Călătoriile
Călătoria spre Damasc și călugărul Bahîra
Cărțile despre viața profetului relatează despre prima călătorie a Trimisului lui Allah împreună cu Ebu Talib la vârsta de doisprezece ani. Această călătorie s-a făcut la Damasc. Caravana cu care mergeau a făcut popas într-un loc. Pe Mesagerul lui Allah l-au lăsat să stea de pază, iar ceilalți s-au retrag să se odihnească. Călugărul Bahîra, căruia unii îi zic greșit „Buhayra”, atunci când se uita cum vine caravana, un fapt i-a atras atenția, și anume, deasupra caravanei plutea un nor, urmărind-o. Dacă caravana mergea, se deplasa și norul, iar atunci când caravana stătea, și norul înceta să se miște.
Bahîra invită la masă pe cei care veniseră cu caravana. Această atitudine uimește pe toată lumea, căci Bahîra nu făcuse acest gest și cu alți călători. În a-fară de profet, toți acceptă invitația, însă călugărul nu găsește printre cei veniți pe cel pe care-l aștepta. El întreabă dacă cineva a rămas să aibă grijă de caravană. Aflând adevărul, îl cheamă și pe El, întrebându-l pe Ebu Talib cine este. Acesta îi răspunde: „Este fiul meu”, dar Bahîra nu prea crede deoarece, după constatarea lui, trebuia să fie El. Știa că tatăl Lui murise înainte de nașterea Lui. Chemându-l deoparte pe Ebu Talib, îi recomandă sa nu mai continue călătoria căci, după pă-rerea lui, evreii erau oameni invidioși. Ei își pot da seama, după fizionomia băiatului, că El este ultimul profet și, deoarece nu este din rândul lor, pot să-i facă rău. Din această pricină îi spune lui Ebu Talib: „Renunță la această călăto-rie!” Ebu Talib face așa precum îi recomandase Bahîra și, invocând un pretext, se desparte de cei din caravană și se întoarce la Mecca.[1]
Bahîra spunea adevărul, dar exista o particularitate pe care nu o știa. Profetul era sub ocrotirea lui Allah (c.c) de la naștere pâna la ultima suflare. Versetul: „O, trimisule! Allah te va ocroti de oameni. Allah nu călăuzește un popor de tăgăduitori.” (Maide [Masa], 5/67) redă acest lucru. Da, Stăpânul așa zicea și a procedat întocmai…
A doua călătorie la Damasc
Muhammed (s.a.s) face a doua călătorie la vârsta de douăzeci și cinci de ani. De data aceasta, este trimis de Mărita Hatice în fruntea unei caravane, atunci când era asociat cu ea. Și de data aceasta se întâlnește cu Bahîra. Acesta îmbătrânise mult. Văzându-l pe Mesagerul lui Allah tare se bucură, căci el așteptase o asemenea zi și îi spune: „Tu o să devii profet. Ah, de-aș apuca ziua în care va fi vestită profeția ta! Să-ți duc încălțările și să te slujesc.” El n-a mai apucat acele zile, dar sigur prin această acceptare va dobândi multe lucruri în ziua de apoi.
Toată lumea îl aștepta pe El
Numărul celor care îl așteptau și îi vesteau sosirea nu se limita la câțiva oameni. Ei erau mulți. Unul din aceștia era Zeyd b. Amr. Renumitul companion, care făcea parte dintre cei care încă fiind în viața aflaseră de la Muhammed (s.a.s) că după moarte vor intra în rai, era tatăl lui Saîd b. Zeyd și unchiul Măritu-lui Ömer și făcea parte din neamul hanefiților. Această personalitate renunțase la idoli, afirmând că nu sunt de nici un folos. El avea semne și mărturii când spu-nea: „Eu cunosc o religie care va veni în curând; umbra sa este deasupra cape-telor voastre. Din păcate nu știu dacă eu voi mai apuca acele zile!”
Zeyd era impresionat de această veste și era un om a cărui conștiință se trezise, căutând dreptatea. El credea în unicul Allah (c.c) și se lăsa în voia Lui, dar nu putea să spună „Allah al meu” celui în care credea și nici nu știa cum să-și exprime credința.
Âmir b. Rebî’a, unul dintre urmașii însoțitorilor profetului, ne relatează ur-mătoarele: „Am auzit de la Zeyd b. Amr; el așa zicea: „Eu aștept un profet care va veni, fiind din neamul lui Avraam și al lui Abdülmuttalib. Nu cred că voi apuca acele zile, dar cred, aprob și primesc această venire, căci El este un profet drept. Dacă tu vei avea zile și vei ajunge în preajma Lui, transmite-i și din partea mea salutări! Acum să-ți dau unele indicii despre frumusețea și măreția Lui, dar să nu te miri! ” Eu i-am răspuns: „Poftește de-mi povestește!” El a continuat; „Este de talie mijlocie. Nu este nici prea înalt, nici prea scund. Părul nu-l are drept și nici creț. Numele îi este Ahmed. Locul nașterii este Mecca. Ca profet tot aici va fi tri-mis. Mai târziu, poporului său nu îi vor plăcea schimbările aduse și va fugi din Mecca. Va emigra în Yathrib (Medina) și religia pe care o va aduce se va propaga de acolo. Nu fi nepăsător față de El! Eu am colindat ținut după ținut, căutând religia lui Avraam. Toți învățații evrei și creștini cu care am stat de vorbă mi-au spus că ceea ce caut eu va veni mai târziu și mi-au relatat tot ceea ce ți-am spus mai sus, subliniind faptul că este ultimul profet și după El nu va mai veni niciunul.”
Âmir b. Rabî’a continuă: „A venit ziua în care și eu am devenit musulman. I-am relatat întocmai Mesagerului lui Allah cele spuse de Zeyd. Când i-am transmis salutările lui, s-a recules și le-a acceptat apoi a zis: „L-am văzut pe Zeyd cum umbla prin rai, târându-și poalele.”[2]
Varaba b. Nevfel era un învățat creștin și era rudă cu Mărita Hatice. Atunci când Mesagerul lui Allah a început să aibă primele revelații, Maica noastră Hatice s-a dus la el și l-a întrebat care este poziția lui. Acesta i-a răspuns: „O, Hatice! Este un om de cuvânt. Ceea ce vede sunt lucruri ce trebuiesc văzute la începutul unei profeții. La El a venit Gabriel. Și la Măritul Moise și la Măritul Iisus tot el a venit. În cel mai scurt timp va deveni profet. Dacă voi ajunge la acele zile, îi voi jura credință și-L voi sprijini.”[3]
Abdullah b. Selâm era un învățat evreu. Să-l ascultăm relatând cum a de-venit musulman: „Atunci când Mesagerul lui Allah a emigrat în Medina, și eu, ca și toți, m-am dus să-L văd. Era înconjurat de mulți oameni. Când am ajuns, de pe sfintele Lui buze se revărsau următoarele cuvinte: „Salutați-i pe cei care vin la voi și dați-le de mâncare.” Am fost pătruns de măreția vorbelor Lui și de profunzimea expresiei de pe chipul Său. Pe loc mi-am exprimat profesiunea de credință și am devenit musulman. Căci, înfățișarea Lui nu putea să fie decât a unui profet”.[4]
Abdullah b. Selâm (r.a) era o personalitate importantă. Era un descendent al lui İosif.[5] Era un om respectat. Mărturia lui este preamărită în Coran și este relatată drept argument: „Spune: „Vedeți că este de la Allah, iar voi nu credeți! Un martor dintre fiii lui Israel a mărturisit însă că este asemenea cu ceea ce au ei și că el crede, pe când voi vă îngâmfați. Allah nu călăuzește poporul nedrept.” (Ahkâf [Ahkâf], 46/10).
Cel care este menționat în această sura, este Abdullah b. Selâm. Oricât au încercat unii comentatori să demonstreze că acest verset este meccan, pă-rerea că ar fi medinit este mai puternică. Adică, sura Ankâf este meccană, numai acest verset este medinit, și relatează despre Abdullah b. Selâm.
Pentru ce n-au crezut?
Unii dintre evrei și creștini îl cunoșteau bine pe Mesagerul lui Allah, dar ura și invidia îi împiedica să creadă în El. Această cunoaștere era așa de certă și limpede încât, pentru a crede era deajuns doar să se uite o dată la Mesagerul lui Allah. Deoarece ei îi cunoșteau personalitatea sub toate aspectele. Coranul atrage atenția asupra acestui adevăr: „Cei cărora le-am dat Cartea îl cunosc pe el, precum își cunosc fiii, însă unii dintre ei ascund Adevărul, cu toate că-l știu. (Bakara [Vaca], 2/146).
În acest verset, cu toate că numele Mesagerului lui Allah nu este menționat, se semnalizează numirea Lui, Cartea, în tot cuprinsul, pomenind de venirea ultimului profet, iar prin El, ei înțelegeau Persoana trecută în Tora și Biblie. Acea Persoană este Muhammed(s.a.s), fără îndoială. Pe El îl cunoșteau mai bine decât proprii fii.
Măritul Ömer (r.a) îl întreabă pe Abdullah b. Selâm: „Îl cunoșteai pe Mesa-gerul lui Allah ca pe propriul fiu? El răspunde: „Îl cunoșteam mai bine decât pe fiul meu.” Măritul Ömer: „Cum așa?” Atunci dă următorul răspuns: „În privința fiului meu pot să am îndoieli. Poate că m-a înșelat nevasta. Dar nu am nici o îndoială că Mesagerul lui Allah este ultimul profet.” Acest răspuns atât de mult îl bucură pe Măritul Ömer încât, se scoală și-l sărută pe cap pe Abdullah b. Se-lâm.[6]
Gelozia și invidia
Da, ei îl cunoșteau prea bine pe Mesagerul lui Allah, dar una este a crede și alta, a cunoaște. Îl cunoșteau dar nu puteau să-İ jure credință. Gelozia și invidia erau piedici în calea credinței. „Acum , când le-a venit o Carte de la Allah, întărind ceea ce aveau deja-deși odinioară și ei ceruseră biruință asupra celor care tăgăduiau-acum, când le-a venit ceea ce știau, tăgăduiesc. Blestemul lui Allah fie asupra tăgăduitorilor!” (Bakara [Vaca], 2/89).
În acest verset, Cel Drept relatează cauza adevărată a neacceptării Mesa-gerului lui Allah. Problema era că ultimul profet nu era dintre evrei. Dacă Trimisul lui Allah ar fi ieșit din rândurile lor, fără nici o îndoială, atitudinea lor ar fi fost alta.
Abdullah b. Selâm (r.a), venind în fața Mesagerului lui Allah: „O, Trimisule, ascunde-mă undeva și câți învățați evrei sunt în Medina, cheamă-i! Apoi să-i întrebi cât de bine ne cunosc, pe mine și pe tatăl meu. Sigur răspunsul lor va fi pozitiv. Apoi eu voi apărea de unde m-am ascuns și voi declara că am devenit musulman.” Mesagerul lui Allah primește această propunere. Abdullah b. Selâm se ascunde în casă. Învățații evrei intră și-și ocupă locurile. Domnul nostru îi întreabă: „Ce fel de oameni sunt Abdullah b. Selâm și tatăl său?” Ei răspund: „El și tatăl lui sunt dintre cei mai învățați și onorați printre noi.” Mesagerul lui Allah din nou îi întreabă: „Dacă el mă acceptă, ce aveți de spus?” Ei: „Imposibil, așa ceva nu se poate!” Tocmai atunci Abdullah b. Selâm iese de unde se ascunsese. Exprimându-și mărturia de credință, recunoaște profeția Domnului nostru. Ei rămân uimiți și-și retrag cuvintele de laudă aduse mai înainte: ” Este cel mai răutăcios dintre noi, este fiul celui mai răutăcios om.” Ca urmare profetul nu le-a mai permis să mai rămână în preajma Lui.[7]
Această întâmplare demonstrează că evreii îl cunoșteau pe Mesagerul lui Allah. Având idei preconcepute și fixe, se îndepărtau de la credință.
În această problemă și Selmân-ı Fârisî era un argument. Înainte fusese adept al zoroastrismului, dar se înflăcăra din dorința de a găsi o religie a dreptă-ții. Apoi, trecând la creștinism, se închise în biserică. Simțindu-și aproape sfârși-tul, îi cere călugărului de care se atașase să-i recomande pe cineva, iar acesta vorbește cu un alt călugăr, și tot așa se mărește numărul celor din jurul lui. Unul din învățații creștini îl sfătuiește: „Fiul meu, n-a mai rămas nimeni pe care să ți-l recomand. Dar venirea ultimului profet s-a apropiat mult. El va veni din neamul hanefiților al lui Avraam, se va ivi din locul în care a emigrat Avraam; apoi va pleca în alt loc, unde se va stabili. Sunt dovezi clare asupra faptului că este profet. Dacă poți să te duci, acolo du-te. El nu primește de pomană. Primește un dar, iar între omoplați are un semn al dărniciei.”
Restul să aflăm chiar de la el: „Ca să mă duc acolo unde îmi spusese că-lugărul, am căutat o caravană. Am găsit o caravană și m-am tocmit să mă ia și pe mine. Ei au acceptat. Ajungând la Vâdi’l-Kurâ, m-au vândut unui evreu ca sclav. Văzând plantațiile de curmali, mi-am zis că este locul indicat de călugăr și am rămas acolo. Apoi într-o zi veni unul din neamul Kurayza și mă cumpără, du-cându-mă la Medina. Acolo munceam la plantațiile de curmali. Nu aveam nici o știre despre Mesagerul lui Allah. Într-una din zile culegeam curmale, cățărat în copac, iar evreul care mi-era stăpân stătea sub copac. După un timp veni un nepot, care zise furios: „Allah să-i pedepsească, toată lumea pleacă la Kaaba. Un om care a venit din Mecca și-a proclamat profeția și ei cred că este profet!”
Am început să tremur de nerăbdare. Era cât pe ce să cad din copac în capul stăpânului meu. Am coborât repede și l-am întrebat: „Ce spui? Ce tot zici? Ce fel de veste este aceasta?” Stăpânul meu, văzându-mi emoția, m-a lovit cu dosul palmei, zicând: „Ce te privește pe tine? Tu vezi-ți de treaba ta!” Eu: „Nimic, voiam doar să știu ce s-a întâmplat.” Mi-am continuat lucrul, dar de cum s-a lăsat noaptea, mi-am strâns lucrurile și am plecat la Kaaba. Mesagerul lui Allah se afla împreună cu companionii săi. Le-am spus: „Voi sunteți oameni săraci, eu căutam pe cineva ca să-i dau de pomană. V-am adus acestea de pomană, poftiți, mân-cați!” Mesagerul lui Allah zise către cei din jur: „Mâncați voi!”, dar El nici nu se atinse. Eu în sinea mea: „Iată primul semn de care mi-a spus călugărul.” A doua zi de dimineață m-am dus din nou, dar de data aceasta le-am zis că este un dar. Mesagerul lui Allah îi pofti pe cei din jur și mâncă și El. Eu: „Și al doilea semn este acesta” mi-am zis.
Decedase unul dintre companioni. La înmormântarea care avea loc la cimitirul din Medina participa și Mesagerul lui Allah. M-am dus lângă El și l-am salutat. Apoi, trecând în spate, am încercat să-i văd semnul profeției. Simțindu-mi prezența, nu se mișcă, iar eu am reșit să-i văd semnul profeției, căci avea umerii dezgoliți. Astfel am descoperit și al treilea semn de care-mi vorbise călugărul cu ani în urmă. Nu m-am mai stăpânit și am sărutat semnul. Muhammed (s.a.s) mă opri, iar eu am început să-i povestesc prin ce am trecut. M-a ascultat împreună cu companionii săi…”[8]
Da, cei care au lăsat deoparte indărătnicia și invidia și au privit spre El, s-au atașat de El, l-au iubit. Între situația de ieri și de astăzi nu există nici o dife-rență. Și azi, mii, sute de mii de oameni, văzându-i superioritatea, acceptă acest lucru, propovăduind în întreaga lume faptul că El este ultimul profet. Mai există o chestiune neschimbată de-alungul timpului și anume, faptul că cei care nu s-au lepădat de îndărătnicie și invidie, chiar dacă știau că este profet, nu au putut crede…
Simțul rivalității
Muğîre b. Șu’be relatează: „Stăteam împreună cu Ebu Cehil. Veni Mesa-gerul lui Allah și ne comunică unele lucuri. Ebu Cehil zise cu obrăznicie: „Muhammed! Dacă faci aceste lucruri ca să ai martori dincolo că ne-ai adus la cunoștință, nu te osteni deloc, eu voi depune mărturie, dar acum nu mă tulbura.” Mesagerul lui Allah se despărți de noi. Eu l-am întrebat pe Ebu Chil: „Tu într-adevăr crezi în El?”
Mi-a răspuns: „Cred că într-adevăr este profet, dar între noi și hașemiți există o rivalitate de mult timp. Ei se laudă că au măreție, că sunt păzitorii locurilor sfinte de la Mecca. Și acum, când afirmă că și profetul este din rândurile lor, eu nu mai pot rezista.”[9]
Koreișiții se adunaseră și în urma unor dezbateri, iau hotărârea de a-l tri-mite pe Utbe b. Rebî’a la profet. Acesta urma să încerce a-l convinge să renunțe la cauză. Această persoană făcea parte din clasa intelectualilor, stăpânea bine literatura arabă, era un om avut. Se duce la El și, încercând speculații logice, întreabă: „Muhammed! Tu ești cel fericit sau tatăl tău, Abdullah?” Mesagerul lui Allah nu răspunse nimic, dimpotrivă, prin tăcerea sa, dădu cel mai bun răspuns acestui neghiob. Utbe continuă: „Dacă accepți că el este mai fericit decât tine, cu siguranță că se închină divinităților pe care tu i-ai defăimat. Dimpotrivă, dacă te crezi mai fericit decât el, atunci vorbește și eu să te ascult!”
Mesagerul lui Allah l-a întrebat: „Ai terminat tot ceea ce aveai de spus?” „Da”, zise Utbe și tăcu. Profetul căzu în genunchi și începu să recite din sura „Fussılet” (Au fost lămurite), versetul 13: ” Dacă ei se întorc, spune-le: „Eu v-am prevenit asupra trăznetului care va fi asemenea trăznetului care i-a nimicit pe adiți și tamudiți.”
Atunci Utbe n-a mai rezistat și a început să tremure ca scuturat de friguri. Ducându-și mâinile la buzele sfinte, sleit de puteri, zise: „O, Muhammed, taci! Taci în numele lui Allah în care crezi!”, apoi plecă.
Mai marii din Mecca așteptau rezultatul. Lui Ebu Cehil nu-i plăcuse starea în care se întorsese Utbe. Zise celor din jur: „Nu s-a întors la fel cum a plecat.” Utbe se dusese direct acasă. Versetele pe care le ascultase îl loviseră precum fulgerul. Mai târziu la ușa lui veni Ebu Cehil, cel care era stăpânit de diavol, căci se temea că Utbe își exprimase mărturia de credință, știindu-i părțile slabe. Trebuia să lovească în orgoliul lui. Trecu la acțiune și zise: „Utbe, am înțeles că Muhammed te-a lăudat foarte tare. În cinstea ta a dat o masă, unde ai mâncat și ai băut, iar tu, nemairezistând la atâtea laude, ai rostit mărturia de credință. Așa vorbește lumea.” Utbe se înfurie, i se umflară venele: „Cu toții știți că eu n-am nevoie de bucatele Lui, deoarece sunt cel mai bogat dintre voi, dar cele spuse de Muhammed m-au cutremurat. Ceea ce citea nu erau versuri și nu semănau cu vorbele unui prezicător. Nu știu ce să zic, căci este un om cu vorba dreaptă. Ascultându-i vorbele, m-am temut să nu pătimim și noi ce au pătimit adiții și tamudiții…”[10]
Alte cauze
Aceste mărturii, confesiuni, nu erau proprii doar unui număr mic de oa-meni. În general, în conștiință, convingerea este aceeași. Dar influențe negative precum teama, lăcomia, ambiția și îndărătnicia îi făceau să nu creadă. Iată, Coranul redă starea lor și, ca o consolare pentru Domnul nostru, poruncește:
„Știm că te mâhnește ceea ce spun. Ei nu pe tine te socot mincinos, ci, cei nedrepți, se leapădă de semnele lui Allah.” (En’âm [Vitele], 6/33).
Ei îți reproșează multe, iar aceste imputări te necăjesc. Să nu te întristeze spusele unor învinși, ale unor oameni lipsiți de noroc, egoiști ce nu pot renunța la obiceiurile lor. Ei cu adevărat nu te acuză pe tine de minciună. Niciunul din ei nu se va ridica să-ți reproșeze că spui minciuni. Deoarece, și ei știu că ești scutit de a spune minciuni. Ei sunt cei care te-au numit „devotat”. Privește cât sunt de proști; ei nu cred în lucrurile pe care ți le reproșează ție și cu toate raționamente-le și mintea lor, au curaj să facă așa ceva. În cazul acesta pentru ce să te necă-jești!?
Dacă există cineva care ar trebui să se necăjească, acela ar fi cel care, fiind împotriva Persoanei care ține hățurile lumii de azi și de apoi, nu a putut profita, deschizând calea beneficiului.
[1] İbn Hișam, Sire, 1 / 191 vd.
[2] İbn Kesir, el-Bidâye, 2 / 298 vd.
[3] Buhârî, Bed’ü’l-Vahy, 3
[4] Müsned, 5 / 451
[5] İbn Hacer, İsâbe, 2 / 320
[6] Muhtasaru Tefsîrî İbn Kesîr, 1/ 140
[7] Buhârî, Tefsîr, (2), 6
[8] İbn Hișam, Sire, 1 / 228-234
[9] Alaeddin Ali el-Muttaki el-Hindi, Kenzu’l-Ummâl, 14 / 39-40; İbn Kesir, el-Bidaye, 3 / 83
[10] İbn Kesir, el-Bidaye, 3 / 80-81; İbn Hișam, Sire, 1 / 313
