Profetul Muhammad, Gloria Omenirii, a fost un om al dragostei și al afecțiunii. Unul din numele pe care le-a purtat a fost acela de Habibullah (cel Iubit de Dumnezeu). În afară de înțelesul său de „cel care iubește”, habib înseamnă și „cel care este iubit”, adică cel care îl iubește pe Dumnezeu și cel care este iubit de Dumnezeu. Învățații sufiți, cum ar fi Imam Rabbani1, Mawlana Khalid3 și Shah Waliyyullah3, afirmă că dragostea este ultimul popas al călătoriei spirituale.
Dumnezeu a creat Universul ca manifestare a dragostei Sale pentru toate ființele, în special pentru oameni, iar islamul a devenit fructul acestei iubiri. Așa cum spune Bediüzzaman, dragostea este esența creației. Așa cum din dragoste și compasiune o mamă îi îngăduie chirurgului să-i opereze copilul bolnav pentru a-i salva viața, jihadul îngăduie războiul, dacă este nevoie, pentru a apăra depturile umane fundamentale, cum ar fi dreptul la viață și libertatea de religie. Jihadul nu înseamnă neapărat război.
Un prieten mi-a spus cândva: „Te întâlnești cu oricine, fără excepție, fără a ține seama de diferențele în ceea ce privește religia. Este un lucru bun, care risipește tensiunea dintre musulmani și posibilii lor adversari. Există totuși principiul musulman de a iubi acele lucruri și acei oameni care trebuie iubiți pe drumul lui Dumnezeu și de a nu iubi acele lucruri și acei oameni care nu trebuie iubiți pe drumul lui Dumnezeu”. De fapt, acest principiu este adesea prost înțeles, pentru că în islam întreaga creație trebuie iubită, în respectul legii de a iubi pe drumul lui Dumnezeu.
„A nu iubi pe drumul lui Dumnezeu” se referă numai la simțăminte, gânduri și atribute. Astfel, nu trebuie să iubim lucruri cum ar fi imoralitatea, necredința și politeismul, dar nu și oamenii care se fac exponenții lor. Dumnezeu a creat oamenii ca ființe nobile și oricine, într-o anume măsură, își păstrează partea sa de noblețe. Trimisul lui Dumnezeu s-a ridicat în picioare, în semn de respect pentru omenire, la trecerea unei procesiuni funerare evreiești. Când i s-a atras atenția că era vorba despre un evreu, a răspuns: „Dar este om”. Trimisul a arătat astfel valoarea pe care islamul o oferă omului.
Se vede prin aceasta înaltul respect al Profetului pentru fiecare persoană. Astfel, implicarea în acțiuni teroriste a unor oameni sau a unor instituții care se proclamă de credință musulmană nu poate fi încuviințată de islam. Motivele unor astfel de acțiuni teroriste trebuie căutate în acțiunile propriu-zise, în false interpretări ale credinței și în alți factori. Islamul nu susține teroarea. Așadar, cum poate fi terorist un musulman care înțelege cu adevărat islamul?
Dacă am putea răspândi înțelegerea musulmană a unor eroi ai dragostei precum Niyazi-i Misri4, Yunus Emre și Rumi, dacă am putea împărtăși mesajele lor de dragoste, de dialog și de toleranță tuturor celor care așteaptă însetați un astfel de mesaj, atunci toți oamenii ar alerga spre îmbrățișarea dragostei, a păcii și a toleranței pe care o înfățișăm.
Toleranța este definită în islam și prin aceea că Profetul a interzis cuvintele de ocară la adresa necredincioșilor. Abu Jahl s-a stins înainte de a accepta islamul, în ciuda eforturilor Profetului. Marea lui necredință și dușmănie împotriva Profetului i-au adus numele de Abu Jahl, părintele ignoranței și al nechibzuinței. Ostilitatea lui încăpățânată împotriva islamului a fost ca un ghimpe înfipt în coapsa musulmanilor.
În ciuda acestei ostilități, când într-o adunare a Însoțitorilor era de față și Ikrimah, fiul lui Abu Jahl, Profetul l-a mustrat pe unul din Însoțitori care fusese auzit insultându-l pe Abu Jahl: „Nu-i mâhni pe oameni vorbindu-le de rău părinții”5. Altă dată a spus: „Ocara pe care i-o aduci mamei sau tatălui tău este un mare păcat”. Însoțitorii l-au întrebat: „O, Trimisule al lui Dumnezeu, cine ar aduce vorbe de ocară părinților?” Prințul Profeților a răspuns: „Când cineva îl ocărăște pe tatăl altcuiva și acela îi răspunde la fel, sau dacă cineva o ocărăște pe mama altcuiva și acela îi răspunde cu aceeași monedă, înseamnă că și-au ocărât părinții.”6
Deși Profetul Îndurării punea mare preț pe respectul față de ceilalți, în ziua de azi, există musulmani care își justifică purtarea dușmănoasă prin religie. Prin acest lucru observă că nu înțeleg islamul, o religie în care nu încape loc de ură și de răutate.
Coranul îndeamnă cu tărie spre iertare și toleranță. Unul dintre versete descrie oamenii pioși:
„…care-și stăpânesc mânia și care iartă oamenilor, căci Dumnezeu îi iubește pe cei care plinesc fapte bune…” (Al-Imran 3 : 134)
Cu alte cuvinte, musulmanii nu trebuie să răspundă cu aceeași monedă la lovituri și la insulte. Pe cât este cu putință, așa cum spune Yunus, trebuie să se poarte ca și cum n-ar avea mână sau limbă cu care să riposteze, și nici inimă cu care să dușmănească. Trebuie să-și înăbușe mânia și să închidă ochii în fața greșelilor altora. Cuvintele versetului sunt pline de sens. Kazm, care se traduce prin „a înghiți”, înseamnă de fapt a înghiți ceva precum un spin, un lucru care nu poate fi de fapt înghițit, sensul denotativ fiind acela de a-ți înghiți mânia, oricât de greu ți-ar fi.
Un alt verset, în care sunt înfățișate însușirile binecredincioșilor, ne spune:
„Aceia care nu fac mărturie mincinoasă și dacă trec pe lângă clevetiri, trec cu vrednicie.” (Al-Furqan 25:72)
Dacă privim viața lui exemplară, putem vedea cum Trimisul lui Dumnezeu s-a călăuzit mereu după învățăturile Coranului. De exemplu, un Însoțitor s-a căit de păcatul comis și a măturisit: „Sunt vinovat de preacurvie. Dă-mi pedeapsa, oricare ar fi ea, și spală-mă de păcat”. Profetul i-a spus: „Mergi și căiește-te, căci Dumnezeu iartă toate păcatele”7. Lucrul s-a petrecut de trei ori la rând. Altă dată, un Însoțitor i s-a plâns Profetului că cineva îl furase. Dar cum pedeapsa urma să fie dată, Însoțitorul a rostit: „M-am răzgândit și nu voiesc a merge mai departe. Îl iert pe omul acesta”. Profetul l-a întrebat: „De ce ai mai venit la judecată? De ce nu l-ai iertat chiar de la început?”8
Când astfel de exemple sunt studiate pornind de la izvoarele lor originale, devine limpede faptul că un comportament de ură și de dușmănie, de mânie față de ceilalți și de acuzare a lipsei lor de credință nu este islamic, pentru că Islamul este o religie a dragostei și a toleranței. Musulmanul este un om al dragostei și al afecțiunii, care se ține departe de orice act terorist și care nu simte răutate și dușmănie pentru nimeni și pentru nimic.
- Imam Rabbani (Shaykh Ahmad al-Sirhindi) (1564?-1624), teolog indian sufist, care a reafirmat și a făcut să renască principiile credinței islamice și ale tradiției sufiste în India, ca răspuns la tendințele religioase sincretistice, predominante în timpul împăratului mongol Akbar. A primit titlul postum de Mujaddid-i Alf-i Thani (Renovator al Mileniului II Islamic).
- Mawlana Khalid al-Baghdadi (1778-1827), învățat Naqshbandi, considerat mujaddid (renovator) al secolului XIII islamic. Ordinul Khalidi, o nouă ramură Naqshbandi, a fost întemeiat sub conducerea sa și a dobândit numeroși adepți spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
- Shah Waliyyullah Muhaddith din Delhi (1702-1762), mare învățat al secolului al XII-lea islamic. Considerat de unii scriitori Khatam al-Muhadditheen (ultimul dintre exegeții textelor hadith).
- Niyazi-i Misri (1618-1694), poet sufist și membru al ordinului Khalwati.
- Hakim, al-Mustadrak, 3 : 241; Muttaqi al-Hindi, Kanz al-’Ummal, 13 : 540.
- Muslim, Iman, 145; Tirmidhi, Birr, 4.
- Muslim, Hudud, 17, 23; Bukhari, Hudud, 28.
- Abu Dawud, Hudud, 14 (4394); Nasai, Sarik, 4 (8, 68); Muwatta, Hudud, 28, (2, 834).
