Blândețe, bunătate (Hilm)
Caracterul blând al Profetului nostru
În capitolul precedent ne-am străduit să redăm faptul că, Mesagerul lui Allah este cea mai strălucitoare, mai luminoasă oglindă pentru reflectarea milos-teniei și milostivirii Celui Drept. Ne-am străduit să relatăm în mică măsură, dar de-ajuns pentru a da o idee, felul în care a fost un echilibru de milostenie și mi-lostivire, cum a realizat acest lucru prin rațiune.
Și în acest capitol, ne vom strădui să prezentăm blândețea Domnului Tu-turor Sufletelor, legat de milostenia și milostivirea Domnului nostru; în acest caz ele au o dimensiune aparte.
Blândețea este precum o cheie de aur, dăruită Mesagerului lui Allah. Cu această cheie El a deschis multe inimi și a pus stăpânire pe ele. Dacă n-ar fi existat această blândețe, multe inimi nestatornice s-ar fi confruntat cu unele severități și contrar situației de astăzi, unii ar fi luat poziție față de İslam, iar alții s-ar fi îndepărtat. Numai datorită blândeții Mesagerului lui Allah, acestea au fost preîntâmpinate și cât mai mulți au aderat la İslam.
Da, blândețea era una dintre cele mai deosebite înșușiri acordate de Cel Drept apropiatului Său și reflecta întocmai milostenia. Într-un verset, în care se relatează această problemă, Cel Drept poruncește:
„Prin harul lui Allah, Tu Te-ai purtat cu blândețe față de ei. Dacă ai fi fost dur și cu inima aspră, atunci, ei s-ar fi împrăștiat din jurul Tău. Deci, iartă-i și roagă-Te pentru mântuirea lor! Dar, odată ce ai luat o hotărâre, atunci bizuie-Te pe Allah! Căci, Allah îi iubește pe cei care se încred în El.” (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3 / 159).
Așa cum se înțelege și din verset, blândețea vine de la milostenie. Dacă Mesagerul lui Allah ar fi fiost dur și aspru – și nu este – toți cei din jur s-ar fi îm-prăștiat și s-ar fi dus. Prin larga Sa milostenie, Cel Drept i-a dat un caracter blând. Adică i-a dat cunoștințe desăvârșite și trăsături atât de pașnice, blânde încât, pe nimeni nu a necăjit și cine se aștepta la spini, a primit trandafiri. Cum s-ar fi putut să fie necăjiți oamenii în ale căror inimi a pătruns și a pus stăpânire pe sufletele lor!
Acest verset a fost pogorât cu prilejul războiului de la Uhud. Cu toate că, Mesagerul lui Allah a explicat companionilor săi tot felul de tactici și tehnici ale războiului, până la cele mai mici detalii, neînțelegerea unor dispoziții și porunci și părăsirea amplasamentului, a dus la înfrângerea temporară a musulmanilor. Luând în considerare rezultatele, poate nu este corect să se considere o înfrân-gere, dar nici victorie nu se poate numi…
Vestea că Mesagerul lui Allah a fost ucis, i-a panicat pe musulmani. În tim-pul acesta, acolo se aflau și oameni care gândeau ca Enes b. Nadr. Acesta le-a zis: „Pentru ce mai stați în locul unde a fost ucis Mesagerul?”[1] Atunci ei au plecat și și-au dat viața pentru Allah. De altfel, aceasta era calea: să alerge și să se sacrifice pe calea Mesagerului Generos.
Dacă s-ar fi acționat în conformitate cu poruncile și indicațiile profetului, atunci ar fi existat posibilitatea unei reușite și chiar s-ar fi obținut victoria. Pe când, slaba opoziție cât de mult a schimbat rezultatul și i-a pus într-o situație periculoasă.
Acum să ne oprim un pic asupra acestui punct. Dacă în fruntea acestei comunități nu s-ar fi aflat Mesagerul lui Allah ca lider, ci altcineva, care ar fi fost atitudinea acestuia față de acești oameni, care nu ascultau de porunci sau li se opuneau? Oare se putea comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Și dacă El este liderul lor material și spiritual…
Da, ei învățaseră toate adevărurile de la El. Au fost martori de sute de ori la reușitele Lui în orice problemă. El i-a avertizat insistent să nu-și părăsească locurile. Iar acum suportau cu durere pedeapsa pentru neascultarea cuvintelor Lui. Pe lângă atâția martiri, nu mai era nimeni care să nu fi fost rănit. Mai cu seamă Mesagerul lui Allah avea capul spart, dinții sfărâmaț și trupul acoperit de sânge. Da, dacă în locul Mesagerului lui Allah ar fi fost alt lider, nu ar fi rostit, din cauza enervării, cuvinte precum ” Nu v-am spus să faceți așa? „
În această problemă foarte sensibilă, Coranul formează un obstacol în calea posibilelor Lui gânduri și I se adresează prin versetul prezentat mai sus.
Era o clipă și o situație atât de delicată încât, cel mai mic gest, mimică și acțiune, care ar fi apărut din partea liderului, în această atmosferă psihologică, ar fi avut un efect cu totul diferit față de timpuri normale.
Într-o perioadă, în care era necesar să se ferească de orice acțiune care ar fi putut să-i jignească și să-i supere, Coranul se adresează Mesagerului lui Allah: Dacă ai fi fost dur și cu inima aspră, atunci ei s-ar fi împrăștiat din jurul Tău.” (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3 / 159). Companionii nu-și schimbaseră vechea atitudine; ei se învârteau în jurul Mesagerului lui Allah precum niște fluturi.
Morala și onestitatea Lui era Coranul. La originea celor relatate nouă de Coran, stă morala divină. Nu se vede că, cu cât oamenii se împotrivesc lui Allah și arată nesupunere, cu atât El le acordă bogate mijloace de trai. Când ei Îl calomniază atribuindu-I fiu și pereche, Allah, prin milostivirea Sa, le acordă diferi-te binefaceri. Soarele, prin căldura și lumina sa, norii, prin ploile ca niște lacrimi, aleargă în ajutorul oamenilor, pământul își deschide pieptul, oferind felurite plan-te și fructe, iar ei răspund acestor binefaceri prin nerecunoștință.
Da, oamenii nu răspund cu mulțumiri și recunoștină nici măcar la una din-tre milioanele de binefaceri pe care le primesc. Numai că, Allah, care este blând și pașnic, nu-i pedepsește imediat, nu-și schimbă obiceiul divin din cauza greșeli-lor făcute, tot mereu dăruiește, și dăruiește…
Faptul că, Măritul Muhammed (s.a.s) a fost numit cu acest nume al Celui Drept, a fost dotat cu morala Lui, este o reflecție a însușirilor și numelor Celui Drept. De altfel, Coranul spune despre El: „El este bun, milostiv cu credincioșii.” (Tevbe [Căința], 9 / 128).
Nu numai despre El, ci și despre bunicul lui, Măritul İbrahim când se po-vestește, se amintește de blândețea Lui și Coranul spune: „Abraham era blând și plin de cucernicie!” (Hud [Hud], 11 / 75).
Abraham avea un caracter blând în cel mai înalt grad. El tremura la gân-dul că asupra oamenilor ar putea cădea o nenorocire. Până în zori își exprima regretele și tristețea, se îndrepta către Allah, în orice clipă a vieții relua calea lui Allah și cu inima curată și plină de emoție, se îndrepta către Allah.
Mesagerul lui Allah considera că seamănă cu Măritul Abraham. Da, în blândețe și bunătate, El semăna cu bunicul Abraham.
Pentru toți prietenii Săi adevărați, blândețea era de o importanță funda-mentală. Chiar și față de cei care-l așteaptă cu ură și dușmănie la fiecare colț de stradă, omul trebuie să arate bunătate. Cel care lucrează la darac îi iartă pe cei care-i retează brațele, cel care se chinuie într-un lac de sânge, în loc să-i bleste-me pe cei care-l trimit în surghiun precum un asasin, pe cei care-l fac să colinde din închisoare în închisoare, El se roagă pentru mântuirea lor și le arată pe ce treaptă înaltă se află bunătatea. Dacă și urmașii ar putea înțelege măreția cuprinsă în blândețe și bunătate!
Din nou ne întoarcem la Măritul Abraham. Dușmanii îl aruncă în flăcări, iar Cel Drept poruncește focului: „O, focule! Fii răcoros și salvează-l pe Abraham! ” (Enbiya [Profeții], 21 / 69). Deoarece, Abraham era înzestrat cu anumite calități. El nici nu-și ieșea din fire, nici nu se comporta rece față de oameni. El era un om al Păcii (Selam). A avut parte de aceeași conduită din partea Celui Drept. Abra-ham fiind înzestrat cu morala lui Allah, oare Allah (c.c) putea să se comporte altfel cu el? „Selam” era numele Celui Drept, iar focul era pentru Abraham „Se-lam„.
Această morală a blândeții, inițiată de Măritul Abraham, Mesagerul lui Allah a înălțat-o pe înalte culmi. Chiar și atunci când și-a zdrobit dușmanii și a avut în mână toate posibilitățile, Mesagerul lui Allah nu s-a despărțit de mărini-mie. El dacă ar fi vrut să-i pedepsească pe cei vinovați, oare putea cineva să i se împotrivească? Nu! Poate că erau sute precum Măritul Ömer, care se uitau în ochii lui și în fața unui eveniment care-l supăra, cereau învoirea de a scurta niște capete. Dar El, de fiecare dată, îi potolea pe companioni și cerea blândețe și bunătate.
Într-o zi, au aruncat cu noroi în sfânta sa soție, de a cărei cinste nu se îndoia câtuși de puțin. Oricărui musulman dacă i-ar fi făcut un semn, mulți ipocriți și-ar fi pierdut viața…și mulți ar fi făcut acest lucru cu plăcere. Pe când Mesage-rul lui Allah înghițea ca pe ghimpi cuvintele ce i se aruncau, trăia chinurile insu-portabile ale conștiinței, dar nu scotea o vorbă. Această situație a ținut pănâ la înscrierea în Coran a nevinovăției onoratei onoratelor, Âișe cea Dreaptă. Toată lumea se uita dacă El va scoate o vorbă.
Câteodată erau oameni care se dedau la acțiuni grosolane în fața Lui. Da-că El ar fi ridicat doar un deget, o sută de săbii ar fi retezat capetele lor. Numai că El era hotărât să întâmpine cu blândețe aceste purtări grosolane. Era atât de atent să nu cumva să sperie pe cineva încât, atunci când trebuia să dea o sabie sau un cuțit, întindea mai întâi mânerul. Un astfel de om cum putea să se atingă de viața unui om nevinovat?..
El era un om foarte sensibil. Era tulburat și neliniștit de purtarea grosolană a oamenilor. Numai că, El arunca asemenea atitudini în marea blândeții sale, le topea și se comporta cu blândețe. Așa de largă îi era lumea simțurilor. De altfel, trăia cu mai mare intensitate decât noi bolile și indispozițiile. Într-atât încât, într-o zi fiind bolnav, Abdullah b. Mes’ud (r.a) i-a zis:”O, Mesagerule! Arzi ca un cuptor!„[2] Da, sistemul Lui senzorial era atât de dezvoltat și El era atât de sensibil.
Se întâmpla ca, o înțepătură de ac pe deget, să-L chinuiască mai tare decât o suliță ce rănea degetul cuiva. Această emotivitate poate i-a fost dată da-torită misiunii sale sensibile. Oricum, cred că atâta sensibilitate îl face pe om să simtă într-o măsură mai accentuată acțiunile grosolane din jurul lui. Dacă un altul ar fi sensibil într-o asemenea măsură, în fiecare zi ar distruge tot ce-i în jur, dec-lanșând furtuni. Numai că, Mesagerul lui Allah nu făcea așa ceva, deoarece El era un om blând.
Blândețea Lui era foarte echilibrată. Blasfemia unui păgân îl făcea să plângă. Făcea tot ce-i stătea în putință pentru a aduce un om pe drumul călăuzitor. Dar, când era vorba de a aplica o pedeapsă, nu acorda nici o com-pensație. Oricine ar fi fost, aplica pedeapsa. Dar nici una din delictele pe care le pedepsea, nu era un delict îndreptat împotriva Lui. Dimpotrivă, nu a existat delict săvârșit împotriva Lui, care să nu fie iertat.
Și în viața religioasă, acționa în același mod. Alegea pentru sine ce era mai greu și lăsa asupra celorlalți lucrurile ușoare. Pentru a nu fi o greutate asupra dreptcredincioșilor și a nu se interpreta drept obligații, își făcea rugăciu-nile de tradiție (sünnet namaz) acasă, de unul singur. Nu exista un alt om care să reziste la lungimea rugăciunilor facultative (nafile namaz) pe care le făcea El. Uneori ținea post unul după altul, numite posturi alipite (savm-ı visal).
Asemenea lucruri foarte grele și pe care numai El le putea îndeplini, le făcea de unul singur. Cel Drept îi iertase toate păcatele din trecut. Una din sem-nificațiile acestui lucru trebuie să fie următoarea: Allah distrusese în El de la în-ceput capacitatea de a cădea în păcat.
De altfel și El anunță, într-un hadis referitor la călătoria nocturnă (miraç), că a fost supus unei operații morale, spirituale. Cu această ocazie relatează cum îngerii au tăiat din pieptul său o porțiune și au aruncat-o. Se pare că era ceva legat de senzorial. La Mesagerul lui Allah nu s-a văzut nici măcar începutul unei fapte, care să se poată socoti păcat. Cu toate acestea, mai mult de șaptezeci de ori pe zi se căia și implora iertarea păcatelor.
În primul rând, El era un om modest, experimentat și calculat. Datorită faptului că, cu fiecare pas se apropia tot mai mult de Cel Drept, privind de la înălțimea noii situații la situația anterioară, implora iertarea păcatelor. Adică în fiecare din zilele noi, își amintea de cele vechi prin implorarea iertării păcatelor. Chiar și faptul că acest om lipsit de păcate avea răbdarea de a se afla printre oameni, ajunge pentru a arăta larghețea blândeții Lui. De altfel, El a fost supus unor acțiuni nerespectuoase, la care a răspuns tot prin blândețe.
Buhari și Müslim relatează din Ebu Said el-Hudrî: Un om cu numele de Zü’l-Huveysira veni în fața Mesagerului Generos (probabil că acea persoană era mongol, deoarece cărțile care relatează viața profetului îl descriu astfel: cu ochii înfundați, cu pomeții ieșiți în afară , cu fața dolofană și rotundă, dădea impresia unui scut). În timpul acela, Mesagerul lui Allah era ocupat cu împărțirea bunurilor.
Omul se adresă cu obrăznicie Domnului nostru: „Muhammed, fii drept! ” (Dacă acest cuvânt ar fi fost spus unuia dintre noi, cred că ne-ar fi zdruncinat foarte tare. Se putea ca noi să fi făcut și vreo nedreptate, dar persoana căreia i se spuseseră aceste cuvinte era un profet desemnat să aducă dreptatea pe pământ.)
În timpul acela, Măritul Ömer, care se afla acolo, urlă deodată: „O, Mesa-gerule! Lasă-mă să-l scurtez de cap pe acest ipocrit! „
Mesagerul lui Allah, după ce îl liniștește pe Măritul Ömer și pe ceilalți care gândeau ca el, se întoarce spre acest om și îi zice: „Păcat de tine! Dacă nici eu nu sunt drept, cine altul poate să fie?„[3]
Într-o altă relatare: „Dacă eu nu sunt drept, înseamnă că m-am ars, sunt distrus.„[4]
Într-o altă relatare, se adresează interlocutorului: „Dacă eu n-aș fi drept, înseamnă că te-ai ars, ești distrus.„[5]
Adică, eu sunt profet și tu ești nevoit să mi te supui întrutotul. Dacă eu n-aș fi un om al dreptății, înseamnă că te-ai ars. Deoarece, atunci nici tu poți avea parte de dreptate…
Mesagerul lui Allah nu a permis ca acest om să fie ucis, căci El era un om al dreptății din cap până la picioare. În acea zi nu trecuse cu vederea de a zugră-vi în persoana lui Zü’l-Huveysira, tipul străinului care va fi implicat în viitor într-o importantă intrigă. Da, Mesagerul lui Allah știa, fiind înștiințat de către Allah, că acest individ va genera în viitor o intrigă, va aduce neplăceri asupra dreptcredin-cioșilor săi. De altfel, în timpul Măritului Ali, prezicerile Mesagerului lui Allah s-au adeverit. O mare parte dintre străinii care au venit împotriva Măritului Ali la Nehrivan, aveau trăsăturile acestui om…
Da, Stăpânul Lumilor nu-i spusese nimic nici acestui om. Dacă și-ar fi mișcat puțin capul sau dacă ar fi tăcut în fața propunerii Măritului Ömer, atunci era sigură uciderea acestui om necumpătat. Mesagerul lui Allah acționa după cum îl învățase Allah și nu dădea importanță unor asemenea ignoranți.
Coranul îi poruncea: „Îndepărtează-Te de neștiutori!” (A’raf [A’raf], 7 / 199) Nu le da importanță, adică să nu te tulbure acțiunile lor. Neștiutorul acționează cu neștiință. Tu însă nu ești neștiutor. De aceea, Tu nu poți riposta la atitudinea lor față de tine. Tu ești blând, ai un caracter pașnic. Prin blândețea Ta, ești candidat la cucerirea inimilor lor. De altfel, așa și s-a întâmplat. Mesagerul lui Allah, prin blândețea Sa, a cucerit inimile unor oameni, de la care nu te-ai fi așteptat la acest lucru.
Enes b. Malik relatează: După cucerirea Hayber-ului, o femeie fripsese o oaie, pusese înăuntru otravă și-L invitase pe Mesagerul lui Allah la masă. Bișr İbn Berâ, unul din companioni, care se afla la masă, luă o îmbucătură și muri pe loc. Deci această femeie voise să-L ucidă pe Mesagerul lui Allah cu o puternică otravă.
Partea miraculoasă a acestei probleme nu este subiectul în sine…În timp ce Mesagerul lui Allah ducea o îmbucătură la gură, fu înștiințat că partea dinspre El a fripturii era otrăvită, iar femeia fu arestată și adusă în fața Lui, mărturisindu-și vina de a fi vrut să-L ucidă și de aceea a recurs la gestul ei.
În unele relatări i se atribuie femeii aceste cuvinte: „Dacă Tu ești cu ade-vărat profetul trimis de Allah, atunci această otravă n-ar fi avut efect. Dacă nu ești profet, am vrut să scap omenirea de persoana Ta.„
Companionii cer uciderea imediată a femeii, dar Mesagerul lui Allah o iartă în numele Său și nu spune nimic în numele companionului ucis.
Despre sfârșitul femeii sunt două relatări. Moștenitorii lui Bișr ar fi ucis-o conform legii talionului, sau au iertat-o pentru că s-a căit și s-a convertit la islam și acest lucru a dus la scăparea ei.
Problema asupra căreia vrem să insistăm are legătură cu blândețea Me-sagerului lui Allah, deoarece El a iertat-o chiar și pe femeia evreică care a vrut să-L ucidă. Ce exemplu frumos pentru atingerea culmilor blândeții! Da, perioada blândeții începută de Măritul Abraham, a atins culmea prin Sultanul Profeților.
Ebu Davud și Nesaî relatează din Ebu Hureyre: Mesagerul lui Allah stătea de vorbă cu companionii în moscheie și tocmai când voia să se retragă, vine un no-mad și-L trage de giubea, zicându-i: „Muhammed! Să-mi dai ce mi se cuvine. În-carcă-mi și cele două cămile, pentru că Tu nu dai nici din avutul Tău și nici din al tatălui Tău.„
Ce neobrăzare și necuviință! Această necuviință, începută cu folosirea unui singur nume, fusese continuată prin alte obrăznicii. Atunci companionii înce-pură să vocifereze și Măritul Ömer zicea: „O, Mesagerule! Lasă-mă să-i rup ca-pul! ” Numai că, Mesagerul lui Allah nu zise decât: „Dați acestui om ceea ce vrea!„[6] În felul acesta îl potolise și pe Măritul Ömer, și pe companioni.
Gândiți-vă că, o asemenea atitudine a Mesagerului lui Allah în timp ce participa la o discuție atât de plăcută, este de ajuns să ne arate că El era stăpân pe inima și caracterul Său. Deoarece, discuțiile Mesagerului lui Allah nu semă-nau nici cu al unui sfânt, nici cu al unui călăuzitor. Cu adevărat nu este posibil să redăm atmosfera de liniște sufletească ce domnea acolo.
Dar există un adevăr, pe care-l poate afla oricine că, Mesagerul lui Allah, în timpul discuțiilor, îi lăsa pe cei din jur să pătrundă în atmosfera Sa existențială și prin conștiința și inima Sa, oglinzi ale dreptății, îi înălța pe calea purificării dintr-un salt, dintr-o suflare.
Da, cei din jurul Lui, chiar dacă pentru scurt timp, atingeau locurile cele mai deosebite în care ar putea ajunge un om.
În preajma Lui exista o purificare greu de imaginat și cine se afla acolo, pleca precum un înger. În ei nu mai rămânea nici un pic de răutate.
Un exemplu de purificare (İnsibağ)
Una din tainele faptului că nici un sfânt nu poate să ajungă din urmă un companion, este purificarea adevărată. O persoană contemporană zice în legătu-ră cu purificarea: „Eu mă gândeam în sinea mea, oare pentru ce, persoane pre-cum Muhyiddin İbn Arabî, nu se pot înălța până la gradul de companioni? Într-o zi, când făceam namaz, Cel Drept m-a făcut să am parte de o prosternare (sec-de) ca aceea a companionilor. Atunci am înțeles că nu este posibil să atingi gradul de companion.„[7]
Probabil că, pentru această mare persoană s-a deschis o fereastră și el a simțit că prosternarea lui fusese una asemenea celor făcute de companioni. Numai că, aici rezultatul este important. Și acesta este: Această persoană spune că și-a adunat toată credința pentru a putea face un namaz de o unitate (Rekat). Pe când eu, atunci când am văzut cum se ruga imitându-l, unul din elevii pe care-i pregătise, am trăit un sentiment de rușine pentru namaz-ul meu. Numele de companion se dă acelora care au atins culmea în convorbirile cu profetul. Namaz-ul de o unitate pe care noi nu reușim să-l facem, ei îl duc la bun sfârșit cu atâta profunzime.
Deoarece, ei luau lecții de la Mesagerul lui Allah. În acea perioadă, toate problemele religioase erau noi și originale. Într-o zi aud chemarea muezinului la rugăciune și acest timp determinat era de ajuns să-i emiționeze și să-i impresio-neze…Într-o altă zi, la o masă specială divină, o altă putere a credinței se așea-ză în fața lor precum o trufanda, și de această dată, această masă cerească, producea în ei o nouă tensiune…
Cu toate acestea, mai existau inimi care nu se topiseră încă în aceste condiții și în această atmosferă și aceastea puteau să se manifeste grosolan și fără respect…Această persoană delicată privea cu indulgență la asemenea comportamente și de obicei nu rămânea nici o severitate sau asprime care să nu se topească în oceanul blândeții.
Da, El se manifesta astfel, luând în considerare ziua de azi, de mâine. Dacă ar fi arătat asprime și severitate, toți cei din preajmă s-ar fi împrăștiat. Deci, faptul că nu plecau, era datorită blândeții Mesagerului lui Allah. El a venit nu pentru a-i jigni pe oameni și a împrăștia comunitatea, ci pentru a-i face pe oameni să atingă fericirea pe lume și în lumea de apoi. Omenirea va atinge viața veșnică pe calea arătată de El. Dacă este așa, El avea în perspectivă veșnicia și își planifica acțiunile în sensul acelor timpuri.
Măritul Halid era un om care făcuse mult rău musulmanilor la Uhud. Atunci când se dusese în fața Mesageruluil lui Allah să se predea, avusese parte de o primire atât de bună încât, a doua zi avea impresia că face parte din acel mediu. Chiar în momentul acela, faptul că participa la primul război, i se părea ceva foarte greu și a plâns până dimineața.
Amr b. Âs și İkrime făcuseră înainte mult rău Mesagerului lui Allah. Dar, blândețea Mesagerului lui Allah așa de mult i-a mișcat încât, mai târziu amândoi deveniră săbii ale İslamului, atârnate deasupra blasfemiei. Dacă nu ar fi fost luat în considerare acest nivel la care ajunseseră, nu ar fi fost posibil ca acești oa-meni să fie văzuți printre companioni.
İbn-i Hișam era un companion cunoscut de toți. El era fratele lui Ebu Cehl și socrul lui İkrime. El devenise musulman cu puțin timp înainte de trecerea în neființă a Domnului nostru. İbn-i Hișam, care, înainte de a deveni musulman, era în fruntea blasfemiatorilor, după aceea trecu în fruntea musulmanilor. La Yermük fusese tocat ca pe butuc și devenind martir, ajunsese la Stăpân. În ultimele lui clipe, atunci când Huzeyfetü’l-Adevî apropiase plosca de buzele lui ca să-i dea să bea, se auzi un glas din apropiere. Și această voce slabă cerea apă. İbn-i Hișam îndepărtează plosca de buzele sale și cere prin semne ca apa să se dea celuilalt… detaliul hadis-ului este cunoscut de toată lumea…și această a doua persoană tocmai când să ducă plosca la gură, se aude un alt glas zicând „apă!”. A doua persoană face semn către a treia…și până se ajunge la el, moare…când să se întoarcă spre ceilalți, toți trei își închiseseră ochii fără să poată bea o înghițitură de apă.
Altruism…Natura nobilă a Mesagerului lui Allah. Și companionii aveau un caracter ales, numit altruism pur de câtre Mesagerul lui Allah. Da, El trăia pentru a da viată altora și avea un devotament de neimaginat. Dacă El era așa, și com-panionii erau pe măsură. Exemplul pe care vi l-am oferit mai sus, este unul dintr-o mie…
Zeyd b. Sâ’ne relatează:
„Mesagerul lui Allah luase bani cu împrumut de la mine. Eu atunci încă nu eram musulman. M-am dus înainte de termen și i-am cerut ce-mi datora. Și i-am zis: „Voi, copiii lui Abdülmuttalip, sunteți delăsători atunci când trebuie să vă plătiți datoriile.” La cuvintele mele, Ömer a urlat: „O, dușmanul lui Allah! Dacă nu am avea înțelegere cu evreii, ți-aș zbura căpățâna! Vorbește cu respect cu Mesage-rul lui Allah! ” Mesagerul lui Allah s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Adresându-se lui Ömer, zise: „Ömer, dă-i omului ce i se cuvine. Și pentru că l-ai speriat, să-i dai douăzeci dirhem de cereale.”
Urmarea întâmplării o relatează Ömer: M-am sculat să îndeplinesc porun-ca Mesagerului lui Allah. Am pornit împreună cu Zeyd b. Sâ’ne, ca să-i dau dato-ria. Acesta mi-a spus pe drum niște cuvinte la care nu m-aș fi așteptat: „Ömer! Știu că te-ai supărat pentru atitudinea mea. Doar că eu am văzut la El tot ceea ce se spune în Tora despre ultimul profet. Numai că, un verset din Tora zice: „Blândețea Lui trece pragul neștiinței. Asprimea neștiutorilor sporește blândețea Lui.” Eu am vrut să știu dacă blândețea Lui este precum se zice în Tora și am spus acele cuvinte ca să știu adevărul. Acum cred că, El este însuși profetul pe care-l anunță Tora. Începând de acum, eu cred că El este ultimul profet și-mi fac mărturia de credință.”[8]
Mesagerul lui Allah a înmuiat inima învățatului evreu, Zeyd b. Sâ’ne, cu blândețea și bunătatea Lui, ceea ce l-a determinat să accepte İslamul.
Da, Mesagerul lui Allah avea o fire blândă și tolerantă, într-o măsură de neacceptat pentru alții. Numai că, blândețea Lui era echilibrată și echitabilă într-o dimensiune deosebită. Mesagerul lui Allah, care se comporta cu blândețe în fața diferitelor acțiuni îndreptate împotriva propriei persoane, în fața nedreptăților fă-cute altuia, se comporta ca un leu și nu-și putea astâmpăra mânia până când nu se făcea dreptate. Cine săvârșea nedreptatea și împotriva cui se îndrepta ea, ati-tudinea Stăpânului Lumilor era aceeași. În special, neglijarea poruncilor religioa-se așa de mult îl revolta încât nu se putea odihni. Acest lucru este cea mai des-chisă exprimare a faptului că, El este un om al echilibrului.
Aceste două maniere de acțioune, care par contradictorii, aparțineau latu-rii celeste a caracterului său deosebit.
Acum am dori să adăugăm câteva exemple concrete la problemele abordate doar pentru a vă face o idee:
Buharî și Müslim relatează din Ebu Mesud el-Ensârî: „Într-o zi se prezentă în fața Mesagerului lui Allah un companion. Acesta se plângea de persoana pe care o trimisese profetul să facă namaz împreună cu cei care nu se puteau deplasa la gea-mie. Deoarece, acest imam prelungea prea mult namaz-ul de dimineață. Compa-nionul care venise să reclame, îi spunea Mesagerului lui Allah: „O, Mesagerule! Din cauza acelui om nu mă voi duce în mijlocul comunității, deoarece prelungeș-te prea mult namaz-ul.”
La aceste cuvinte, Mesagerul lui Allah își încruntă sprâncenele și trecând în amvon (minber), spuse: „O, oameni! Voi dezgustați oamenii. Cine dintre voi oficiază namaz, ușurează această datorie, deoarece printre voi sunt oameni bolnavi, în vârstă…„[9]
El personal respecta acest lucru. Uneori prelungea namaz-ul, alteori scur-ta, după starea comunității.
Mesagerul lui Allah îl iubea foarte mult pe Muaz b. Cebel. Dar, aflând că lungea prea mult namaz-ul de seară, se supără și îi zise, dojenindu-l: „Tu ești in-trigant, tu ești intrigant, tu ești intrigant?„[10]
Üsame b. Zeyd, comandantul unui detașament călare în timpul unei lupte, ucisese un om, despre care presupunea că a devenit musulman de frică zicând: „Gata, am acceptat!”. Conform unui alt hadis, acest om făcuse și mărturia de cre-dință. Dacă spusese primele cuvinte, nu devenise musulman. Însă, dacă făcuse mărturia de credință, o făcuse de frică. Măritul Üsame gândea astfel, dar la în-toarcere i se dăduse de știre Mesagerului lui Allah, care îl chemă la El. Îl interogă și Üsame relată totul așa cum se desfășurase. Mesagerul lui Allah se irită și îi spuse de mai multe ori: „İ-ai despicat inima și te-ai uitat?” El părea foarte tulbu-rat. Repetase de atâtea ori aceste cuvinte încât, Üsame ajunsese în starea de a spune: „Mai bine nu deveneam musulman și nu auzeam aceste cuvinte!”[11]
De altfel, Üsame crescuse în brațele Mesagerului lui Allah și era foarte iubit de acesta, precum erau iubiți Măritul Hasan și Măritul Hüseyin.
Într-o zi, Ebu Zerr i-a spus lui Bilal: „Hei, fiu de negresă!” Bilal s-a dus plângân la Mesagerul lui Allah, care s-a înfuriat pe Ebu Zerr și l-a mustrat zi-cându-i: „Tu ai simptomele unui ignorant.„[12]
În timpul unei mici controverse între Măritul Ebu Bekir și Măritul Ömer, acesta din urmă îl jignise pe Măritul Ebu Bekir și i se dăduse dreptate Măritului Ebu Bekir, cu toate că, Mesagerul lui Allah îl iubea foarte mult și pe Măritul Ömer.
Din aceste exemple și din altele ne dăm seama că, blândețea Mesagerului lui Allah, ca și celelalte însușiri, era de dimensiuni echilibrate. Da, ca și în celelal-te probleme, și în această privință El reprezenta calea cea dreaptă. Stăpânul Lu-milor, când era vorba de cele mai nepotrivite acțiuni îndreptate asupra Sa, era un om blând și indulgent, dar pentru cele mai mici nedreptăți aduse altuia, nu arăta milă și oricine era cel care săvârșise nedreptatea, îl chema și făcea dreptate.
[1] İbn Hișam, Sire, 3 / 88
[2] Buhârî, Marda, 3 / 13; Müslim, Birr 45; Müsned, 1 / 381
[3] Müslim, Zekat, 142; Buhârî, Edeb, 95, Buhârî, Menakıb, 25; Müsned, 3 / 56
[4] Müslim, Zekat, 148
[5] Buhârî, Edeb, 95; Menakıb, 25; Müslim, Zekat, 142
[6] Ebu Davud, Edeb, 1; Nesai, Kasâme, 14
[7] Bediuzzaman, Sözler, 575
[8] Suyutî, el-Hasâisü;l-Kubra, 1 / 26; İbn Hacer, el-İsabe, 1 / 566; İbn Kayyım el-Ceziyye, Zadü’l-Meâd, 1 / 56; Müstedrek, 3 / 601
[9] Buhârî, İlim, 28. Ezan, 61, Edeb, 75; Müslim, Salat, 182
[10] Müslim, Salat, 179; Nesai, İftitah, 71; Buhârî, Edeb, 74, Ezan, 63
[11] Müslim, İman, 158; Buhârî, Meğazi, 51; Diyâd, 2; İbn Mace, Fiten, 1; Cihad, 95
[12] Buhârî, İman, 22
