Cinstea Profetului Nostru (sas)
Toți profeții sunt inocenți. Mai marele profeților însă este inocența desăvârșită. Deoarece El este sultanul profeților, domnul lor și scopul pentru care a fost creată toată existența. Poemul profeției avea nevoie de o rimă. Allah l-a creat pe cel mai iubit ca rimă pentru acel poem. Încă nu exista o stea înălțată pe bolta cerească a profeției. El a devenit steaua acestei bolte. Fiecare profet a fost trimis pentru un anume timp și loc, încât locul unde a fost trimis reprezenta tot universul, pentru veșnicie. Interlocutor îi era toată existența.
Da, nici un alt profet în afară de El nu a putut elucida deplin, total și în mod cuprinzător realitatea existenței. De altfel, nu aceasta era sarcina profeților. Deoarece în acea perioadă științele încă nu se dezvoltaseră. Acest lucru va avea loc în timpul Măritului Mohamed (sas). Da, nimic din ceea ce a afirmat nu contrazicea știința adevărată și adevărata existență.
Și ceilalți profeți erau ca niște stele luminoase, dar ei, văzând soarele, și-au strâns razele și le-au ascuns în piept. Deoarece cel care venise ca soare al sorilor era stăpânul adevăratei lumini, esența existenței. Ce frumos zice Buseyrî:
Un soare-al virtuții este El, iar ceilalți sunt stele,
Numai noaptea stelele-și revarsă asupra oamenilor razele.
Da, El este inocența desăvârșită. Cu adevărat, cinstea Lui este deasupra cinstei tuturor, iar puritatea Lui, deasupra purității tuturor. Cei mai înverșunați dușmani nu au găsit nici un cuvânt care să dăuneze cinstei și purității Lui și din acest punct de vedere nu au reușit să-l jignească și nu vor reuși în veci. Deoarece El era un monument al cinstei și un bastion al purității. Cum era posibil să te gândești că ar avea praf și noroi pe poale, când El a fost creat drept „Cel Ales”, întruchipând sinteza purității.
Dușmanii Lui l-au calomniat în fel și chip. De exemplu, L-au numit nebun (mecnun). De fapt, într-o oarecare măsură era nebun după dreptate și în numele ei își dedicase toată viața.
A fost numit și vrăjitor, căci cei mai îndărătnici oameni se calmau lângă El și toată necredința lor era zdruncinată din temelii. De altfel, era nelimitat numărul celor care erau fermecați de El și pășeau pe calea Lui. Necredincioșii nu spuneu decât: Toți fluturii roiesc în jurul flăcării vrăjite. Pe când, ceea ce-i făcea să se rotească precum fluturii era forța credinței, maturitatea și farmecul frumuseții.
L-au asemuit și cu un prezicător, căci El le aducea la cunoștință tot ceea ce se va întâmpla până-n ziua de apoi. Acest tip de cuvinte ei le auziseră până atunci numai de la ghicitori. Pe când, dacă erau atenți, foarte ușor puteau să-L diferențieze de ghicitorii ale căror cuvinte erau pline de minciuni. Da, Profetul nostru spunea numai adevărul despre cele văzute cu ochii Săi.
Dacă El ar fi nebun (nicidecum), ar însemna să nu existe rațiune în lume. Vrăjitoria și prezicerea, ce sunt departe de lucrurile serioase, nici în visul Lui nu se găseau. Deoarece și visele Lui erau serioase precum viața Sa. Aceste adieri, ce vin de pe versanții culmilor vieții Lui, constituie o parte a mesajului Său.
Da, au fost rostite cuvinte mincinoase ce vin în contradicție cu mintea, cu logica și cu judecata, dar nimeni nu a avut curajul să zică ceva legat de cinstea și puritatea Lui. Deoarece fiecare cuvânt ce s-ar fi spus despre acest subiect, l-ar fi făcut de râs pe vorbitor. Acest lucru era bine știut atât de dușmani cât și de prieteni.
Până acum, mii de oameni și sute de cărți au relatat despre El. Printre aceștia, așa cum se aflau fluturii flăcării, existau și lilieci deranjați de lumină. Acești oameni, ale căror idei și credințe erau diferite, erau uniți într-un singur punct. Iar acest punct era confirmarea cinstei și purității Mesagerului lui Allah.
Într-un anume sens și noi suntem fluturii acelei flăcări. Cuvintele noastre se rotesc în jurul cinstei și purității Lui. Aceasta nu este o exagerare; este o percepție precum dreptatea, îndatorirea, estimarea generală. Nu pot trece mai departe până nu mărturisesc următoarele: cititorii acestor rânduri să nu cumva să caute cinstea și puritatea Lui în expunerile mele. Adevărata călăuză în această chestiune să fie cărțile predecesorilor mei și conștiința lor curată, acea conștiință în care există întotdeauna dreptatea. Simbolul cel mai pur al dreptății se găsește în aceste conștiințe.
Conștiința, ca și sufletul nostru sunt un sălaș veșnic pentru El. Este un sălaș atât de sublim, încât Sultanul Profeților se stabilește acolo. Eu nu pot să spun decât: O, Profet Inocent! Așa cum ai apărut acum paisprezece veacuri, să mai apari o dată. Precum ai luminat lumea întunecoasă a arabilor, luminează și atmosfera acestui popor nobil și generos, care timp de nouă secole a servit credința și i-a purtat stindardul! Dă pinteni calului și vino în patria noastră! Fii încredințat că, cavalerii luminii ce au apărut nu Te vor lăsa singur.
1. Un segment din atenționările legate de El
În Coranul cel Sfânt există unele atenționări care-L vizează direct pe Profetul nostru. La prima vedere, aceste atenționări par a dăuna inocenței și neprihănirii Lui. Unii pot gândi: „fără vină nu ar exista asemenea atenționări”. Pe când aceste atenționări nu au vizat o vină sau un păcat. Probabil că s-a considerat că, alegerea frumosului din cel mai frumos, conform convingerilor Sale, nu se potrivește celui mai frumos reprezentant, precum El. Acest lucru a fost amintit și asupra acestui lucru s-a atras atenția.
Este precum am face noi, îndreptându-ne atenția spre o apă nepurificată și nesterilizată, în locul apei de izvor. Da, profeții pot fi atenționați că este păcat să bea din apa Zemzem, când există apa Kevser. Noi suntem dojeniți dacă ne alunecă piciorul și cădem într-o groapă. Dar ei pot primi aceeași mustrare din cauza neschimbării locului atunci când plutesc în ceruri. De aceea, categoric nu este corect să ne spunem părerea despre un profet, apreciindu-l coform valorilor lumii noastre. Ei au fost primiți în serai, fiind onorați. Cum pot fi ei la fel cu oamenii care au rămas afară, neputându-se apropia nici de poarta grădinii și cum pot fi cântăriți în aceeași balanță? La cel de afară chiar și zâmbetul este o milostenie. Dar zâmbetul celui care se află înăuntru poate fi nepotrivit. Da, criteriile pot fi total diferite. Datorită acestui lucru, și atenționările din Coranul cel Sfânt, îndreptate asupra Profetului nostru, necesită a fi apreciate din acest punct de vedere.
Care sunt aceste atenționări? Pentru ce i-au fost adresate asemenea atenționări Profetului nostru? Acum, abordând pe rând, să ne străduim împreună să examinăm aceste chestiuni și anume: bunăvoința din interiorul unor adresări care par atenționări și binefacerile și virtuțile practicate, care apar drept păcate. Iar la sfârșit, să spunem: Nu ai pereche în cinste și puritate!.
2. Atenționările care i se fac Profetului nostru în Coran și ce ascund ele
a. Prizonierii de la Bedir
Versetul pogorât în legătură cu prizonierii de la Bedir poate fi interpretat ca o atenționare pentru Profetul nostru: Un profet nu are căderea să ia prinși, până ce nu a supus ținutul. Voi doriți deșertăciunile Vieții de Acum, însă Dumnezeu vă dorește Viața de Apoi. Dumnezeu este Puternic, Înțelept. Dacă o Carte de la Dumnezeu n-ar fi venit mai înainte, o osândă dureroasă v-ar fi luat pentru ceea ce v-ați însușit. Mâncați din trofee ceea ce este îngăduit și bun. Temeți-vă de Dumnezeu! Dumnezeu este Iertător, Milostiv. (Enfâl[Prăzile], 8/67-69).
Un profet nu poate să dețină prizonieri. Vechii profeți nu stăpâniseră prizonieri. Dacă nu puteau să fie stăpâni de prizonieri, cum să aibă în proprietate prizonieri?
Un profet nu trebuia să procedeze astfel până când nu era sigur pe el, nu stătea pe propriile picioare fără nici un sprijin, până când va demonstra că are un scop în viață. Adică, să nu primească răscumpărare în schimbul lor. Poate că astfel drept-credincioșii își căpătau verticalitatea coloanei, creștea viteza de a ajunge la un echilibru și deveneau o forță. Vocația naturii de excepție a unui profet este dreptatea. Și cei din jurul lui simt și gândesc la fel. Există o chibzuință. Dacă ceea ce au făcut ei este bine, există și un foarte bine, iar Allah (cc) tocmai acest lucru îl dorește.
Dacă o carte trimisă nu ar fi adus o sentință de a nu fi dojeniți și nu ar fi fost predestinat să nu fie chinuiți pentru fapta lor, ei puteau fi pedepsiți.
Atunci când Mesagerul lui Allah a înfrânt dușmanul la Bedir, sufletele drept-credincioșilor s-au bucurat. Acest lucru a contribuit la stingerea focului ce le ardea inimile de cincisprezece ani. Deoarece în toți acești cincisprezece ani, nu a rămas nedreptate, tiranie și supliciu la care să nu fie supuși din partea dușmanului. Ei s-au despărțit de Mecca iubită și s-au dus la Medina. Dar, acest lucru nu i-a satisfăcut pe idolatri, care au început să atace noua lor patrie. Drept-credincioșii răbdau totul și nu ripostau. Orice ar fi făcut dușmanii, până la Bedir era interzis ca drept-credincioșii să riposteze prin fapte. Acționau în limita cuvintelor: Este nevoie de unul fără inimă pentru cei care frâng inimi fără a se folosi de mâini pentru a bate, fără a se folosi de limbă pentru a aduce injurii.
Iată că, acum Cel Drept le îngăduia să se apere: Puterea de a se apăra le este dată celor care sunt atacați, căci ei sunt cei nedreptățiți, iar Dumnezeu pe ei îi ajută, căci El este Puternic. (Hacc[Pelerinajul], 22/39). În sfârșit, drept-credincioșii puteau riposta prin fapte și cel puțin se puteau apăra. La Bedir urma să aibă loc prima confruntare. Musulmanii erau victorioși și luaseră prizonieri din rândul inamicilor. Un asemenea eveniment survenea pentru prima dată. Fiind o chestiune care nu avea o explicație divină, Mesagerul lui Allah consultase obiceiurile legate de problemă. Ceea ce trebuia făcut cu prozinierii, era pe linia acestei consultări.
Mesagerul lui Allah, conform stării sale sufletești și comportamentului moral insuflat de Coran, era pentru iertarea prizonierilor. Deoarece până acum Coranul mereu i-a zis: Iartă cu iertăciune frumoasă! (Hicr[Al-Hijr], 16/85); Cheamă-i pe oameni pe Calea Domnului tău prin înțelepciune și predică frumoasă. (Nahl[Albinele], 16/125).
Iertarea se afla în caracterul și natura Lui. Nu era posibil să te gândești la Mesagerul lui Allah separat de acest sentiment nobil, deoarece Coranul spune: Tu ai o fire prea-înălțată. (Kalem[Condeiul], 68/4). Fiecăruia i s-a destinat o morală. Profetul nostru se află pe culmile moralei divine, morală ce țâșnește din paginile și versetele Coranului. Iar modelul concret care reprezintă o asemenea morală este Măritul Mohamed (sas). În ziua cuceririi Meccăi, El i-a iertat pe cei care până atunci îi creaseră atâtea necazuri, conform versetului: Nici o dojenire nu vă va fi făcută astăzi. (Yusuf[Iosif], 12/92). Apoi se declarase amnistie generală.
Starea Lui sufletească și convingerea erau pentru iertare. El se consultă în această chestiune. Prima dată cere părerea Măritului Ebu Bekir (ra). Acesta îi spune: O, Mesagerule! Acesta este clanul tău, poporul tău. Au încercat toate răutățile cu musulmanii. Dar Tu, dacă îî ierți și îî eliberezi, le vei câștiga inimile și vei avea prilejul să-i îndrepți pe calea cea bună . Părerea mea este să-i ierți.
Mesagerul lui Allah îl întreabă și pe Măritul Ömer (ra). El îi dă următorul răspuns: O, Mesagerule! Prizonierii pe care îi avem acum sunt mai marii Meccăi. Dacă aceștia vor fi omorâți, altă dată necredincioșii nu ne vor mai înfrunta. Ei trebuie uciși. Fiecărui musulman să-i dai pe cel apropiat lui, ca să-l omoare. Pe Akîl să-l omoare Ali (ra), pe Abdurrahman să-l omoare Tatăl său, Ebu Bekir (ra). Și mie să-mi dai o rudă, să-l ucid eu.
Părerile erau acum cunoscute. Sıddîk era pentru eliberarea prizonierilor, iar Fâruk pentru uciderea lor. Mesagerul lui Allah întâi privește spre Măritul Ebu Bekir (ra), apoi spre Măritul Ömer și zice: O, Ebu Bekir! Tu semeni întocmai stămoșului meu, Măritul Avraam (as). Cei din neamul lui i-au făcut tot felul de rele, apoi l-au aruncat în foc. Dar el și-a ridicat brațele și s-a rugat astfel de Stăpânul său: Domnul meu, căci ei au rătăcit mulțime de oameni! Oricine mă urmează este de-al meu, și celui ce nu-mi dă ascultare, Tu ești Iertător, Milostiv. (İbrahim[Avraam], 14/36). Tu semeni cu Isus (as). Clanul său l-a supus la tot felul de chinuri și torturi, dar ruga lui a fost: Dacă îi osândești…, ei sunt robii Tăi! Dacă le ierți lor…, Tu ești Puternic, Înțelept. (Mâide[Masa], 5/118).
Într-o zi, Mesagerul lui Allah repetă aceleași cuvinte și zice: Văd cum un grup de oameni este alungat de lângă fântână, precum cămilele venite la apă. Mă rog de Allah zicând: „Companionii mei, companionii mei!” Atunci mi se zice: „După ce te-ai despărțit de ei, nu ști ce au făcut.” Iar eu nu spun decât ce a zis Isus: „Dacă îi osândești, ei sunt robii Tăi! Dacă le ierți lor, Tu ești Puternic, Înțelept!”[1]
Măritul Ebu Bekir (ra) a fost primul ucenic al Mesagerului lui Allah. El gândea și acționa la fel cu Mesagerul lui Allah. Această asemănare era evidentă și în hotărârile pe care le luau.
Mesagerul lui Allah se întoarce spre Măritul Ömer (ra) și îî zice: O, Ömer! Și tu ești ca Noe(as), care a zis: Domnul meu! Nu lăsa pe pământ nici un locuitor dintre tăgăduitori. (Nuh[Noe], 71/26).
În același timp ești ca Moise (as), care a zis: Profetul nostru! Tu ai dat lui Faraon și căpeteniilor sale podoabe și bunuri în Viața de Acum, iar ei, o, Domnul meu, se îndepărtează de calea Ta. Profetul nostru! Nimicește-le averile. Înăsprește-le inimile ca să nu creadă până ce nu vor vedea osânda cea dureroasă. (Yunus{Iona], 10/88).
Cei doi profeți au îndurat chinuri și tiranie din partea clanurilor lor și din partea celorlalți dușmani ai lui Allah, dar ei văzând cum, cu fiecare zi ce trece, le crește încăpățânarea și îndârjirea, ei s-au rugat de Allah așa cum s-a arătat în versetele de mai sus. Cei doi mari reprezentanți ai comunităților lor, care au meritat marile binefaceri ale lui Allah, cerând moartea celor necredincioși, dacă au înălțat o asemenea rugă pentru orfanii rămași în urma părinților lor, gândindu-se la pregătirea lor sub tutela musulmanilor, însemnă că au făcut o faptă bună.
Mesagerul lui Allah, prin blândețea și spiritul său iertător , izvorâte din marea sa morală, a luat hotărârea: Să nu-i ucidem. Să cunoască İslamul și să îmbrățișeze adevărata viață. Acum să aflăm de la Măritul Ömer (ra) urmarea evenimentului: S-a hotărât. Eu plecasem de acolo cu o treabă. Isprăvindu-mi treaba m-am întors și i-am văzut pe Mesagerul lui Allah și Ebu Bekir cum plângeau în hohote. I-am întrebat: „Pentru ce plângeți? ” Nu aveau puterea să răspundă. Plângeau fără încetare. Am insistat, zicând: ” Spuneți-mi, să plâng și eu.” Mi-a citit versetele 67, 68 și 69 din Sura Prăzile. Iată că, fuseseră pogorâte versetele de avertizare, care păreau ca o mustrare…
Allah (cc) îi insuflase Profetului nostru capacitatea de a convinge și a alege. El a convins și a ales frumosul, dar Allah (cc) credea că robului său nu i se potrivește frumosul și i-a zis: Tu trebuie să găsești ceea ce este cel mai frumos. Datorită faptului că Profetul nostru înclina spre frumos și nu spre cel mai frumos, Allah (cc) îl avertiza. De fapt, nu exista un păcat sau o vină. Mesagerul lui Allah se afla mereu în mijlocul frumosului. Da, în primul rând astfel trebuie înțeleasă această chestiune, apoi să se acorde importanță modului de exprimare, încât să se înțeleagă atitudinea blândă față de Mesagerul lui Allah.
Iată mesajul blând de avertizare: Dacă o Carte de la Dumnezeu n-ar fi venit mai înainte, o osândă dureroasă v-ar fi luat pentru ceea ce v-ați însușit. (Enfâl[Prăzile], 8/68). Semnificația versetului trebuie privită cu atenție. Deci, dacă acea Carte nu ar avea o mare influență, ei ar fi beneficiat de prăzile luate. În cazul acesta, după ce au fost convinși, prada și prizonierii nu constituiau ceva interzis, dar totul se desfășura sub forma unui examen. Ca și în problema Măritului Adam, un eveniment care va avea loc mai târziu, a dat înapoi înainte de vreme și, în loc de „foarte bine” s-a stabilit „bine”, încât după traversarea evenimentelor de la Bedir, așa urma să fie. Cred că porunca dintr-un alt verset susține acest lucru: Atunci când vă întâlniți cu tăgăduitorii, loviți-le grumazurile și când le-ați nimicit forțele, legați-i cu tărie și după aceea: fie îndurare, fie răscumpărare, până când războiul își lasă jos poverile. Și aceasta, căci dacă Dumnezeu ar fi voit, ar fi scăpat de ei, însă El a vrut să-i pună la încercare pe unii prin alții. El nu va face deșarte faptele celor uciși pe calea lui Dumnezeu. (Muhammed, 47/4).
Parcă Profetul nostru ar fi sesizat această poruncă dată de Allah mai târziu. Dar, deoarece această poruncă urma să fie dată mai târziu, era bine, iar a aștepta porunca era foarte bine.
Profetul nostru, enumerând cele cinci lucruri care i-au fost îngăduite numai lui, include în rândul acestora îngăduința la prada de război. Prada de război, care până la luptele de la Bedir nu era permisă și nu era considerată permisă nici profeților anteriori, urma să fie permisă musulmanilor în acea zi. Și tocmai atunci, venise o asemenea avertizare, care părea să fie o dojană la adresa Profetului nostru. În afară de aceasta, porunca a venit în vederea convingerii Mesagerului lui Allah.
Mesagerul lui Allah, care, pentru o asemenea hotărâre ce i se potrivea, fusese format în spiritul moralei divine și educat personal de Cel Drept, nu putea să aibă o altă convingere, deoarece comportamentul său era dovada convingerilor sale. De altfel, porunca venită apoi, era conformă convingerilor sale.
Permisivitatea prăzii de război era stabilită conform dogmelor religiei. În același timp, nu este un obstacol în calea sincerității și devotamentului și a jihadului în numele lui Allah. Și pentru ce să fie, căci, după învingerea dușmanului, posibilitățile financiare ar fi slăbit puterea dușmanilor și ar fi sporit-o pe cea a musulmanilor. În mod deosebit, pentru cei care nu ajunseseră la acel nivel de devotament, exista o latură incitantă a prăzii de război, iar cei care se luptaseră timp îndelungat să nu-și facă din aceasta un scop în viață, își pot asigura existența pe această cale.
Nimeni nu este obligat să ia pradă de război. Unii se pot comporta ca Amr b. Âa (ra), care a zis: Eu nu m-am făcut musulman pentru pradă de război.[2] Numai că, un asemenea devotament nu poate avea oricine. De altfel, devotamentul nu se cere, ci se dovedește.
Punând punct acestei chestiuni, doresc să să vă reamintesc o problemă , și anume, atingerea de către Măritul Adam (as) a fructului oprit. Cel Drept l-a supus unei probe pe Măritul Adam (as) prin fructul oprit. Eu cred că, și în privința prăzii de război, este vorba de aceeași situație. Prada de război, despre care se va discuta în viitor, a fost un prilej de încercare după luptele de la Bedir, apoi au fost cunoscute principalele hotărâri în această chestiune. Și aici, datorită faptului că s-a acționat conform acestor hotărâri, nu există nici un păcat săvârșit. Doar s-a atras atenția asupra înclinației naturii umane spre materialism și s-a dorit să nu se dea ocazia ca această înclinație să fie exagerată.
Lecția ce s-a dorit a fi dată aici și atenționarea făcută se adresează de fapt tuturor musulmanilor. Revenind la Mesagerul lui Allah, El nu a avut nici o aspirație lumească. Avertizarea s-a făcut tuturor, prin intermediul persoanei Mesagerului lui Allah, încât să ia pildă de la El. Aici, în metoda de educație divină, ținând cont de adresare, este posibil să găsim un indiciu asupra gradului de acționare precaută.
b. Evenimentul Tebuk
Tebuk este o faptă de dimensiunile unei lupte, o tentativă a unei acțiuni de infiltrare în Bizanț, pornită cu o puternică pregătire de luptă, dar soldată cu întoarcerea fără nici o confruntare. S-a pornit spre Tebuk cu gândul unei puternice lupte. De aceea, Mesagerul lui Allah i-a chemat deschis la jihad pe musulmani și s-a făcut mobilizare generală. Numai că, unii au găsit scuze și au venit la Mesagerul lui Allah să-i învoiască. Iar El a fost de acord. Aceștia nu mai luau parte la război. Iată, al doilea verset , care poartă caracteristicile unei avertizări către Mesagerul lui Allah, a venit cu această ocazie. În verset se spune: Dumnezeu să te ierte! De ce le-ai îngăduit, înainte ca să-ți apară cei sinceri și să-i afli pe mincinoși? (Tevbe[Căința], 9/43).
Faptul că Cel Drept începe versetul cu adresarea „Dumnezeu să te ierte!”, arată că o face pentru a-l consola. Această adresare, în aparență este o avertizare. Toți specialiștii, de la Zemahșerî și până la Sekkakî, au interpretat acest verset nu ca o avertizare a lui Allah către Profetul nostru, ci ca o mare bunăvoință.
Așa cum un părinte duios își trage de urechi odrasla cu blândețe și zâmbește în așa fel, încât acesta să nu creadă că-l pedepsește, tot astfel, aici, în spatele avertizării se ascunde bunăvoința. În această exprimare nu există nici un fel de mustrare la adresa Profetului nostru.
În acest verset probabil că s-a dorit să i se amintească Mesagerului lui Allah următoarele chestiuni: Au venit, s-au învoit și au plecat, iar Tu nu ai spus nimic. Cunoști foarte bine că printre ei se află ipocriți. În aparență ei sunt musulmani, dar în realitate sunt intriganți și uneltitori. Pentru ce i-ai învoit? Trebuie să faci deosebirea între cei care își demonstrează devotamentul față de Tine și ipocriții care mint, înșeală, trădează. Trebuia ca Tu să-i cunoști pe ipocriți. Prin cuvintele tale Tu le creionasei portretul: Când vorbește, ipocritul spune minciuni, când promite, nu se ține de cuvânt, când i se încredințează ceva, trădează.[3] Acum trebuia să-i cunoască individ cu individ, dar firea blândă l-a făcut să întârzie.
Se poate observa că, această adresare este doar o aducere aminte, necidecum o dojană. Mai mult, ea este o preamărire, o încuviințare, un elogiu. Trebuie să acceptăm faptul că, prin acest verset, Mesagerul lui Allah este călăuzit spre ceea ce este cel mai bun. Deoarece Lui i se cuvine nu ceea ce este bun, ci ceea ce este cel mai bun.
Zemahșerî zice: Acolo unde este vorba de iertare, există și păcat. Dar Fahreddin Râzi nu acceptă o asemenea orientare și zice: Poate că, acolo unde este vorba despre iertare, pentru noi poate fi subiect de discuție un păcat, dar pentru un profet iertarea poate exprima numai bunăvoință. Aceasta fiind situația, acest verset este plin de bunăvoință față de Profetul nostru.
Profetul nostru este stăpânul unei rațiuni mărețe. El știa foarte bine ce va fi, cum se poate rezolva o anumită chestiune. Aici se poate oferi o alternativă la acea rațiune. Astfel că: Până la despărțirea în adevăratul sens al ipocriților de musulmani, nu trebuia acordată permisiunea…și nu trebuia ca ipocriții să se afle într-o poziție nevinovată de a pleca cu permisiune. Deoarece ei, chiar dacă Mesagerul lui Allah nu permitea, se despărțeau și plecau și astfel era evident faptul că erau ipocriți. Dorința Celui Drept era în acest sens și de la Profetul nostru se cerea același lucru. De fapt, Cel Drept îl avertiza în legătură cu ipocriții și îi aducea totul la cunoștință. Numai astfel era posibil să-i descopere și să-i prindă.
Iată, conform Coranului, Mesagerul lui Allah a pierdut o asemenea ocazie, dându-le permisiunea și a dat dovadă de îndurare.
De altfel, această atitudine este o manifestare a moralei, a conduitei sale. În nicio perioadă a vieții sale, Mesagerul lui Allah nu a făcut ceva care să contravină acestei morale. El nu a atras atenția asupra greșelilor individuale, luând direct ca interlocutor persoana vizată, nu a dezvăluit identitatea persoanei, ci în cadrul comunității s-a adresat tuturor, dându-le sfaturi. Da, există multe exemple concrete despre atitudinea Lui. Astfel vina a fost înlăturată, iar cel vinovat nu s-a necăjit. Iată, aceasta era morala Profetului nostru! Așa cum fiecare acționează conform caracterului său, și El se călăuzea după înalta sa fire.
Un profet nu pregătește terenul distrugerii aceluia căruia i se adresează și mai ales, nu-i reproșează unui om un cusur, chiar dacă știe, nevrând să-l intimideze. De exemplu: Mesagerul lui Allah îî știa pe toți ipocriții și pe conducătorii lor, dar nu a divulgat niciodată acest lucru. Pe lângă faptul că nu i-a divulgat, ci s-a comportat cu ei așa cum se comporta cu drept-credincioșii.
Într-o zi, un ipocrit veni la El și-și exprimă părerea de rău. Conflictul său interior dispăruse și el devenise un musulman sincer. După ce-și exprimă regretul, acest om zise către Mesagerul lui Allah: O, Mesagerule! Câți nu sunt în aceeași situație ca și mine. Dacă i-aș chema, pentru ca ei din nou să-și declare credința. Dar Mesagerul lui Allah a acționat conform principiilor sale și i-a zis: Să nu faci așa ceva! Ei nu trebuie să știe că Eu îi știu! Tu singur să le spui ce este de spus.
Da, El nu se dezvăluia în fața lor, nevrând să-i intimideze. Abdullah b. Übeyy b. Selul era dușmanul său neîndurător. El voia să pară musulman, iar Mesagerul lui Allah dorea să se creadă că așa este și până la sfârșit nu și-a pierdut speranța, dar Allah nu-i sortise calea cea dreaptă, urmând ca acesta să moară ca ipocrit. Pe patul de moarte, pentru a scăpa de vina discordiei, acest om își trimise fiul la Mesagerul lui Allah pentru a-i cere cămașa. Scopul era să se zică: Dacă ar fi ipocrit, Mesagerul lui Allah nu i-ar fi trimis cămașa. Și Mesagerul lui Allah știa acest lucru mai bine decât toți. De aceea nu dezvălui nimic și scoțându-și cămașa i-o dădu. Apoi participă și la namaz-ul de înmormântare. Deoarece și fiul și fiica acestui om erau buni musulmani. De dragul lor, Mesagerul lui Allah suportase tot ce făcuse acel ipocrit.
Tot în legătură cu acest subiect, vă redau acest mic exemplu: Unul dintre companioni voia să-și vândă robul, dar dorea să păstreze dreptul de eliberator. Conform İslamului, dreptul de eliberator revenea aceluia care-l elibera pe rob. Din moment ce religia prevedea acest lucru, a spune contrariul însemna o culpă. Poate că, acel companion făcuse o asemenea propunere fără a ști porunca religiei în legătură cu acest subiect. Evenimentul a fost adus la cunoștința Mesagerului lui Allah, care din nou nu a țintit direct persoana, ci ieși în amvon și aderesându-se tuturor, clarifică porunca religiei în acea chestiune. Apoi zise: Dreptul de eliberator îi aparține aceluia care eliberează.
Prezentând încă sute de asemenea exemple, putem spune că, Mesagerul lui Allah nu a învinuit niciun vinovat pe față și pe nimeni nu a intimidat pentru păcatele sale.
Iată că, și în această chestiune de învoire, rațiunea Lui jucase un rol. Pentru a nu se dezvălui, El nu le-a spus în față scopul principal pentru care veniseră să ceară învoire și le-a dat învoire tuturor. Da, pieptul Lui era foarte larg: Nu ți-am deschis Noi oare Pieptul? (İnşirah[Deschiderea], 94/1). Într-o chestiune, în care ipocriții mințeau, dezvăluindu-și caracterele, Profetul nostru trăgea un văl peste minciunile lor, arătându-le morala unui profet. Da, El este un mare și renumit profet, încât Coranul,Tora și Biblia se întrec în a proclama măreția renumelui său.
c. Sura Abese (El s-a încruntat)
La prima vedere, Sura Abese pare o avertizare și o mustrare la adresa Profetului nostru. Noi, fără a cerceta subiectul, să relatăm evenimentul care a fost pricina neajunsurilor acestui capitol. Apoi, îndreptându-ne atenția asupra semnificațiilor exprimate de versete, să ne străduim să arătăm, în cadrul unei teme ce dorește să umbrească inocența Profetului nostru, cum inocența Sa se manifestă precum soarele.
Mesagerul lui Allah le expunea principiile religiei unor capi ai koreișiților, precum Utbe și Ebu Cehîl. Tocmai când le relata ceva, concentrându-se asupra subiectului, intră orbul Abdullah İbn-i Ümmü Mektum (ra) și zise către Mesagerul lui Allah: O, Mesagerule! Călăuzește-mă pe calea cea dreaptă! Acesta repetă de câteva ori ceea ce spusese. Mesagerul lui Allah se încruntă și îi întoarse spatele și continuă să vorbească despre subiectul în discuție. Să facem rezumatul cauzei neajunsurilor acestui subiect.
Vom încerca să descifrăm miezul semnificației acestei chestiuni. Dacă companionul care a venit n-ar fi fost nevăzător, ci unul care avea vederea bună, comportamentul Mesagerului lui Allah niciodată nu ar fi fost subiectul avertizării divine. Întrucât era nevăzător, Profetul nostru trebuia să fie îngăduitor. De aceea, faptul că El s-a încruntat și și-a întors fața, a pricinuit avertizarea. Astfel se poate judeca la o privire superficială. Dacă se aprofundează analiza, este posibil să vedem și cealaltă față a realității și se va înțelege cât de repede s-a dat verdictul anterior.
În primul rând, fiecare om are o bunăcuviință. Luând în considerare acest lucru, nu te poți apropia de persoana Mesagerului lui Allah așa cum te apropii de orice om. În multe versete din Coran musulmanii sunt instruiți în spiritul acestei politeți. Musulmanii sunt instruiți de către Cel Drept când se poate intra lângă Profetul nostru, cât timp se poate sta lângă El (Ahzâb[Alianțele], 33/53; Nur[Lumina], 24/58) și care va fi tonul vocii (Hucurât[Încăperile], 49/2-3).
Nu se poate trece prin fața celui care face namaz. Dacă un drept-credincios face namaz și altul trece prin fața lui distrugându-i liniștea, după orientarea hanefită acel om trebuie avertizat, dar potrivit orientării malekite, trebuie luptat cu acel om. Și dacă omul persistă în a trece, el poate fi lovit.
Deoarece cel care face namaz se află în prezența Domnului și vorbește cu El. Dacă atunci când doi oameni obișnuiți stau de vorbă, trecerea printre ei se consideră o necuviință, gândiți-vă ce necuviință este să treci prin fața unui drept-credincios care face namaz. De aceea, Profetul nostru a zis: Dacă cel care trece prin fața celui care face namaz ar fi conștient de vina pe care o are, ar aștepta patruzeci de zile și nu ar trece.
Așa cum cei care se află în prezența Celui Drept au bunăcuviință și anumite reguli, tot astfel și cei care se află în preajma Mesagerului lui Allah au o anumită disciplină a lor.
Ce făcea Profetul nostru în acest timp? El se străduia să lumineze conștiințele oamenilor cu inima aspră. El era supărat că oamenii nu urmează calea cea dreaptă. Coranul folosește expresia „nu te omorî”: Tu, poate vei fi ros de mâhnire pe urmele lor, căci ei nu vor crede în aceste spuse! (Kehf[Grota], 18/6); S-ar putea să te îmbolnăvești de mâhnire fiindcă ei nu sunt credincioși! (Șuarâ[Poeții], 26/3).
Da, atunci când vedea un om care nu crede, devenea trist și amărât. Iată că, tocmai când vorbea în această ambianță, vine unul și se amestecă în vorbă, întrerupe subiectul și sustrage liniștea. De fapt, cel care venise avea o scuză îndreptățită, căci era orb. Pe când Mesagerul lui Allah, dacă s-a încruntat și și-a întors fața, avea cel puțin zece motive îndreptățite. De aceea, a considera vină această comportare înseamnă o vină în sine.
Dacă evenimentul s-a desfășurat în felul acesta, aceasta este dezlegarea și răspunsul…numai că, acest eveniment nu a fost redat conform relatărilor din comentarii în nicio sursă din cărțile de hadis pe care le avem de la onorații Buhârî, Müslim, İbn-i Mâce, Ebu Dâvud, Tirmizî, Vesaî, Ahmet b. Hanbel. În scenariile redate în comentarii, unul dintre personaje este Profetul nostru, iar celălalt este İbn-i Ümmü Mektum (ra). Sunt și doi figuranți: Ebu Celîl și Utbe. Unii comentatori l-au desemnat cu nume diferite pe cel care a venit la Profetul nostru. Oare cu adevărat persoana care a venit era nevăzătoare sau era o metaforă? Acest lucru nu este încă sigur. Dacă este așa, sfera aprecierii trebuie lăsată deschisă.
În legătură cu acest eveniment, împreună cu İbn-i Ümmü Mektum (ra) se pomenește despre încă șapte oameni, deci sunt opt oameni în total și nu există nici un motiv de a-l prefera pe İbn-i Ümmü Mektum (ra) și nimic care să-l oblige să stea acolo. Acesta era un companion renumit, fiind printre primii musulmani, iar Profetul nostru îl lăsase de două ori în locul său la Medina. El a murit ca martir la Kâdisiyye. De altfel, era apropiat de Mesagerul lui Allah, fiind fiul unchiului Măritei noastre Hatice (r.anha). De aceea, nu avea de ce să se simtă incomodat în acea adunare. El era un om care știa ce vorbește și cel la care te-ai gândi ca ultimul dintre cei menționați.
Cine știe, poate că nevăzătorul care venise făcea parte dintre ipocriți și Mesagerul lui Allah știa cât de dificil este și poate că Mesagerul lui Allah se încruntase știindu-l un om nesincer și care se opune călăuzirii. Exprimându-ne această părere, noi nu susținem categoric că evenimentul a avut loc întocmai și nu avem această convingere. Numai că, părerile bazate pe anumite zvonuri ale celor care-l arată pe İbn-i Ümmü Mektum (ra) ca personaj al acestui eveniment, nu sunt mai sigure decât părerile noastre. De aceea, trebuie luate în considerare ambele opinii în egală măsură.
Mai există o chestiune asupra căreia trebuie să ne îndreptăm atenția: Unii comentatori consideră autor al verbelor „S-a încruntat” și „S-a întors” nu pe Profetul nostru, ci pe Velîd b. Muğîre. Verbul „S-a încruntat” este trecut de două ori în Coran. Primul este verbul „S-a încruntat” din Sura „El s-a încruntat”, iar celălalt este verbul „S-a încruntat” din Sura „Cel acoperit cu mantie”. Acum gândiți-vă că, Coranul cel Sfânt a folosit acest cuvânt în Sura „Cel acoperit cu mantie” pentru un necredincios, care poate fi Velîd İbn-i Muğîre sau altul… (Akkad susține că acest personaj din Sura „Cel acoperit cu mantie” nu este Velîd). Deoarece în verset el este numit „Zemin” (om de rând). Pe când tatăl lui Velîd era un nobil, chiar dacă era necredincios.
Coranul folosește expresia: S-a încruntat și s-a întunecat (Müddessir[Cel acoperit cu mantie], 74/22). Dacă într-un loc Coranul folosește această expresie pentru un necredincios, cum poate să folosească aceeași expresie într-un alt loc pentru Mesagerul lui Allah? Căci Mesagerul lui Allah era întotdeauna surâzător și nu-i lipsea zâmbetul de pe buze.
Și pentru verbul „S-a întors” situația nu este diferită. Coranul folosește această expresie pentru faraon: Faraon plecă și-și strânse vicleșugul, apoi veni (Tâhâ[Ta Ha], 20/60). Acest verb nu a fost folosit numai pentru faraon. Dar, apropierea de stilul Coranului s-a făcut pentru faraoni. (Vezi: Vaca, 2/205; Ta Ha, 20/48; Stelele, 53/33; Caturile, 70/17; Cea care învăluie,88/23; Noaptea, 92/16; Cheagul de sânge, 96/13).
Cum se poate ca, prin aceste două verbe Coranul a relatat despre Profetul nostru și i-a atribuit Lui aceste verbe? Este necesar să li se acorde dreptul la probabilitate și părerilor susținătorilor acestei observații. Conform acestor păreri, autorul acestor verbe nu este Profetul nostru, ci necredinciosul orb. Acesta a venit, s-a încruntat în fața Profetului nostru, apoi a plecat, încât, luându-se în considerare opțiunea pentru cinstea Profetului ales, putem denumi acest fapt ” probabil”.
Scopul nostru în cercetarea acestor lucruri, relatate ca „sigure” și „probabile”, este să declarăm încă o dată sfințenia sursei, în pofida celor care fac declarații nepotrivite la afresa unei surse importante a religiei, analizând în mod superficial versetele pogorâte ca o mustrare și o avertizare la adresa Profetului nostru. Cei care cred știu foarte bine adevărul despre El.
Da, El era un om de excepție. În mod excepțional Allah (cc) avea cu El un dialog, o convorbire. Allah (cc) venea cu revelația, iar El comunica mesajul divin . Importanța și corectitudinea acestei particularități a fost mereu protejată de către Cel Drept. Este necesar ca și noi s-o protejăm, considerând acest lucru un drept, o obligație și cel puțin un devotament. Acesta este scopul principal al interesului și entuziasmului arătat de noi. Există o serie de oameni necunoscuți, care, apreciindu-L drept un om obișnuit, doresc să-L supună criticii. Noi credem că este necesar să-i apărăm și să-i protejăm cinstea și puritatea, mai mult decât cinstea și onoarea noastră.
Noi știm că puterile noastre sunt limitate. Da, nu avem destule posibilități de a lupta cu dușmanii credinței, care s-au străduit să creeze conflicte în jurul Lui, cu cei care, cu voie sau fără voie, au fost uneltele lor. Nu, deoarece ei distrug, iar noi reparăm; ei folosesc forța de temut a mediei internaționale, noi însă aceste mici mijloace de difuzare le folosim numai în perspectiva științei și gândirii; așa cum ei au fost înfrânți întotdeauna, și de-acum încolo vor continua să aibă aceeași soartă. De fapt, nu putem răspunde la toate faptele lor. Astfel de situații au fost foarte bine exprimate prin maxime: Dacă am arunca o piatră asupra oricărui lătrător, n-ar mai rămâne piatră pe pământ.
Aici aș dori să mai amintesc de o chestiune importantă. În zilele noastre s-au adeverit cele spuse de Profetul nostru despre viitor. El a zis: În ziua de apoi își va face apariția o negură. Această ceață îi va ucide pe necredincioși, iar credicioșilor le va provoca guturai.
Filosofia materialistă, care nu acceptă dreptatea și adevărul, a ucis omul lumii necredincioase și ateiste pe plan semnificativ, iar printre musulmani a strecurat îndoiala.
Nu știu dacă se poate ilustra mai bine poziția oamenilor zilelor noastre, care, datorită faptului că nu știu limba arabă și nu cunosc subtilitățile acestei limbi și care se străduiesc să acopere această ignoranță, spun: Ne ajunge semnificația, ce nevoie avem de evenimentul în sine!?
Această chestiune nu este atât de simplă. Acest scenariu hulitor, care începe cu oameni precum Ebu Cehil, Utbe, Șeybe, apoi continuă cu orientaliștii occidentali, desigur că este pregătit în alte lumi și îi face figuranți și pe cei care se plimbă printre noi. Lor li se spune „Numai să vedeți”, iar ei, datorită ignoranței, a gândului la celebritate sau la profitul de cinci parale, devin figuranții acestui urât scenariu. Ei zic: Nouă ne ajunge Coranul. Totul se rezolvă prin traducere. Ce nevoie este să cunoști limba arabă? Omul poate citi doar interpretând semnificația. Aceste cuvinte și altele asemănătoare reprezintă câteva mici puneri în scenă a unui mare scenariu pregătit și sunt cuvinte rostite de câțiva figuranți. Desigur că, în spatele acestora, o lume imensă de necredincioși sondează terenul. Atunci când vor găsi terenul favorabil – să dea Allah să nu găsească – ceea ce vor spune nu se va limita la cele spuse astăzi.
Luând în considerare toate aceste lucruri, ca niciodată este necesar să reînviem respectul și considerația pe care o aveau companionii față de Profetul nostru. Și pentru a face cunoscută această chestiune, este nevoie să cunoaștem foarte bine cinstea și siguranța Mesagerului lui Allah și să le acceptăm.
Companionii ziceau: Atunci când îl ascultam pe Mesagerul lui Allah, noi îl ascultam cu foarte mare atenție, ca și cum am fi avut pe cap o pasăre si nu voiam să-l facem să zboare. Ceea ce spuneau Măritul Ebu Bekir (ra) și Măritul Ömer (ra) în preajma Mesageruluil lui Allah era foarte concis și bine stabilit. Deoarece ei erau conștienți că se aflau lângă un Profet împuternicit cu revelația divină. A-L asculta era ca și cum a asculta pe Cel care Vorbește pentru Eternitate. Deoarece revelația se reflecta în cinstea ce izvora din conștiința lui curată și din inima lui deschisă. Cei care îl cunoșteau, tăceau în preajma Lui și-L ascultau. Cuvintele rostite lângă Sultanul Cuvintelor ne dau dureri de cap, indiferent din partea cui au fost rostite. Și noi vom face aleleași lucruri atunci când vom ajunge la înțelegerea companionilor și vom asculta numai de El și de frumoasele Lui cuvinte, străduindu-ne să găsim în ele o soluție pentru suferințele noastre de secole.
Lipsa de respect față de cuvintele Lui și negarea Tradițiilor reprezintă o punte către necredință. Cei care au făcut o obișnuință din a se plimba pe acest pod se vor desprinde din mediul Măritului Mohamed (sas) și se vor alătura celor de teapa lui Ebu Cehil.
Această manieră de gândire este foarte periculoasă, iar calea de a înlătura acest pericol constă în a-L cunoaște pe Mesagerul lui Allah în toată complexitatea sa. Iar una din laturile cele mai importante este, fără îndoială, cinstea Lui. Religia este întregită prin inocența Lui. A deschide o breșă în acest domeniu înseamnă a pricinui cea mai mare distrugere.
d. Propunerea clanului Sakîf
Alte versete care apar ca o avertizare la adresa Profetului nostru sunt: Ei au fost cât pe aici să te amăgească de la ceea ce ți-am dezvăluit, ca tu să născocești despre Noi altceva. Atunci ei te-ar fi luat prieten. Dacă Noi nu te-am fi întărit, tu mai că te-ai fi aplecat către ei. Atunci ți-am fi dat să guști îndoit viața și îndoit moartea. N-ai fi aflat împotriva Noastră nici un ajutor. (İsrâ[Călătoria în noapte], 17/73-75).
Clanul Sakîf cerea de la Mesagerul lui Allah privilegii în schimbul acceptării İslamului. Ei solicitau scutirea de unele îndatoriri. Dacă alții s-ar opune unei astfel de înlesniri, în fața propunerii lor simple și copilărești, Profetul nostru ar fi spus: Așa mi-a poruncit Stăpânul meu.
Aceste versete ne înfățișează situația lor și poziția fermă adoptată de Mesagerul lui Allah. Insistăm în a afirma că, în aceste versete nu există nici o exprimare, nici un indiciu care să umbrească cinstea și nevinovăția Profetului nostru.
Ei intraseră copilărește în această aventură, fiind absorbiți de presupunerea că-l vor zăpăci pe Mesagerul lui Allah. Acești ignoranți, care nu știau ce înseamnă revelația și profeția, prin scenariul compus de ei, rod al imaginației, au fost captivați de fantezia că, un om care dorește ca atâția oameni să-i urmeze calea și să accepte İslamul nu va spune „nu” propunerii lor în legătură cu acceptarea İslamului și îi va scuti de unele responsabilități. Aceasta era speranța lor. În ceea ce-l privește pe Mesagerul lui Allah, nici prin minte nu-i trecuse și nici nu-și imaginase o asemenea compensație. Religia este un întreg. Nu este posibil s-o fragmentezi ca s-o numești din noi religie. Ceea ce le spusese Profetul nostru în prima zi a profeției sale celor ce-l ascultau, același lucru le spusese și în ultima zi. El era un om al dreptății. De altfel, İslamul venise să-i îndrume pe oameni spre dreptate. Nu este de conceput că include forțe contradictorii care să se distrugă reciproc. O asemenea gândire nu are nici o legătură cu știința și logica.
O asemenea propunere nu fusese acceptată nu numai de către Profetul nostru, ci nici de către Măritul Ebu Bekir (ra), care le-a declarat război celor care au zis că vor face namaz dar nu vor da danie. Deci, se poate spune că, în aceste versete nu există nimic care să specifice vreo vină a Profetului nostru. Ceea ce se relatează în aceste versete reprezintă gândurile și fanteziile unor oameni care nu au nici o legătură cu Mesagerul lui Allah. Profetul nostru este departe de intențiile lor.
Al doilea verset zice: Dacă Noi nu te-am fi întărit, tu mai că te-ai fi aplecat către ei. (İsrâ[Călătoria în noapte], 17/74). Înțelesul acestui verset este: Dacă Noi nu te-am fi fixat precum masivii și înalții munți, da, dacă, întocmai ca acei munți, nu ai fi îngropat în adevăr, poate că te-ai fi aplecat spre ei.
Acest cuvânt rostit fără sens trebuie abordat din punct de vedere al relevării marii personalități a Profetului nostru. Cu alte cuvinte, Mesagerul lui Allah se află pe un teren atât de solid al religiei, încât nu este posibil să relatezi despre surparea terenului în locul unde se află.
Dacă El, prin absurd, nu ar fi fost un om superior prin profeție, ci ar fi fost un om al unui ideal abstract, atunci ar fi arătat îngăduință gândurilor acestor oameni, care doreau să fie protejați și s-ar fi străduit să-i apropie de persoana sa. Deoarece în natura omunui există asemenea slăbiciuni. Dar, Mesagerul lui Allah era un profet protejat împotriva tuturor slăbiciunilor. El se străduia să-i lege pe oameni de credința în Allah, și nu de sine. Din moment ce, un om, care nu acceptă în totalitate o religie, nu poate fi considerat atașat de acea religie, pentru ce Mesagerul lui Allah să-i acorde compensații și pentru ce să schimbe preceptele religiei? Profetul nostru este un mesager care comunică poruncile și interdicțiile Celui Drept. Allah (cc) este cel care poruncește și stabilește interdicțiile.
Din expresia: Te-ai fi aplecat spre ei, putem extrage următoarea semnificație: Dacă Noi nu te-am fi ales și nu am fi pus sub controlul revelației toate acțiunile tale, și tu, ca și alții, dacă ai fi apucat calea minții și logicii în comunicarea religiei, atunci era posibil ca și tu să gândești astfel: Eu să-i accept așa cum sunt, apoi încet, încet îi voi deprinde cu religia, asigurându-mă să devină drept-credincioși desăvârșiți.
Da, prin mintea ta deloc nu a trecut o asemenea idee, dar faptul că nu te-ai aplecat asupra acestei idei se datorează Nouă. Nici o clipă Noi nu te-am lăsat liber să te apleci asupra unor asemenea idei.
O altă semnificație este: Datorită naturii tale, tu ești foarte ambițios în ceea ce privește călăuzirea lor pe calea cea dreaptă. Nu vei cruța nimic până când ei nu vor crede.
Tu ești un om cu inima deschisă tuturor. Dorința de a-ți deschide inima și acestor oameni este necesitatea vastei tale generozități. Având o asemenea inimă și o asemenea generozitate, ai fi putut accepta propunerile lor și nu i-ai fi întors din calea cea dreaptă. Dar Noi am dat sens și măsură tuturor simțămintelor tale. Astfel te-am ferit de exagerări. O generozitate exagerată ar fi putut fi în favoarea lor. Deoarece generozitatea ta trebuie să aibă o măsură. Tu ști foarte bine cuvintele: Cui, când și în ce măsură trebuie să arăți mărinimie.
Există aceste cuvinte atribuite lui Mevlânâ: Vino! Vino! Oricine ai fi, vino! Cuvintele acestea sunt corecte din punct de vedere al sensului și, în principiu, sunt inspirate din acțiunile Mesagerului lui Allah. El are o asemenea inimă, încât dorește să aducă pe calea cea dreaptă toți oamenii, fără excepție. Dacă toți oamenii de pe pământ ar deveni musulmani și dacă doar câțiva nu ar accepta acest mesaj divin, atunci Mesagerul lui Allah ar dori foarte mult să-i aducă și pe aceștia pe calea cea bună și și-ar arăta devotamentul în acest sens. Da, avea o asemenea inimă, încât, dacă pieptul lui, deschis tuturor precum porțile cerului, nu ar fi fost sub protecția divină, s-ar fi străduit să-i ia și pe aceștia sub aripa sa protectoare. Dar, Allah (cc) l-a protejat, stabilind o măsură și un echilibru al senzațiilor și sentimentelor Lui. Datorită acestui lucru, El nu a greșit.
Poate că te-ai fi aplecat nu înseamnă chiar aplecare. Din moment ce nu există nici un eveniment care să fi avut loc, a-i atribui o asemenea slăbiciune Profetului nostru înseamnă o slăbiciune a minții.
Allah (cc) l-a plasat în eternitate și l-a protejat. Existența Lui s-a întregit cu dreptatea, acțiunile i s-au consolidat prin revelație, iar inima îi era plină cu voia lui Allah. Atunci când un asemenea Sultan al Sultanilor se află așezat pe tronul ceresc, a da posibilitate ca glezna Lui să fie atinsă de noroi, înseamnă ori a nu ști ce înseamnă noroi, ori ce reprezintă înălțarea unui tron pe ceruri.
Versetul care urmează arată clar că Mesagerul lui Allah nu s-a aplecat către ei: Ei te-au tulburat în acest ținut ca să te izgonească din el, însă nici ei nu vor sta în urma ta decât puțin. (İsrâ[Călătoria în noapte], 17/76).
e. Atitudinea față de săraci
O altă bunăvoință sub forma unui sfat a fost arătată cu prilejul unei solicitări a koreișiților. Aceștia au venit la Mesagerul lui Allah și au zis: Lângă tine stau acești oameni săraci și leneși, acești robi. Noi nu putem sta împreună cu ei în aceeași adunare. Sau ne rezervi nouă o zi specială, sau îndepărtează-i pe ei la venirea noastră.
În legătură cu această chestiune, a fost pogorât acest verset: Nu-i alunga pe cei care Îl cheamă pe Domnul lor dimineața și seara, dorind Fața Sa. Ei n-au să-ți dea ție nici o socoteală, iar tu nu ai să le dai lor nici o socoteală. De-i alungi, vei fi dintre nedrepți.(En’âm[Vitele], 6/52).
Aceeași semnificație o are și versetul: Rămâi cu cei care, dimineața și seara, Îl cheamă pe Domnul lor, căutând spre Fața Sa. Ochii tăi să nu se desprindă de ei căutând poleiala Vieții de Acum. Nu-i da ascultare celui a cărui inimă am făcut-o nepăsătoare la amintirea Noastră, căci el își urmează poftele, iar purtarea lui este desfrânată. (Kehf[Grota], 18/28).
Din momentul începerii misiunii sale de comunicare, în jurul Mesagerului lui Allah se aflau oameni care s-au legat de el și aceștia erau săraci, lipsiți de mijloace de trai. În cadrul sistemului de necredință din zilele acelea, sărăcia era considerată o rușine. Pe când Mesagerul lui Allah venise cu o religie care lua în considerare superioritatea numai din perspectiva fricii față de Allah, precum spune versetul: Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător. (Hucurat[Încăperile], 49/13). Potrivit acestei religii, nu putea fi vorba de o superioritate a celui bogat față de cel sărac.
Profetul nostru a zis: Raiul dorește patru oameni. Acești patru oameni erau cu toții săraci. Ammar era sărac, Selman era sărac, Mikdad era sărac și Măritul Ali (ra) era sărac. Aceștia râvneau raiul, iar raiul râvnea la acești oameni. Ca să-i facă să ajungă, parcă trăgea de zile. Inima lor era plină de respect pentru Allah (cc). Zi și noapte pomeneau de Stăpânul lor și trăiau aproape de El. Cum putea Mesagerul lui Allah să-i îndepărteze de lângă El, când Allah îi crease să fie aproape!
Lui Ebu Zerr (ra), care i-a zis lui Bilal: Ei, fiu de femeie neagră!, un profet i-a spus: În tine mai există rămășițe de ignorant. L-a dojenit și l-a sfătuit prin aceste cuvinte nemuritoare: Cei care muncesc sub porunca voastră sunt frații voștri. Lor dați-le din mâncarea voastră, din îmbrăcămintea voastră și nu-i împovărați prea tare. Și dacă poartă poveri, veniți-le în ajutor.
Un profet își întinde aripile modestiei până jos.Toată lumea poate să vină lângă el fără opreliști. De altfel, în spiritul religiei sale existau aceste principii. Oare drept-credincioșii, bogați și săraci, robi și nobili, stăpân și slugă, cu toții nu sunt robii care stau în același rând în moschei? Dacă este așa, Marele Profet, mesagerul acestei religii, cum poate să-i alinge pe unii oameni care sunt săraci? Nu este El cel care s-a rugat de Allah, zicând: Dă Doamne să trăiesc sărac, să mor sărac, să fiu cu ei în ziua de apoi!?
Este de conceput ca un om, care a rostit aceste cuvinte, să-i îndepărteze pe cei săraci de lângă el? Nu, Mesagerul lui Allah nu a alungat nici un sărman de lângă el, nu i-a îndepărtat de colectivitate și nici prin gând nu i-a trecut o asemenea faptă.
El era un profet și dorea în egală măsură pentru toți drumul călăuzitor. Într-un hadis se relatează despre ruga Mesagerului lui Allah pentru intrarea Măritului Ömer (ra) în İslam. După unele spuse, această rugă îl viza pe Ebu Cehil, al cărui adevărat nume era Amr bin Hișâm. În această rugă, Mesagerul lui Allah spusese: Allah, confirmă această religie cu Ömer b. Hattâb (ra), întărind-o!
Probabil că, așa cum Allah i-a arătat apropiatului Său realitățile viitorului, tot astfel a arătat și biruințele pe care le va avea Ömer (ra). Știind acest lucru, Profetul nostru a dorit ca acesta să accepte İslamul o clipă mai devreme și s-a rugat pentru acest lucru. Sau poate că, Mesagerul lui Allah, cu excepționala sa intuiție, a citit pe fruntea Măritului Ömer că este deschis către İslam și de aceea s-a rugat.
Cea mai mare dorință a Mesagerului lui Allah era de a reuși să-i atragă spre İslam pe mai marii koreișiților. De multe ori i-a invitat acasă la el, i-a ospătat, a încercat să le cucerească inima și sufletul, dar de fiecare dată a fost respins. Cine știe de câte ori trecuse peste capul fiecărui koreișit această pasăre a norocului…și cine știe de câte ori acești oameni fără de noroc au rămas indiferenți față de El!?
Acum primise de la aceștia propunerea de a se întâlni. Îi spuseseră: Vrem să ne întâlnim cu tine. Oare aveau intenția de a accepta İslamul? Acest lucru nu era știut. Chiar dacă era posibil în proporție de unu la mie, Mesagerul lui Allah avea o speranță. S-a văzut cum s-a ambiționat pentru aducerea pe calea cea dreaptă a Măritului Ömer (ra) și cum au evoluat evenimentele odată cu trecerea acestuia la İslam. Dacă și acești oameni ar trece la İslam, s-ar fi întâmplat multe lucruri pentru viitorul İslamului.
Numai că, propunerea era în contradicție cu spiritul İslamului. Mesagerul lui Allah a regretat și s-a necăjit pentru faptul că ei au venit cu o asemenea propunere. Deoarece propunerea ce i se făcuse, fusese adresată și tuturor profeților de dinaintea Lui. Așa cum aceștia respinseseră o asemenea propunere, și Mesagerul lui Allah avea s-o respingă. Dar nu putea s-o facă fără să se necăjească. Dintr-o deșartă mândrie, acești oameni dădeau cu piciorul unei călăuziri ce le venea până la ușă.
Iată, de aceea era trist Mesagerul lui Allah, iar versetul zicea: Tu nu ai nici o responsabilitate pentru ei.
Hotărârea Profetului nostru era de a nu-i îndepărta pe cei sărmani. Numai că, El căuta soluții pentru aducerea pe calea cea dreaptă și a celorlalți. Oare El corespundea acestei hotărâri? Imediat vine versetul și îi aduce la cunoștință că este potrivit acestei decizii. Deoarece El hotărâse să nu-și alunge prietenii, iar versetul îi spunea să nu-i alunge pe cei sărmani.
f. O aducere aminte
Voi încerca să vă rețin atenția asupra unei alte chestiuni: În Coran există sute de porunci care se adresează Profetului nostru și tuturor drept-credincioșilor. Poruncile date și interzicerile aduse sunt expuneri ale unor sentințe. Nu sunt exprimări care anunță că a avut loc contrariul celor spuse. De exemplu: Coranul zice către Profetul nostru: Să faci namaz, să ții post, să faci danie. Acestea sunt porunci și nu este corect să le acceptăm ca niște avertismente în cazul neîndeplinirii lor. Tot astfel, Coranul a zis: Nu-i alunga pe cei sărmani de lângă tine! Niciodată nu înseamnă: Pentru ce îi alungi de lângă tine pe cei sărmani? Aceste cuvinte nu au semnificație opusă cinstei și nevinovăției Mesagerului lui Allah. Adică, la Mesagerul lui Allah nu s-a văzut nici un indiciu al unui comportament opus acestei porunci. Această poruncă a venit pentru a confirma corectitudinea hotărârii Profetului nostru, încât proclamă corecta judecată și cinstea Lui.
Ceea ce am afirmat se vede clar în versetul „Grota”, care zice: Rămâi cu cei care, dimineața și seara, Îl cheamă pe Domnul lor, căutând spre Fața Sa. (Kehf[Grota], 18/28). Răbdarea are sensul de a nu schimba comportamentul. Cât de puțin dacă comportamentul este subiect de discuție, atunci nu se poate relata despre răbdare. De exemplu, un om are răbdare atunci când rostește rugăciuni; el se roagă mereu în măsura în care știe aceste rugăciuni. Un om arată răbdare în fața necazurilor, iar necazul nu aduce o modificare a comportamentului și acel om se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Răbdarea este al fel în cazul înfăptuirii unui păcat. Pentru a nu păcătui trebuie să-ți menții vechea stare. Atunci când Profetului nostru i se zice să rabde, i se spune de fapt: Rămâi în starea în care ești și păstrează decizia pe care ai luat-o! Acest lucru arată că, primul comportament al Mesagerului lui Allah este conform voinței Celui Drept. Deoarece răbdarea nu înseamnă să înnoiești direcția, ci să rămâi pe aceeași linie. Ținând cont de acestea, aici Mesagerul lui Allah are superioritate. Allah (cc) a vestit că faptele Lui sunt frumoase: Nu arăta bunăvoință celor care s-au atașat de viața lumească. De altfel, tu nu le arăți un chip zâmbitor. Deoarece acest lucru ți-ar întunaca orizontul. Tu ești mai pur decât toți. Orizontul Tău nu are nici un praf.
Așa a fost El, așa a rămas și a plecat lângă Stăpân cu această puritate. El s-a protejat împotriva păcatului în așa fel, încât, cât de pur era în ziua în care s-a născut, tot atât de pur era atunci când a murit.
g. Căsătoria Profetului nostru cu Mărita Zeynep
Necredincioșii vechi și noi ai Mesagerului lui Allah, discutând despre căsătoria Lui cu Maica noastră Zeynep (r.anha), doreau să-l împroaște cu noroi. Dar noroiul a mânjit propriile lor chipuri și nu s-a atins nici măcar de poalele Lui. Acest evenimet este astfel redat în Coranul cel Sfânt: Când tu spui celui pe care Dumnezeu l-a copleșit cu binefaceri și celui pe care tu l-ai copleșit cu binefaceri: „Ține-ți soția ta pentru tine și teme-te de Dumnezeu!” Tu tăinuiești în inima ta, de frica oamenilor, ceea ce Dumnezeu va da în vileag. Mai drept este înaintea lui Dumnezeu să te temi de El decât să te temi de oameni. Când Zaid a împlinit cele de cuviință față de ea, Noi ți-am dat-o ție de soție ca să nu li se mai facă un păcat credincioșilor care le iau pe soțiile copiilor lor de suflet, dacă au împlinit cele de cuviință față de ele. Porunca lui Dumnezeu trebuie împlinită. (Ahzab[Alianțele], 33/37).
Mesagerul lui Allah îl iubea foarte mult pe Zeyd (ra). Îl considera ca pe propriul fiu. Se știa că Zeyd este atât de apropiat de Mesagerul lui Allah, încât toți îl priveau ca pe fiul Profetului nostru. Da, el se jertfise pe calea Mesagerului lui Allah, iar Mesagerul lui Allah îi deschisese larg porțile iubirii.
Zeyd (ra) era un rob eliberat. Profetul nostru îl eliberase și-l adoptase. Dar, potrivit obiceiurilor acelor vremuri, nu era posibil să ștergi calitatea de rob eliberat. Această mentalitate era o maladie ce pătrunsese în comunitate. Un om chiar dacă era eliberat, el era considerat un cetățean de categoria a doua. Era necesar ca această mentalitate să fie distrusă din temelii și comunitatea să fie salvată de această maladie. Mesagerul lui Allah căuta un remediu pentru această chestiune, care îl frământa mult.
Rezolvarea trebuia să vină din practică. De aceea, Mesagerul lui Allah s-a apropiat printr-o nouă metodă de acești oameni cu stigmatul robiei pe frunte.
Libertatea era foarte importantă, dar mai importantă era păstrarea acestei calități. Un om care nu știe să-și poarte libertatea, oricât de liber ar fi, nu poate trăi ca un om liber. Atunci când, în America sclavii au fost eliberați, această problemă a fost grea și a cerut ani de zile pentru a fi rezolvată. Acești oameni, care nu s-au deprins să respire aerul libertății, s-au întors lângă vechii stăpâni. Deoarece pentru acele zile, condițiile nu erau pregătite pentru atmosfera libertății. Nici comunitatea și nici oamenii nu erau pregătiți sufletește pentru acest lucru. Eforturile depuse în această direcție nu dăduseră rezultatele așteptate.
Pe când Mesagerul lui Allah, pe de o parte îi obișnuia sufletește cu o gândire liberă, cu un comportament liber, iar pe de altă parte pregătea comunitatea și se străduia să-i includă pe acești oameni în sânul comunității. Aceștia ieri erau ca niște obiecte casnice, însă azi, cu toții deveniseră membri ai comunității.
Profetul nostru aștepta prilejul să dea ultima lovitură acestei mentalități învechite. Era un lucru foarte greu, dar Mesagerul lui Allah era în stare să găsească o rezolvare.
Mesagerul lui Allah, așa cum îi conducea pe cei apropiați lui în cele mai periculoase locuri ale luptei, tot astfel urma să procedeze și aici. Trebuia s-o căsătorească pe cea mai nobilă femeie, fiica mătușii sale, sora lui Abdullah b. Caș, cu Zeyd, robul său eliberat.
Întotdeauna Mesagerul lui Allah se ducea în casa acestei rude. Era casa mătușii sale și de ani de zile această familie aștepta o propunere din partea Mesagerului lui Allah. Deoarece a face parte din rândul soțiilor Mesagerului lui Allah era cel mai mare ideal al oricărei femei și aici nu era nimic neobișnuit.
Precum am relatat mai sus, atunci când Profetul nostru a vrut să divorțeze de Mărita Sevde (r.anha), marea doamnă a venit și s-a rugat de Mesagerul lui Allah, i-a adus la cunoștință că și-a cedat ziua lui Aișe (r.anha), exprimându-și singura dorință de a muri ca soție de Profet. Asemenea comportări izvorau din devotamentul față de Mesagerul lui Allah și dorința acelor femei de a rămâne cununate cu El.
De-alungul vieții sale, Măritul Ömer (ra) s-a străduit să intre în această familie și a devenit pretendent la mâna Măritei noastre Fatıma (r.anha), dar Mesagerul lui Allah a dat-o Măritului Ali (ra), urmând ca Măritul Ömer s-o aștepte pe fiica Măritului Ali, Ümmü Gülsüm. Atunci când s-a cununat cu Măritul Ömer, această sfântă femeie era încă copil, dar era visul Măritului Ömer (ra) de a fi ruda Profetului nostru.
Dorința unei mătuși de a-și da fiica nepotului său și speranța ei în înfăptuirea acestui lucru era ceva normal. Iar Mărita Zeyneb (r.anha) era potrivită din toate punctele de vedere să devină soție de profet. Poate că și ea îl voia pe Profetul nostru.
Mesagerul lui Allah s-a dus în casa mătușii sale și a zis: Am venit s-o cer pe Zeynep. Cei din familie erau în culmea fericirii. Deci, venise momentul așteptat de ani de zile. Mesagerul lui Allah o cerea pe Zeyneb. Cel cu o măreață intuiție înțelese că fusese greșit înțeles și se corectă: Eu o cer pe Zeyneb pentru Zeyd. Toată lumea rămase uimită. Dacă nu era vorba de Mesagerul lui Allah, cererea putea fi respinsă. Dar nu era posibil să se opună Mesagerului lui Allah. Deoarece această căsătorie era o poruncă absolută a Profetului nostru, ea fu acceptată și s-a întemeiat un cuib nedorit. Numai că, se înfăptuise ceea ce trebuia înfăptuit în numele societății.
Femeia era nobilă și de neam ales, iar educația ei era pe măsură. Dar Zeyd (ra), chiar dacă era foarte iubit de Mesagerul lui Allah, potrivit mentalității acelor vremuri, era un rob eliberat. El făcea parte dintr-o familie de rând. Nu se întrezărea posibilitatea să se potrivească. Mai bine zis, Zeyd (ra) intuia că el nu este egal cu această femeie. Iar Zeyneb (r.anha) avea o inimă deosebită, un suflet deosebit, o voință deosebită și era ca un candidat amânat de a face parte din familia unui profet.
Zeyd a apelat de mai multe ori la Mesagerul lui Allah, exprimându-și dorința de a se despărți de soție, iar Profetul nostru de fiecare dată l-a gonit zicându-i: Ține-ți soția. Teme-te de Allah! Profetul nostru avea un singur gând, și anume, prin această căsătorie să taie din rădăcină o mentalitatea ce aparținea ignoranței. Cu aceste considerente pornise la drum și devenise pricina acestei căsătorii. Dar, cu fiecare zi sporeau neînțelegerile, ajungând în punctul culminant.
Deși despărțirea era iminentă, Mesagerul lui Allah arătase că, practic, un rob putea să se căsătorească cu o femeie nobilă. Mesagerul lui Allah era un călăuzitor. Un călăuzitor trebuia să aplice ceea ce spunea în primul rând asupra sa și a celor apropiați lui. Aceasta era voia lui Allah, dar acum răbdarea devenise de nesuportat și se iviseră semnele sfârșitului evenimentului.
Mesagerul lui Allah știa că într-o zi, printr-o înștiințare a Celui Drept, Zeyneb (r.anha) va deveni soția sa. Pentru că nu exista o poruncă deslușită, tăinuia acest lucru. De altfel, potrivit precizărilor Măritei Aișe (r.anha), dacă Mesagerul lui Allah tăinuia ceva din revelație, iată că tăinuia versetul în legătură cu această căsătorie.
Da, căsătoria cu Zeyneb (r.anha) i se părea Mesagerului lui Allah ceva foarte greu, dar cine era în măsură să respingă o cununie poruncită de divinitate? Allah (cc) i-a zis: Am cununat-o cu tine. Această cununie se făcuse de-adreptul de către Cel Drept, iar martorii erau îngerii. Odată cu anunțarea acestei căsătorii, Allah (cc) făcea cunoscută o altă poruncă: Copiii adoptați nu sunt la fel cu proprii copii ai omului. Dacă un fiu adoptat se desparte de soție, tatăl are permisiunea de a o lua el. Pe când în epoca ignoranței, copiii adoptați erau considerați ca proprii copii și dacă aceștia mureau sau se despărțeau de soție, nu era permisă căsătoria tatălui cu soția acestuia. Acest obicei trebuia să dispară, iar Mesagerul lui Allah avea o mare responsabilitate în această chestiune.
Iată câteva elemente ale acestui examen greu: Priviți destinul Măritei Zeyneb (r.anha), care, prin cele două căsătorii, devenea pricina distrugerii unei mentalități ce aparținea epocii ignoranței.
Unii comentatori relatează o întâmplare născocită: Într-o zi, Mesagerul lui Allah a văzut-o pe Mărita Zeyneb (r.anha) și încă în perioada în care era cununată, a zis: Slavă Ție, o, Cel care primenește sufletele! , iar Mărita Zeyneb a auzit. Asemenea cuvinte și idei mincinoase, din păcate au avut influență și asupra unor comentatori, unul dintre aceștia a lansat ideea că : Venind acasă, Zeyd a înțeles. O asemenea idee este o falsificare pe care nu o poate face decât un dușman. Eu nu pot să-i spun acestui comentator „Să ți se usuce limba”, dar cine spune acele cuvinte și crede în ele, aceluia să i se usuce limba.
În primul rând, Profetul nostru o vedea pe Zeyneb (r.anha) pentru prima dată și nu este adevărat că ea crescuse sub ochii Lui.
În al doilea rând, dacă ar fi avut o cât de mică atracție pentru Zeyneb (r.anha), pentru ce s-o căsătorească cu Zeyd (ra) și să n-o ceară pentru el!?
În al treilea rând, mai sus am relatat faptul că, toți membrii familiei doreau din inimă ca Zeyneb (r.anha) să devină soția Mesagerului lui Allah. Pentru ce a dorit s-o căsătorească cu Zayd (ra), când putea El s-o ceară?
Pentru ca Mesagerul lui Allah să se căsătorească cu Zeyneb (r.anha) era necesară o poruncă. Allah (cc) a poruncit și Profetul nostru a acceptat porunca. Toate cuvintele născocite sunt niște scenarii, nu sunt altceva decât calomnii și minciuni. O, Allah! Ce calomnie înfricoșătoare, ce minciună și ce ignoranță îngrozitoare, ce dușmănie înspăimântătoare împotriva credinței! Cu regret redăm faptul că, aceste lucruri mai sunt folosite de unii figuranți dintre noi. Cred că pe aceștia i-a determinat să zică asemenea cuvinte un complex de inferioritate. Ce putem zice decât că, drumul călăuzitor este în mâinile lui Allah (cc). Stăpânul să le arate calea cea dreaptă!
Am început abordarea subiectului prin cuvintele: Fiecare profet este inocent, iar Mesagerul lui Allah este inocentul inocenților. Apoi, prin exemple concrete, ne-am străduit să arătăm inocența Mesagerului lui Allah. Dar, trebuie să mărturisim faptul că, inocența Lui este deasupra înțelegerii noastre. Noi am reușit să cercetăm acest subiect numai în măsura capacității noastre.
Tot ceea ce am afirmat până aici este în legătură cu cinstea și puritatea Mesagerului lui Allah. Acum aș dori să relatez despre inocența Lui din alt punct de vedere. Cei care doresc să vadă și să înțeleagă inocența Stăpânului Lumilor sub toate aspectele și să-L cunoască din punct de vedere al neprihănirii, a fricii de Allah, ar trebui să știe caracteristicile care-l leagă de Cel Drept.
[1] Buhârî, Tefsir, (21), 2; Müslim, Tahâre, 37; Salat, 53; Tirmizî, Kıyâme, 3; İbn Mace, Menâsik, 40, 76
[2] Müsned, 4/197
[3] Buhârî, İman, 24; Müslim, İman, 107; Tirmizî, İman, 20; Müsned, 2/2, 291, 357
