbe în îndoială, iar frica de moarte și chinul necredinței în viața după moarte să li se aline.

Dumnezeu nu-i nimicește pe necredincioși în mod colectiv, deși a nimicit mulți astfel de oameni în trecut:

„Dumnezeu nu a voit să-i osândească, atunci când te aflai și tu printre ei! Și nu a voit Dumnezeu să le fie nimicitor când unii dintre ei au cerut iertare!” (Al-Anfal 8 : 33)

Versetul se referă la necredincioși în afara timpului și a spațiului. Dumnezeu nu va nimici popoare întregi atâta vreme cât există printre ele oameni care urmează învățăturile Trimisului. Mai mult, Dumnezeu a lăsat deschisă ușa către credință până în Ziua de Apoi. Oricine poate accepta islamul și poate cere iertarea lui Dumnezeu, oricâte păcate crede că a adunat.

De aceea, vrăjmășia unui musulman față de necredincioși ia forma compasiunii. Văzând un bătrân de 80 de ani, ‘Umar s­-a așezat la pământ și a plâns. Întrebat de ce face acest lucru, a răspuns: „Allah i-a dăruit o viață atât de lungă, dar el nu știut să găsească drumul cel adevărat”. ‘Umar a fost unul din discipolii Trimisului lui Dumnezeu, Profetul care a spus:

„Eu nu am fost trimis ca să blestem oameni, ci am fost trimis ca o îndurare.”4

Eu sunt Muhammad, și Ahmad (cel lăudat), și Muqaffi (Ultimul Profet); sunt Hashir (Ultimul Profet către care oamenii vor veni); Profetul Căinței (Profetul datorită căruia ușa căinței va rămâne ddeschisă) și Profetul îndurării.5

Arhanghelul Gavriil a fost și el primitor al îndurării din Coran. Când Profetul l-a întrebat pe Gavriil dacă a cunoscut îndurarea din Coran, Gavriil i-a răspuns că da, și i-a mărturisit: „Am șovăit la început. Dar când a fost revelat versetul Căruia i se arată supunere acolo, cinstit (At-Takwir 81:21), atunci am simțit siguranța”.6

Trimisul lui Dumnezeu a avut o mare compasiune pentru copii. Ori de câte ori vedea un copil plângând, se așeza lângă el și îi vorbea. A resimțit durerea unei mame pentru copilul ei mai adânc decât ea însăși. A spus odată :

„În rugăciune stau și să mă rog voiesc mai mult. Dar aud plânset de copil și mă opresc, ca să scurtez neliniștea pe care-o simte mama.”7

Îi lua în brațe pe copii și îi strângea la piept. Odată, pe când îl strângea la piept și-l săruta pe Hasan, nepotul său, Aqrah ibn Habis i-a spus: „Am 10 copii și pe niciunul nu l-am sărutat vreodată”. Trimisul lui Dumnezeu i-a răspuns: „Cine nu are compasiune pentru alții nu primește nici el compasiune”.8 După o altă sursă, a adăugat: „Ce pot face eu pentru tine, dacă Dumnezeu ți-a scos îndurarea din inimă?”9

A mai spus: „Să aveți compasiune pentru cei de pe Pământ, pentru ca și cei din Ceruri să aibă compasiune pentru voi.”10 Când Sa’d ibn ‘Ubadah a căzut la pat, Trimisul lui Dumnezeu l-a vizitat. Văzându-și credinciosul însoțitor într-o așa stare vrednică de milă, Trimisul lui Dumnezu a plâns și a spus: „Dumnezeu nu pedepsește pentru lacrimi și suferință, dar pentru asta pedepsește”. Și a arătat spre vârful limbii sale.11 Când ‘Uthman ibn Mad’un s-a stins din viață, Trimisul lui Dumnezeu a plâns îndelung. În timpul ceremoniei funerare, o femeie a rostit: „‘Uthman a zburat ca o pasăre către Paradis”. Deși copleșit de tristețe, Profetul nu și-a pierdut cumpătul și a dojenit-o pe femeie: „De unde știi? N-o știu nici eu, deși sunt Profet.”12

Un om din clanul Banu Muqarrin și-a bătut odată o roabă. Aceasta s-a plâns Profetului, care i-a trimis stăpânului ei următorul mesaj: „Ai bătut-o fără niciun drept. Redă-i libertatea!”13 Stăpânul și-a eliberat roaba, pentru a nu suferi în Lumea de Apoi vreo pedeapsă pentru acea faptă rea. Trimisul lui Dumnezeu a ocrotit și a ajutat întotdeauna văduvele, orfanii, săracii și neputincioșii, chiar înainte de a deveni Profet. Când s-a întors acasă de pe Muntele Hira după prima Revelație, plin de însuflețire, soția sa Khadijah i-a spus:

„Sper că vei fi Profetul acestei comunității, pentru că spui întotdeauna adevărul, nu înșeli încrederea nimănui, îți sprijini rudele, îi ajuți pe săraci, pe cei slabi și le dai hrană celor care vin în casa ta.”14

Compasiunea lui s-a răsfrânt și asupra necuvântătoarelor. Ne spune el:

„O femeie desfrânată a fost călăuzită de Dumnezeu spre adevăr și a ajuns în Paradis pentru că i-a dat apă unui sărman câine care căzuse într-un puț părăsit. Altă femeie, care și-a lăsat pisica să moară de foame, a fost trimisă în Iad.”15

Odată, întorcându-se dintr-o campanie militară, câțiva Însoțitori au luat niște pui de pasăre dintr-un cuib, vrând să-i mângâie. Pasărea mamă s-a întors și, negăsindu-și puii, a început să dea roată cuibului, strigând după ei. Auzind acestea, Trimisul lui Dumnezeu s-a mâniat și a poruncit ca păsările să fie duse înapoi la cuib.16

Pe când se afla la Mina, câțiva Însoțitori au vrut să omoare un șarpe. Șarpele însă a scăpat. Privind din locul în care se afla, Trimisul lui Dumnezeu a rostit: „A scăpat de răul vostru, așa cum și voi ați scăpat de răul lui”17. Ibn Abbas ne spune că Trimisul lui Dumnezeu, văzând un om care își ascuțea cuțitul chiar în fața oii pe care voia să o taie, l-a întrebat: „Vrei s-o omori de mai multe ori?”18

Dragostea și compasiunea lui pentru orice ființă erau altfel decât dragostea și compasiunea așa-zișilor umaniști din ziua de azi. Era sincer și măsurat în dragostea și în compasiunea sa. A fost înălțat ca Profet de Dumnezeu, Creatorul și Dăruitorul tuturor ființelor, pentru îndrumarea și fericirea ființelor cu conștiință —oameni și djinni—și pentru armonia existenței. De aceea, nu a trăit pentru sine, ci pentru ceilalți. El este îndurarea tuturor lumilor și o manifestare a compasiunii.

Tot el a înlăturat orice diferențe de rasă sau de culoare a pielii. Odată, Abu Dharr s-a mâniat atât de rău pe Bilal încât l-a ocărât cu cuvintele: „Fiu de femeie neagră!” Bilal i-a povestit Trimisului cu lacrimi în ochi cele întâmplate. Trimisul l-a mustrat pe Abu Dharr: „Încă mai ai în tine jahiliyah (ignoranță)?” Cuprins de remușcare, Abu Dharr s-a plecat la pământ și a spus: „Nu am să-mi ridic capul (cu alte cuvinte, nu mă voi ridica de la pământ) până când Bilal nu-și va pune piciorul pe el”. Bilal l-a iertat și cei doi s-au împăcat.19 Acesta este sentimentul de apropiere și de profundă umanitate pe care islamul l-a adus între oameni odinioară sălbatici.

1. Qadi ‘Iyad, Shifa’, 1:78-9; Hindi, Kanz al-’Ummal, 4:93.
2. Ibn Hisham, Sirat al-Nabawiyah, 4:55; Ibn Kathir, Al-Bidayah wa al-Nihayah, 4:344.
3. Sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul (1431-1481), al șaptelea sultan otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453.
4. Muslim, Birr, 87.
5. Hanbal, Musnad, 4 : 395; Muslim, Fada’il, 126.
6. Qadi ‘Iyad, as-Shifa’ al-Sharif, 1 : 17.
7. Bukhari, Adhan, 65; Muslim, Salat, 192.
8. Bukhari, Adab, 18.
9. Ibid., Adab, 18; Muslim, Fada’il, 64.
10. Tirmidhi, Birr, 16.
11. Bukhari, Jana’iz, 45.
12. Ibid, Jana’iz, 3.
13. Muslim, Ayman, 31, 33; Ibn Hanbal, Musnad, 3 : 447.
14. Ibn Sa’d, al-Tabaqat al-Kubra’, 1 : 195.
15. Bukhari, Anbiya, 54; Muslim, Salam, 153.
16. Abu Dawud, Adab, 164; Ibn Hanbal, Musnad, 1 : 404.
17. Sunan al-Nasa’i, Hajj, 114; Ibn Hanbal, Musnad, 1 : 385.
18. Hakim, Mustadrak, 4 : 231.
19. Bukhari, Iman, 22.