Oamenii sunt ființe cu mari calități, dar și cu mari defecte. Până la aparitia primului om, nicio altă ființă nu a purtat în ea trăsături atât de opuse. Tot așa cum își înalță aripile sufletului către ceruri, oamenii se pot transforma brusc în monștri, pentru a se prăvăli în hăurile iadului. Să nu căutăm vreo legătură între aceste ascensiuni și prăbușiri cutremurătoare. Sunt ipostaze extreme, ale căror cauze și efecte se situează în planuri diferite.
Uneori, oamenii sunt ca lanurile de grâu ce se unduiesc în bătaia vântului. Alteori, deși par vajnici copaci, se prăbușesc pentru a nu se mai ridica niciodată. Sunt clipe în care îngerii îi privesc cu admirație și clipe în care până și demonii se cutremură de purtarea lor.
Răul pentru oameni, care prin natura lor cunosc atâtea ridicări și atâtea prăbușiri, nu este esențial, dar este inevitabil. Este accidental dar, în același timp, probabil. Pentru o ființă care va cunoaște prihana, iertarea este de o importanță covârșitoare.
Oricât ar fi de merituos să-ți ceri iertare și să te căiești pentru răul făcut fără de voie, puterea de a ierta este o virtute și mai mare. Iertarea este strâns legată de virtute, tot așa cum virtutea este strâns legată de iertare. Așa cum spune un binecunoscut proverb: „Greșeala este omenească, iertarea este divină.” Cât de adevărat! Iertarea este acoperirea prejudiciului. Este o reîntoarcere la esența noastră și o regăsire de sine. De aceea, lucrul cel mai plăcut în ochii nesfârșitei îndurări este această zbatere între revenire și căutare.
Întreaga creație, ființă și lucru, a cunoscut iertarea prin om. Dumnezeu și-a arătat iertarea prin intermediul omului și a sădit frumusețea iertării în inima omenească. Când primul om și-a știrbit esența prin cădere, iertarea, am putea spune o necesitate imperioasă a naturii omenești, s-a pogorât din ceruri, ca răspuns la implorațiile sale sincere și la chinul remușcării.
Speranța și mângâierea sunt daruri pe care oamenii le-au păstrat de la strămoșii lor, de-a lungul secolelor. Ori de câte ori greșesc și apoi purced în căutarea iertării, învingându-și rușinea pentru păcatele săvârșite și deznădejdea provocată de propriile fapte, oamenii pot afla nesfârșita îndurarea și pot cunoaște generozitatea care te face să-ți acoperi ochii în fața păcatelor altora.
Speranța de a primi iertarea le îngăduie oamenilor să se ridice deasupra norilor negri care le întunecă orizontul și să vadă raza de lumină în lumea în care trăiesc. Oamenii fericiți, care cunosc aripile purtătoare în înalt ale iertării, își trăiesc viața într-un viers care le desfată sufletele.
Este cu neputință ca cel care s-a dedicat căutării iertării să nu gândească și la a-i ierta pe ceilalți. Așa cum vrea să fie iertat, vrea și să ierte. Poate cineva să nu ierte, când știe că suferința provocată de propriile greșeli nu ți-o poți potoli decât sorbind adânc din apele iertării? Poate cineva să nu ierte, când știe că drumul spre dobândirea iertării trece prin propria ta putință de a ierta?
Cei care iartă sunt răsplătiți cu iertare. Cine nu știe să ierte nu poate nutri speranța de a fi iertat. Cei care zăvorăsc drumul omenirii către toleranță sunt monștri care și-au pierdut umanitatea. Astfel de brute, care nu simt pornirea de a se căi pentru păcatele săvârșite, nu vor cunoaște niciodată marea mângâiere a iertării.
Iisus Hristos i-a spus mulțimii adunate spre pedepsirea femeii păcătoase: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”1 Poate cineva care știe că are un păcat pe conștiință să arunce cu piatra într-un seamăn de-al său? Dacă cei care îi judecă pe alții ar putea cu adevărat înțelege! Răutatea și ura din noi ne îndeamnă să aruncăm în altul cu piatra. Și dacă ura și răutatea îl judecă, să nu le lăsăm să-l și condamne. Până ce nu vom sfărâma idolii dinlăuntrul nostru așa cum Abraham i-a sfărâmat, nu vom putea niciodată să luăm o decizie corectă în numele nostru sau în numele celorlalți.
Iertarea s-a ivit și a atins perfecțiunea prin omenire. În acest sens, găsim exemple desăvârșite de iertare și toleranță în reprezentații ei cei mai iluștri.
Ura și răutatea sunt semințe ale Iadului, împrăștiate printre oameni de spiritele răului. Contrar celor care încurajează ura și răutatea, și care transformă acest Pământ într-un iad, cu iertarea în mâini, să alergăm în ajutorul oamenilor copleșiți de nenumărate necazuri și împinși tot mai mult către marginea prăpastiei. Ultimele secole au fost umbrite de excesele unor oameni care nu au știut ce este iertarea și toleranța. Nu poți decât să te cutremuri la gândul că astfel de oameni ar putea ține în mâinile lor viitorul.
Iată de ce, darul cel mai scump pe care generația de azi îl poate face copiilor și nepoților este acela de a-i învăța iertarea. Iertarea în fața celei mai rele purtări și iertarea în împrejurările cele mai vitrege. Totuși, a te gândi să le ierți unor oameni haini, unor oameni care se bucură de suferința semenilor lor, este un semn de nesocotire a iertării. Nu avem dreptul să le iertăm unor astfel de oameni. A-i ierta este o lipsă de respect pentru omenire. Nu cred că un act care reprezintă o lipsă de respect pentru iertare poate fi considerat vreodată acceptabil.
O generație crescută într-un anume trecut și supusă în mod constant unor presiuni ostile s-a confruntat cu oroarea și brutalitatea în lumea întunecată în care a fost împinsă. A văzut sânge și urâciune nu numai sub învăluirea nopții, ci și în plină lumină a zilei. Ce poți învăța de la o societate cu vocea, respirația, gândul și zâmbetul mânjite de sânge? Lucrurile înfățișate oamenilor acestei generații au fost opusul trebuinței și dorinței lor. Anii în care au fost lăsați în părăsire sau îndreptați spre căi greșite le-au format o a doua natură. Dezordinea și răzvrătirea s-au adunat șuvoi. De am putea cel puțin să-i înțelegem ! Dar cum să o facem?
Am credința că iertarea și toleranța ne vor vindeca rănile, dar numai dacă aceste instrumente celeste vor sta în mâinile celor care le înțeleg limbajul. Altminteri, metodele incorecte, cele folosite până în prezent, vor aduce nenumărate complicații și nu vor face decât să ne dezorienteze.
„Vezi care-i răul și apoi cauți să-l vindeci:
Nu pui orice balsam pe orice rană.”
Ziya Pasha2
Articol scris în 1980 și publicat inițial în Çağ ve Nesil (Epoca și noile generații), Kaynak, İzmir, 2003 (prima ediție, 1982), p. 57-60.
- Evanghelia după Ioan, Capitolul 8, Versetul 7.
- Ziya Pasha (m. 1880), personalitate literară importantă a secolului al XIX-lea, membru și susținător al Tineretului Turc, organizație naționalistă secretă, înființată la Istanbul în iunie 1865.
