Abnegația, modestia
Profeții nu pretind nici un fel de recompensă pentru munca pe care o fac.
Această particularitate deosebită a lor este relevată în Coran cu diferite ocazii, în diverse versete, punctul comun al cuvintelor din ele concentrându-se în adevă-rul: „Recompensa mea îi aparține numai lui Allah.” Însă noi, chiar dacă nu aștep-tăm o recompensă materială, putem spera la una spirituală. În timp ce profeții nu așteaptă nici atât și tot ceea ce fac o fac din porunca Celui Drept. Ca o ipoteză imposibilă, chiar dacă la sfârșit vor arde în focurile iadului, limpezimea gândirii lor nu va fi tulburată și vor continua să năzuiască să-și facă datoria…
Profeții sunt încredințați că au un simț dezvoltat materialist – spiritual și în această problemă sunt ființe superioare. Nu iubirea de rai sau frica de iad îi face să continue această muncă dură și grea, ci obținerea binecuvântării Stăpânului.
Fiecare profet este devotat, are simțul abnegației. Însă, punctul culminant al abnegației îi aparține Sultanului Profeților, lui Muhammed (s.a.s). Atunci când a venit pe lume a zis: „Credincioșii mei”, iar când a plecat: „Credincioșii mei, Cre-dincioșii mei.”[1]
Avea simțul devotamentului atât de dezvoltat încât, atunci când va fi aș- teptat cu respect în raiul cu ușile larg deschise, El, pentru a-și putea duce acolo și credincioșii, va prefera momentele cele mai chinuitoare ale iadului.
De asemenea, purta în El o asemenea abnegație încât, cere acest lucru nu numai pentru rudele și apropiații săi, ci pentru toată comunitatea dreptcre-dincioșilor, incluzând și pe cei vinovați.
Da, spiritul profeților se deschide numai într-o direcție: acceptarea lor de către Allah…în afara căreia ei și-au închis și și-au zăvorât ușile.
În zilele noastre mai ales, cei care și-au asumat munca de mesager și că-lăuzitor, o muncă ce aparține profeților, trebuie să fie foarte atenți la calea pe ca-re și-au ales-o și, față de acest subiec, să aibă un comportament adecvat.
Deoarece, înrăurirea cuvântului nu stă în elocință și elocvență, ci în since-ritate. Pentru acest lucru este nevoie de dezinteresare, de dăruire.
În Coran se atrage atenția asupra acestui lucru: „Urmați-i pe cei care nu vă cer răsplată și sunt drept călăuziți!” (Ya Sin [Ya Sin], 36/21).
Desigur că, atunci când ei zboară pe bolta căii călăuzitoare, urmați-i și voi, deoarece ei nu cer nimic în numele umanității. Să vă gândiți bine pe cine să ur-mați și cu cine vă potriviți, fiind alături de oameni cumpătați, în așa fel încât, zile-le și nopțile lor să fie pline de dorința de a munci.
El va prefera să pregătească drumul pentru carul victoriei generațiilor care vor veni și va dori să-i întâlnească în zilele fastuoase și grandioase ale epocii lor. Dar, lumea lui sufletească plină de abnegație, să nu fie umbrită de o dorință atât de nevinovată.
Iată, alegeți-vă un asemenea lider și călăuzitor și mergeți pe urmele lui!
Mesagerul lui Allah era plin de dăruire. Toată viața nu-și astâmpărase foa-mea nici cu pâine de orz. Căteodată treceau zile, săptămâni și chiar luni și, în go-spodăria Lui fericită nu ardea nici un foc și nu era pus nici un vas pe vatră, pentru a pregăti mâncarea.[2]
Ebu Hureyre (r.a) relatează: „Într-o zi m-am dus la Mesagerul lui Allah. Își făcea rugăciunea stând jos. După ce și-a încheiat namaz-ul, L-am întrebat:
-Ești bolnav, Doamne?
Mi-a răspuns:
-Nu sunt bolnav, ci înfometat!
Eu am început să plâng. Cel pentru care fusese creat universul, cel mai iubit om de către Allah își făcea rugăciunile stând jos, deoarece nu avea putere să se ridice în picioare din cauza foamei.
Văzându-mă plângând, a încercat să mă consoleze:
-Nu plânge, Ebu Hureyre! Cel care va îndura chinurile foamei în lumea a-ceasta, va putea îndura și chinurile din lumea de apoi.”[3]
O femeie, care făcea parte din rândul musulmanilor aliați din Medina, i-a adus într-o zi o saltea și Mama Noastră, Âișe, a așternut-o peste rogojina pe care se odihnea de obicei Mesagerul lui Allah. Intrând în casă și având această prive-liște în fața ochilor, Mesagerul lui Allah a întrebat ce este apoi a zis:
-Âișe! Să dai neîntârziat salteaua înapoi! Jur pe Allah că, dacă aș fi dorit, Allah ar fi înălțat munți de argint și aur în dreapta și stânga mea, dar eu nu voiesc acest lucru…[4]
Desigur că, dacă ar fi dorit, ar fi dus un trai îmbelșugat, dar nu voia.
Într-o zi a venit un înger, aducându-i salutări de la Stăpân, apoi L-a între-bat: „O, Mesagerul lui Allah! Cel Drept te salută și te întreabă: Vrei să fii un profet rege sau un profet rob?”
Gabriel, venindu-i în ajutor, îi zice: ” O, Mesagerul lui Allah! Fii modest!”
Mesagerul lui Allah face alegerea: „Voiesc să fiu un profet rob, care o zi să se roage fierbinte fiind flămând și altă zi, fiind sătul, să fie recunoscător.”[5]
El lua masa împreună cu robii și slujitorii săi. Văzând această priveliște, o femeie zise: „Stă și mânâncă ca un rob.”
Domnul nostru îi răspunse: „Ar putea exista un rob mai bun ca mine? Eu sunt robul lui Allah!”[6]
Viața Mesagerului lui Allah este plină cu scene de abnegație. Deocamdată încredințăm detaliile exemplelor miilor de cărți care au ca temă măreața sa viață.
El a trăit pentru a fi în frunte, alesul printre profeți, care prin faptele lui nu a revendicat nimic, nici în numele omenirii și nici a lumii de apoi, în schimbul servi-ciilor aduse. Din această cauză, vorbele Lui au impresionat oamenii. Dacă este așa, cei care doresc ca vorbele lor să aibă efectul unui elixir, în primul rând tre-buie să nu ceară nimic ca recompensă pentru serviciile aduse…
[1] Buhârî, Tevhid, 36; Müslim, İman, 326
[2] Buhârî, Rikâk, 17; Müslim, Zühd, 28
[3] Kenzü’l-Ummal, 7 / 199
[4] İbn Kesir, el-Bidaye, 6 / 60
[5] Müsned, 2 / 231; Kenzü’l-Ummal, 7 / 191; Mecmau’z-Zevâid, 9 / 19-20
[6] Mecmau’z-Zevâid, 9 / 21
