Cinstea și alți profeți
Înainte de a trece la versetele care au legătură cu subiectul, vă voi supune atenția asupra unor chestiun:
1. Greșeala, eroarea Dacă profeții, fiind în situația de a alege un lucru din două, au ales bun din cel mai bun, se poate considera că au comis o greșeală. Dar, această vină nu poate fi socotită vină după criteriile noastre. Deoarece ceea ce au ales este bun. Dar, atunci când un profet este pus în situația de a alege, el trebuie să prefere ceea ce este cel mai bun, ca fiind apropiat divinității și nimeni nu va considera această alegere ca păcat.
Voi da un exemplu, pentru a înțelege această chestiune: Un om dorește să citească Coranul. Numai că, în câte zile va parcurge Coranul? Are în față două alternative: ori va citi Coranul în zece zile, fiind atent la detalii, la diferitele semnificații, pătrunzând în profunzimile textului, ori va parcurge Coranul în șapte zile. Ultima alternativă nu este de dorit. Deci, ia hotărârea de a citi Coranul în zece zile și începe…
Acum să presupunem că, voia Celui Drept era ca acel om să citească Coranul în șapte zile. Dar acest om este de părere să citească în zece zile. Voia Celui Drept este alegerea celei mai bune alternative. Dar și ceea ce face acest om este bine. Din acest punct de vedere nu există păcat, acestui om nu i se poate spune că a greșit, comițând un păcat. Poate că ultimul lucru ce se poate spune este că acel om este preocupat să facă bine. A-i reproșa că a comis un păcat nu este deloc corect.
Iată că, la fel este și situația faptelor pe care profeții le comit, conform preferințelor lor. Dacă este așa, cum poate fi permisă atribuirea de păcat pentru faptele lor?
2. Înainte de toate, profeții sunt cei care dau verdicte, bazându-se pe versete și hadis-uri. Chiar și în problemele asupra cărora nu au primit mesaj din partea Celui Drept, probleme ce se referă fie la viața lor personală, fie la viața socială, profeții iau hotărâri și-și exprimă părerea. Unele din aceste verdicte pot fi conforme cu dorința divină, iar altele nu pot fi de aceeași măsură. Toate hotărârile lor se desfășoară în cadrul dorințelor divine.
Dacă hotărârile nu sunt conforme dorinței divine, atunci se poate considera că ei au comis o greșeală. Deoarece voia divină trebuie înfăptuită sută la sută. Dar, această eroare în hotărâri nu este cu adevărat un păcat și nu le degradează cinstea, încât să fie judecați.
3. Asemenea greșeli au fost comise înainte ca ei să devină profeți. Dacă suntem atenți la cuvânt (sürçme), el este folosit cu înțelesul de a comite o greșeală fără voie. Nu înseamnă să cazi cu fața la pământ. Cei care sunt în poziția de prosternare din timpul namaz-ului, nu cad cu fața la pământ. Cuvântul, chiar dacă are un ușor sens de „a se poticni, a se împiedica”, nu înseamnă ” a cădea”, încât să fie interpretat drept un păcat.
Acum aș dori să vă ofer exemple concrete referitoare la aceste probleme. Aș dori sa vă atrag atenția asupra părintelui omenirii, Măritul Adam (as).
a. Măritul Adam (as)
În Coranul cel Sfânt se zice despre Măritul Adam: Adam s-a revoltat, așadar, împotriva Domnului său și a ajuns în rătăcire. Apoi l-a ales pe el Domnul său, l-a iertat pe el și l-a călăuzit. (Tâhâ[Ta Ha], 20/121-122).
În verset se folosește expresia „a alege” (ictibâ). Este operațiunea prin care se alege sedimentul prin agitare. Cel Drept ne face cunoscut faptul că l-a salvat pe Măritul Adam (as) de o asemenea situație. Mai târziu vom analiza expresia ” a se revolta, a se împotrivi” (baș kaldırma) și vom demonstra că, această atitudine nu se poate numi împotrivire.
Acum să continuăm să-l urmărim cu atenție pe Măritul Adam (as). Noi ar trebui să învățăm de la Măritul Adam (as) ce înseamnă supunerea. El, imediat ce a greșit, s-a întors către Domnul său și a zis: Doamne, am fost nedrepți cu sufletele noastre și dacă nu ne ierți și nu Te înduri de noi, vom fi printre cei pierduți. (A’râf[Al-‘Araf], 7/23).
Măritul Adam (as) a greșit, dar imediat a pășit pe calea cea dreaptă. De aici înțelegem faptul că, greșeala a fost făptuită înainte ca el să fie ales. În această perioadă, peste Adam (as) a trecut toamna, frunzele s-au îngălbenit ușor, dar n-a ajuns în situația de a i se scutura frunzele. Poate că, el a stat în fața vântului precum un germene, iar la încetarea vântului, s-a îndreptat și și-a regăsit sufletul curat.
De altfel, Mesagerul lui Allah îl compară pe drept-credincios cu un germene, iar necredincioșii sunt precum platanul, care la început foșnește, dar atunci când este doborât, nu mai poate fi ca înainte.
Această situație a Măritului Adam (as) era înainte de a fi ales profet. Cel Drept, prin legământ ne dă de știre despre starea Măritului Adam (as): Noi am încheiat un legământ cu Adam mai înainte, însă el l-a uitat și Noi nu am aflat în el tărie. (Tâhâ[Ta Ha], 20/115).
Într-un alt loc, Allah (cc): Noi am spus: „Adame, locuiește tu cu soața ta în Grădină, mâncați din roadele sale după poftă, însă nu vă apropiați de acest pom, căci, altminterea, veți fi dintre cei nedrepți.” (Bakara[Vaca], 2/35; A’raf[Al-Araf], 7/19). Dar Adam a uitat acest lucru. De altfel, uitarea este o necesitate a omenirii. Atunci când analizează acest subiect, Profetul nostru zice: Adam a uitat, au uitat și fiii lui. Profetul nostru, cunoscând cel mai bine temperamentul, natura omului, prin aceste cuvinte a explicat foarte bine acest lucru.
Omul uită. Adam (as) este om, așa că, și el a uitat. Îndeosebi, cuvintele Profetului nostru, menționate mai sus, se referă la caracterul omului. Pentru specialiștii în acest domeniu, este un indiciu…deci, uitarea ne-a fost transmisă de strămoșul nostru, fiind instalată în cromozomii și în caracterul lui Adam (as) de către Allah (cc), încât noi nu putem s-o desprindem din trăsăturile noastre.
Prin afirmația „a uitat”, Cel Drept elimină presupunerile negative despre Măritul Adam, apoi zice: Noi nu am aflat în el tărie. (Tâhâ[Ta Ha], 20/115). El a uitat de legământ, nu a fost ceva intenționat.
Ce era fructul oprit? Sunt atâtea păreri în legătură cu acest lucru, dar noi nu le vom enumera pe toate. Orz, grâu, orez, curmală sau orice altceva ar face parte din preferințele noastre, rezultatul este același. Important este ceea ce s-a întâmplat după fructul oprit. Părerea noastră diferă puțin de ceea ce s-a spus până acum.
Pentru Măritul Adam (as), fructul oprit reprezintă sentimentele lui omenești, în fața cărora nu poate rezista. Datorită acestor sentimente, oamenii se vor înmulți și astfel vor continua generațiile următoare. Aceleași sentimente sunt valabile și pentru Mărita Maica Eva. Cu adevărat înseamnă a te atinge de „arbore”, astfel aflându-te în situația de a asigura continuitatea generațiilor.
Nu putem spune că „aceasta este cea mai potrivită concepție”. Dar, printre probabilitățile emise până acum, suntem convinși că și această probabilitate este de folos. Dacă există cinste, aceasta este binecuvântarea Stăpânului nostru, iar dacă greșim, cerem îndurarea Lui.
Înainte de a trece uitarea și greșeala sub autoritatea religiei, doresc să amintesc aici încă o problemă. Atunci când în Coran se relatează anumite fapte, se îmbină evenimente detașate. Și aici este aceeași situație. Într-un timp li s-a spus Măritului Adam (as) și Evei să nu se atingă de fructul oprit, dar, după ce li s-a dat această poruncă, nu se știe deloc cât timp a trecut de atunci. Ceea ce se știe este că a trecut un timp cât să uite Măritul Adam (as) această poruncă. Și atingerea fructului oprit a avut loc imediat după uitare.
Uitarea este o situație ce nu este consemnată ca o greșeală. În legătură cu această problemă, Mesagerul lui Allah zice: S-a renunțat la consemnarea a trei fapte: a uita, a greși și a constrânge.De altfel, și Coranul nu ne învață să cerem iertarea faptelor noastre în aceste situații? Într-un verset se zice: Profetul nostru! Nu ne osândi dacă vom uita ori vom greși! (Bakara[Vaca], 2/286). Această rugă nu ne stă pe limbă în fiecare zi înainte de culcare?
Măritul Adam (as) a uitat și a greșit atingând fructul oprit, iar îndemnul femeii l-a ajutat. Potrivit evenimentului de mai sus, această situație a survenit în momentul uitării consemnării greșelii. Atunci, cum îl puteți condamna pe Măritul Adam (as) că a greșit?
Chiar și atunci când oamenii de rând se abțin să considere că este vorba de nesupunere, nu te poți gândi că Allah (cc) nu s-a abținut în alegerea profeților. A spune contrariul este o mare neglijență. Chiar și mai marii noștri nu au considerat corectă citirea în această manieră a versetului de mai sus. Citind versetul, un om îi poate reda înțelesul printr-o interpretare simplă. Dar, este dezavantajos a-l repeta, ca o fantezie, fără a avea un scop anume, dând naștere unui înțeles greșit. Deoarece Măritul Adam (as) este un profet. De altfel, nu este corect să relatezi despre un profet, ca și cum ai relata despre un om de rând.
Cei din vechime expun maniera în care sunt tratați profeții în Coran, nu din punct de vedere al comportamentului lor, ci al legăturii cu Allah: Binefacerile celor buni pot fi socotite lucruri rele de către cei apropiați de Allah.
Potrivit legilor omenești, dacă un funcționar public face o greșeală, el este pedepsit. Dar, dacă cei ce greșesc sunt judecători, procurori sau avocați, pedeapsa lor va fi îndoită.
Profeții sunt în slujba Celui Drept și cunosc consecințele păcatului mai bine decât oricine. Desigur că, păcatul pe care-l vor comite oamenii în această situație va fi mai mare.
Păcatul comis la Kaaba este considerat mai mare decât cel comis în alte locuri: Celor care tăgăduiesc, celor care îndepărtează oamenii de la calea lui Allah și de la Moscheea sfântă pe care am făcut-o oamenilor, fie el stătător locului, fie el umblător cu cortul, celui ce vrea s-o pângărească cu nelegiurea, le vom da să guste o dureroasă osândă. (Hacc[Pelerinajul], 22/25). Nu zice Coranul că, dacă soțiile profeților păcătuiesc, pedeapsa va fi de două ori mai mare?: O, voi, femei ale Profetului! Celei, dintre voi, care săvârșește o nerușinare vădită i se va mări osânda de două ori! (Ahzâb[Alianțele], 33/30). Deoarece Kaaba este simbolul apropierii de Allah (cc). Acolo omul poate fi socotit musafirul lui Allah (cc). A fi soție de profet este exprimarea apropierii de Cel Drept. Deoarece familia profetului este o casă în care răsuflă revelația în orice clipă, unde intră Arhanghelul Gavriil. Într-un asemenea loc și într-o asemenea casă, pedeapsa păcatelor ce vor fi comise va fi și mai mare.
Și situația profeților este la fel. Ei sunt cei aleși. În orice clipă îngerul revelației se întâlnește cu ei, iar inima lor este gata oricând să primească revelația. Aceasta fiind situația lor, desigur că, chiar și greșelile la care sunt expuși vor fi privite ca păcate și vor fi redate drept păcate. Deoarece potrivit poziției lor, așa cere procedura. Numai că, sunt în situația de a repeta încă o dată faptul că acest păcat și această pedeapsă nu au aceeași semnificație cu aprecierea noastră asupra păcatului și pedepsei. Aceasta este o greșeală apreciată drept păcat numai din punctul de vedere a situației speciale a profeților. Dacă este așa, nu este corect să fie numit păcat.
Să zicem că, Allah (cc) i-a poruncit Măritului Adam (as) să țină post, iar Măritul Adam (as) știa ce-l așteaptă, deoarece fusese instruit asupra denumirii tuturor lucrurilor. El știa că așa fusese programat. Intersectarea voinței umane cu porunca divină, momentul ajungerii la un rezultat dacă nu este uitare – Coranul zice că este – atunci, vă rog, este posibil să fie considerat păcat? Consider că este necesar să vă redau hadis-ul relatat de Buhârî și Tirmizî:
Măritul Adam și Măritul Moise se întâlniră în cer. Măritul Moise (as) îi zice Măritului Adam (as): Tu ești părintele omenirii.Ne-ai scos din rai și ne-ai coborât pe pământ. Adam (as) îi răspunde: Tu ești cel care ai vorbit personal cu Allah (cc). Tu nu ai văzut că în Tora este consemnat faptul că lui Adam îi era scris acest lucru cu patruzeci de ani înainte de a mânca din fructul oprit? Profetul nostru, după ce relatează această discuție, zice de trei ori: Adam (as) l-a făcut pe Moise (as) să tacă.Ni se face cunoscut faptul că Măritul Adam (as) aveadreptate. Și acest adevăr este: Prin fapta sa, Adam (as) nu păcătuise.
Toate numele au fost învățate de către Măritul Adam (as). Ei își trăia viața în lumea pestriță a numelor, fiind vrăjit de ele. A crede în posibilitatea ca un astfel de om să comită voit și intenționat un păcat, este cea mai necuviincioasă gândire și o neglijență. De altfel, interzicerea fructului era temporară și acest lucru era știut de Adam (as), dar el întinse mâna după fruct înainte de vreme; întinse mâna și și-a zădărnicit postul.
Da, această comportare, care astăzi este considerată o faptă bună, deoarece a avut loc într-un cadru legal,atunci, pentru Măritul Adam (as), care se afla în acea postură, i-a fost interzisă temporar. Sau poate că, această interdicție era conformă stării lui de apropiere de Allah (cc). De aceea, comportarea lui a fost considerată o greșeală.
Faptul că ne-am străduit să relatăm despre Măritul Adam (as), ne va fi de folos în a vă reda și situația celorlalți profeți. Da, vom înțelege că, profeții au însușirea de a fi cinstiți și greșelile și păcate ce li s-au atribuit, niciodată nu sunt păcate după concepția noastră.
b. Măritul Noe (as)
Măritul Noe (as) L-a implorat pe Stăpân să-i salveze fiul și se face o avertizare. La prima vedere, aceasta poate fi considerată o greșeală pentru un profet. Acum, concentrându-ne atenția asupra Măritului Noe, al doilea părinte al umanității, sub lumina Coranului, ne vom strădui să-l cunoaștem pe acest mare om, cel puțin în cadrul acestei întâmplări.
Astfel este redată în Sfântul Coran ruga Măritului Noe (as) și răspunsul și avertizarea Celui Drept: Noe îl chemă pe Domnul său, spunând: „Domnul meu! Fiul meu este dintr-ai mei. Făgăduiala Ta este Adevărul, căci Tu ești prea dreptul Judecător. (Hud[Hud], 11/45).
Măritul Noe (as) este tulburat de evenimentul prevăzut a se abate asupra comunității sale. Îngrijorarea lui în legătură cu sfârșitul fiului său poate zdruncina un om. Oare temerea lui este în legătură cu faptul că fiul său se va îneca sau că acesta va muri în blasfemie? În orice caz, îngrijorarea Măritului Noe (as), care vedea lumea de apoi, fericirea veșnică, chinurile veșnice și care constata mânia și îndurarea lui Allah (cc), nu erau în legătură cu lumea trupească, materială a fiului său. Ca urmare, care părinte nu ar suferi în fața distrugerii fiului ? Măritul Noe (as) a zis: Doamne! Mi-ai făgăduit că nu-mi vei distruge comunitatea. A nu fi în această arcă este distrugere, iar fiul meu se află în această situație.
Cel Drept îl liniștește astfel: O, Noe! Acesta nu este dintre ai tăi, ci o făptură netrebnică. Nu mă întreba de ceea ce tu nu ai știință. Dacă nu ți-aș fi predicat, ai fi fost dintre cei neștiutori. (Hud[Hud], 11/46).
El nu face parte din comunitatea ta. Da, el a fost născut de soția ta și a fost crescut în leagăn. Dar, comunitatea ta înseamnă cei care îți urmează calea. El a făcut ceva nefolositor și a intrat într-un mediu vicios. S-a răzvrătit împotriva ta, alăturându-se necredincioșilor. Aceste lucruri l-au dus spre înec, iar înecul l-a dus la dispariția veșnică. Nu-mi cere ceva despre care nu ști nimic. Te sfătuiesc să nu faci parte dintre neștiutori. Tu ești un om al cunoașterii, un om abil și atașat. Tu ești printre cei care Îl cunosc pe Allah (cc). Unui profet atât de aproape de Mine nu i se potrivește această cerere și rugă. Aceasta este semnificația cuvintelor adresate de Allah (cc) măritului Noe (as).
Iată, aceasta este greșeala ce i se impute Măritului Noe (as) în cei 950 de ani ai vieții sale. El L-a implorat pe Cel Drept să-i ierte fiul și să-l salveze de la înec. Oare pentru ce s-a rugat Măritul Noe?
1. Cel Drept i-a spus lui Noe să ia în arcă pe ai săi și pe cei care cred, așa cum este relatat în versetul de mai jos: Noi am spus, înainte de a veni porunca Noastră și de se încinge cuptorul: „Suie pe ea din toate câte o pereche, precum și pe ai tăi – în afară de cei asupra cărora a fost rostit Cuvântul – și pe cei care cred!” (Hud[Hud], 11/40).
Aceasta este făgăduiala Celui Drept față de Măritul Noe (as). Iată, în urma acestei promisiuni, făcuse el cererea sa. Până atunci el nu știuse de porunca dată împotriva fiului său. Ca urmare, ceea ce cerea Măritul Noe (as) nu era altceva decât îndeplinirea promisiunii.
Măritul Noe (as) construise arca cu voia lui Allah (cc) și luase oamenii pe ea din porunca Lui. Desigur că, printre ei se aflau și membrii familiei sale. De altfel, Allah (cc) îi spusese să-și ia familia. Îi spusese, dar iată, fiul său se lupta cu valurile. În aceste clipe grele, când toate căile de salvare erau închise, el apelează la Persoana care dezleagă totul și Îl roagă să-i salveze fiul. De altfel, nu avea altă alternativă, în afară de a se ruga, nu avea de ce să se agațe.
Atunci când a aflat că el nu se afla printre cei din comunitatea sa, i s-a întunecat mintea și când s-a trezit, s-a întors către Stăpânul său și s-a rugat: Domnul meu!Ferește-mă de-a Te întreba de ceea ce nu am știință. Dacă Tu nu-mi ierți mie, dacă Tu nu mă miluiești, voi fi pierdut. (Hud[Hud], 11/47).
Este clar că, Măritul Noe nu era conștient de ceea ce cerea. Când și-a revenit, a renunțat la cererea sa și a cerut iertare. Vă rog, este posibil să consideri greșeală această atitudine?
2. Care era cerința Măritului Noe (as)? Dacă el cerea călăuzire pentru fiul său, ce poate fi mai normal pentru un părinte? El era părinte și în același timp profet și se străduia pentru călăuzirea tuturor oamenilor. Pentru un om cu o asemenea generozitate, nu este un comportament virtuos, foarte normal, de a se ruga pentru fiul său, dorind să-i salveze viața veșnică?
Da, aici suntem față-n față cu afecțiunea unui profet. Dacă această afecțiune a lor nu ar fi în afara perceperii noastre și foarte diferită, nu era posibil ca ei să poarte povara profeției. Gândiți-vă că, fiecare mamă, pentru a-și ține în brațe copilul și a-i satisface toate nevoile, a fost înzestrată în mod special cu multă afecțiune. Dar el era un profet dintre cei mai mari, care-și deschisese brațele întregii omeniri și care se străduia să îndeplinească toate dorințele lumești și cele din lumea de apoi.
În legătură cu Profetul nostru, Coranul cel Sfânt analizează starea lui sufletească în fața celor care nu cred: Tu, poate, vei fi ros de mâhnire pe urmele lor, căci ei nu vor crede în aceste spuse! (Kehf[Grota], 18/6).
Mesagerul lui Allah își explică starea astfel: Exemplul meu și al comunității mele este numai și numai precum starea unui om care aprinde un foc. Insectele și fluturii care văd o flacără, încep să zboare în jurul ei. Da, eu trag de voi ținându-vă de poale, dar voi mergeți direct spre foc.
Dacă aceasta este afecțiunea și iubirea unui profet, și Măritul Noe (as) este un profet și poartă în el aceeași afecțiune și dragoste. Numai că el, trezindu-se, s-a căit și i-a cerut Stăpânului iertarea păcatelor.
Acum să vedem care sunt asemănările dintre rugile și rugămințile Măritului Noe (as) și ale Măritului Adam (as): amândoi, înțelegând că au greșit, s-au întors către Stăpân și s-au rugat în aceeași manieră. Deoarece ei sunt oameni de aceeași natură, de același caracter. Au învățat la aceeași școală, au luat lecții de la același Maestru. De aceea, dezicerea de păcat trebuia să fie la fel. Chiar dacă căința și rugile celor două persoane au fost exprimate prin cuvinte diferite, Coranul le redă în aceeași manieră.
3. Religia are un principiu: Noi judecăm după modul de manifestare.
Datorită acestui principiu, Mesagerul lui Allah a participat la înmormântarea lui Abdullah b. Ubeyy b. Selul, chiar dacă știa că acesta era un ipocrit.Deoarece aparent, aceștia făceau namaz, țineau post, îndeplinindu-și îndatoririle religioase.
Probabil că și fiul Măritului Noe (as) era în aceeași situație. Poate că el părea un drept-credincios, dar în realitate era un ipocrit sau desprinderea lui avusese loc în acel moment. Măritul Noe (as) a luat o decizie potrivită comportamentului fiului său și l-a admis în comunitatea sa. A lua o hotărâre conformă modului de manifestare a unui om, niciodată nu este un păcat. Aceasta fiind situația, Măritul Noe (as) nu a comis un păcat cu adevărat.
Gândiți-vă că, acest mare profet, în cei 950 de ani ai vieții sale, a trudit, s-a zbătut, a fost ironizat, a fost numit nebun, dar nu a fost zdruncinat. Coranul cel Sfânt spune cât de puțini erau cei care credeau în el: Cei care credeau însă alături de el erau puțini! (Hud[Hud], 11/40).
Cei care doresc să-l înțeleagă pe Măritul Noe (as), să-l urmărească în versetul „Noe” (71). Atunci vor înțelege că, acest mare profet este departe de a comite vreun păcat. Cel Drept să ne binecuvânteze cu protecția Profetului nostru și a acestui profet!
c. Măritul Avraam (as)
Măritul Avraam, părintele profeților, a fost un om care nu știa de frică. Un mare spirit, care, atunci când se arunca în foc, găsea răcoare, alesul aleșilor, ce purta în el raiul și transforma totul în rai – chiar dacă era iadul. Atunci când toată lumea se bucura de atașamentul față de Mesagerul lui Allah, El se bucura pentru asemănările pe care le avea cu Măritul Avraam zicând: Eu semăn cu bunicul meu Avraam.
Acum, dacă doriți, să vedem ce înseamnă la el cinstea.
aa. Stelele, luna și soarele
În nici o perioadă a vieții sale, Măritul Avraam nu a împărtășit ideea asocierilor, închinându-se stelelor. Faptul că el se uita la stele, lună și soare și vorbea, nu are nici o legătură cu asocianismul sau cu închinarea la stele. Acum, să urmărim problema în versetele coranice, ce au legătură cu acest subiect: Atunci când noaptea îl învălui, el zări o stea și spuse: „Iată-l pe Domnul meu!” Când ea asfinți însă, spuse: „Nu-i iubesc pe cei care asfințesc.” Când văzu luna răsărind, spuse: „Iată-l pe Domnul meu! Când ea asfinți însă, spuse: „Dacă Domnul meu nu mă călăuzește, voi fi dintre cei rătăciți.” Când văzu soarele răsărind, spuse: „Iată-l pe Domnul meu! El este preamarele!” Când el asfinți însă, spuse: „O, popor al meu! Eu sunt curat de cei pe care Î-i alăturați și îmi întorc fața, ca un drept-credincios, către Cel ce a creat cerurile și pământul, căci eu nu sunt dintre închinătorii la idoli.” (En’am[Vitele], 6/76-79).
Când s-a născut, Măritul Avraam (as) era Hanîf , credincios. Stelele, luna și soarele pomenite în aceste versete nu pot avea cu adevărat semnificația de „Stăpânul meu”. Ca o afirmare a acestui lucru, ar trebui să consideri inexistent versetul ce precede pe cele amintite mai sus. Acest verset spune: Amintește-ți de Abraham când spuse tatălui său, Azar: Tu iei idoli drept dumnezei? Te văd, pe tine și poporul tău, într-o rătăcire vădită.” (En’am[Vitele], 6/74).
Iar în versetul următor se zice: Astfel i-am arătat lui Abraham împărăția cerurilor și a pământului ca să fie dintre cei care cred cu tărie. (En’am[Vitele], 6/75).
Nu este posibil ca un profet cu o asemenea gândire să zică stelelor „Stăpânul meu”. Cărțile pline de legende pot spune ce vor, părerea noastră este aceasta. Măritului Avraam i s-a arătat nu numai lumea materială, ci și cea a îngerilor.
Primele două versete, după ce relatează cum Măritul Avraam s-a întregit cu divinitatea, cum era deschis către credință, este clar că el dorea să spună ceva poporului său. Acum, trebuie din nou analizată problema, pornindu-se de la acest punct.
Înainte de toate, poporul Măritului Avraam se închina stelelor. De altfel, și oamenii din perioada ignoranței se închinau lui Sirius. Datorită faptului că planeta Sirius era considerată foarte mare și strălucitoare de către astronomi, ea devenise idol pentru unele popoare. Și vechii babilonieni se închinau la stele.
Iată că, Măritul Avraam s-a uitat la această stea, care părea foarte mică din depărtare. Și-a concentrat atenția asupra ei. Și, într-o declarație înțeleaptă și în concordanță cu modul lui de manifestare, el și-a sfătuit poporul. Ceea ce spunea era adevărat și nu minciună. Cu fiecare argument, el distrugea o divinitate din cer găsită de poporul său și mesagerul acesteia pe pământ. Da, cu judecata și logica sa, Măritul Avraam distrugea unul câte unul idolii; de altfel, el venise pentru a distruge idolii.
Unii comentatori ai Coranului interpretează expresia: Iată-l pe Domnul meu!, prin: Acesta este Domnul meu?Acest lucru însemnând: Nu, nu este! Aceasta este una din interpretările acestei probleme. Dar, interpretarea asupra căreia vrem să atragem atenția este următoarea:
Prin datele pe care le folosește, Măritul Avraam parcă acordă importanță lucrurilor pe care poporul său le consideră idoli, atrăgându-i pe oameni pe terenul lui de dispută. Acest lucru nu era posibil în alt mod. Oamenii l-au ascultat zicând: Vorbește despre divinitățile noastre. Și, această dispută începută fără ca ei să-și dea seama, s-a încheiat cu vorbele Măritului Avraam (as), fiind o victorie a credinței asupra necredinței.
Da, i-a plimbat printre stele, lună și soare și i-a prevenit asupra faptului că toate au un apus. Adică, ele au venit, s-au născut, s-au înălțat și au apus. Prin urmare, potrivit unor legi știute, tot ceea ce se naște, apune, dispare, nu poate să domine, să influențeze universul. Ceea ce este trecător cum poate să domine ceva tot atât de efemer?
În prima propoziție, este un avertisment expresia despre cei care apun: Nu-i iubesc pe cei care asfințesc. Cei care dispar nu trebuie să ocupe loc în inimi. Dar, mai ales, nu este deloc potrivit să-i urmezi târându-te, deoarece ei au ajuns la apus. Eu am nevoie de cineva care să nu dispară, de cineva care să-mi fie mai aproape decât ființa mea și să-mi cunoască toate dorințele inimii. Să aibă puterea de a-mi îndeplini dorințele.
Apoi mai face un pas. Arată spre lună. Nu după mult timp, și ea va apune.
Fără să mai aibă interlocutor comunitatea, zice: Dacă Domnul meu nu mă călăuzește, voi fi dintre cei rătăciți.
În etapa a treia privește soarele. După credința poporului său, soarele era cea mai mare divinitate. Măritul Avraam (as) începu cu cel mai mic idol și doborî doi. Acum venise rândul celui mai mare idol. Atunci când și acesta apuse, zise: Eu sunt curat de cei pe care Î-I alăturați. Da, era timpul ultimului cuvânt și Măritul Avraam (as) zise: Îmi întorc fața, ca un drept-credincios, către Cel ce a creat cerurile și pământul, căci eu nu sunt dintre închinătorii la idoli. (Enâm[Vitele], 6/79).
Dacă Măritul Avraam ar fi rostit această ultimă propoziție de la început, atunci nimeni nu l-ar fi ascultat. În primul rând a ținut cont de nivelul și mentalitatea lor și ei l-au ascultat. Dacă nu și-ar fi reglat în mod progresiv cuvintele, ele nu ar fi dat rezultate.
Această metodă a Măritului Avraam (as) este potrivită logicii coranice. Și cum să nu fie, căci el a beneficiat de același izvor al revelației și a transmis aceleași adevăruri.
Acum vă voi reține atenția asupra încă unui punct. Măritul Avraam zice: Eu sunt departe de asociaționism. Această propoziție, în limba arabă, este o propoziție substantivală, iar propozițiile substantivale exprimă constanță și continuitate. Deci, semnificția acestei propoziții este: Prin toate faptele și acțiunile mele, sunt departe de a găsi un asociat lui Allah. Deci, Măritul Avraam (as) nu a rostit vreun cuvânt care să emită ideea de asociaționism și nici din comportamentul său nu a reieșit acest lucru. Așa cum am redat mai sus, această atitudine se datorează rațiunii, inteligenței sale. Da, în aceste cuvinte nu se găsește nimic care să dăuneze cinstei sale.
bb. Învierea morților
Al doilea lucru care este considerat a fi o greșeală din partea Măritului Avraam (as) este cererea de a-i fi explicată învierea. Coranul cel Sfânt redă astfel această chestiune: Abraham spuse: „Domnul Meu! Arată-mi cum dai morților viață!” Allah l-a întrebat: „Nu crezi?” El i-a spus: „Ba da, eu cred, însă vreau ca și inima mea să-și afle tihna. (Bakara[Vaca], 2/260).
Măritul Avraam (as) era un personaj care nu știa să se sature în a admira vădita măiestrie. Da, marele profet, a cărui inimă era deschisă spre măiestrie, dorea ca, prin observarea aducerii la viață a morților de către Cel Drept, să dobândească noi trepte și noi dimensiuni în numele măiestriei.
În ceea ce privește învierea, Măritul Avraam (as) avea îndoieli? Nu, nicidecum! El se ruga de Cel Drept să-i arate harul învierii. El nu căuta răspuns la îndoieli precum: Oare Tu ești capabil să învii morții?
Cel Drept îi îndeplinește dorința și, precum se relatează în verset, îî poruncește să ia patru păsări, să-i taie în bucăți și fiecare bucată să pună sub un alt munte, apoi să-i cheme la el și va vedea că ele vor veni grabnic la el. (Bakara[Vaca], 2/260).
Aici, de fapt, Cel Drept își arătase una dintre miracolele divine pe care le înfățișează în fiecare primăvară. În mod special îî arătase marelui Său profet blidul încrederii. De altfel, și grija Măritului Avraam era să bea pe săturate șerbetul măiestriei din acel blid. Măritul Avraam, zicând: Am luat foc, dați-mi apă, va bea din acest șerbet în repetate rânduri, fără a se sătura. Fiind simbolul viețuirii, dincolo de orice îndoială, Măritul Avraam (as) întreba despre însușirea învierii morților. Atunci când zicea: Arată-mi, ai puterea de a învia morții sau nu?, el nu spunea aceste cuvinte în mod provocator, ci ca și cum s-ar adresa unui scrib priceput: Scrie, să ne uităm cum ai scris.
Prin niciuna din aceste întrebări, el nu încerca să facă aluzie la incapacitatea interlocutorului. Dimpotrivă, făcea publică perfecțiunea meșterului. Deoarece aici era atras spre a admira, în fiecare pagină, arta operei. Da, se întreba despre însușirea de a învia.
Măritul Avraam (as), caracterizat de Cel Drept prin atributele de blând, milos, cinstit, voia să plângă pe săturate în fața înfăptuirilor Marelui Maestru.Ca și cum spunea:Allah, așa cum ai înviat primăvara, adu-i la viață pe morții din fața mea, ca să văd înfăptuirile Tale, să le constat și încă o dată să fiu cuprins de înflăcărare.
În mod deosebit, Măritul Avraam (as) dorea să fie mulțumit de nivelul său. Un om credincios, când atinge pragul erudiției, crede că a ajuns la ultimul nivel și poate să spună că nu există altă cale decât aceasta. Muhyiddin İbn-i Arabî susține că, ultimul profet poate să ia lecții de la ultimul sfânt. De ce? Pentru că, capul a atins pragul ce i-a fost predestinat, intrând pe ușa împodobită a smuls canaturile…și, această ușă raportată la acel mare palat, se deschide spre o mică firidă. Pe când, ușa pe care a intrat Măritul Avraam (as) este ușa unei cetăți și a unui oraș. Bolta lui este cerul, de unde observă luna, soarele și stelele. Allah (cc) a înălțat deasupra lui o boltă a erudiției, încât orizontul erudiției celor mai mari sfinți pare, pe lângă al lui, un punct șters. Adică, dacă noi ne săturăm cu o găleată de apă, el nu se poate sătura nici cu oceanele. Da, orizontul cunoașterii este atât de larg și de aceea, marele om, văzând acea divină însușire, va plânge precum un copil.
Muhyiddin İbn-i Arabî îl întreabă pe Mevlâna: Cine este mai mare, Măritul Mohamed (sas), care a zis „Nu te-am cunoscut cu adevărat, o, cel Vestit!” sau Beyazid-i Bistâmî, care a spus „Eu mă preamăresc, mare mi-e faima!”? Răspunsul lui Mevlâna este extraordinar: Deja aceste două cuvinte arată cât de mare este Profetul nostru față de Beyazid. Mesagerul lui Allah avea un asemenea havuz al cunoașterii și al inimii, încât părea ca un ocean. Așa cum oceanele sunt mereu pline, așa și inima Lui era la fel. Pe când inima lui Beyazid era ca un ibric ce imediat s-a umplut și s-a revărsat.Când a dat acest răspuns, Mevlâna era un copilși İbn Arabîa observat de atunci profunzimea gândirii lui.
Și Măritul Avraam (as) era un om nesătul de cunoaștere. Cererea lui nu era exprimarea îndoielii, ci el zicea: Allah, dacă mai este ceva, dă-mi orice în numele cunoașterii!. De aceea, Profetul nostru zice în hadis-ul relatat de Buhârî și Müslim: Dacă ceea ce simte Măritul Avraam este îndoiala, atunci îndoiala ne aparține mai mult nouă.Adică, dacă noi nu avem nici o îndoială în privința învierii morților, Măritul Avraam nu are cu precădere.
cc. Cele trei afirmații surprinzătoare ale Măritului Avraam
Relatând despre cinstea Măritului Avraam (as), este necesar să amintim trei afirmații, mai veridice decât minciuna, ce cuprind cuvinte cu înțeles indirect, ce i se atribuie. Deoarece tematica noastră este, în general, despre inocența profetului. Minciuna este un mare păcat. O minciună spusă de un profet este contrar cinstei lui. Da, „Minciuna este cuvânt păcătos” și nu se poate adăposti în pieptul unui credincios.
Într-un sfânt hadis, Profetul nostru zice: De-alungul vieții sale, Avraam a spus trei neadevăruri.Aici, cuvântul „kezib” (neadevăr) nu are înțeles de minciună, ci de cuvânt cu înțeles indirect „ta’riz”. Da, poate fi dificil să deslușim acest cuvânt din perspectiva dicționarului. Dar este corect în ceea ce privește semnificația dorită. De altfel, în momentul elucidării acestui subiect, această particularitate va fi evidentă.
Trebuie acordată o mare atenție exprimării. Așa cum nu se poate spune că Măritul Avraam „a mințit”, tot astfel și semnificația cuvântului „kezib” nu poate fi interpretată ca în dicționar. La prima vedere acest cuvânt pare a ascunde o minciună, dar privind mai atent, se poate constata că este un cuvânt ce ascunde un adevăr. Noi numim asemenea cuvinte prin expresia „tâ’riz”.
Profetul nostru folosea umorul, dar materialul folosit era adevărat. De exemplu, i s-a adresat Măritului Enes prin cuvintele: Hei, tu, cu două urechi! Desigur că Enes (ra) avea două urechi. Unei femei i-a zis: Hei, albeața din ochii bărbatului! Femeia a răspuns: O, Mesagerule! Bărbatul meu nu are albeață la ochi. Atunci Mesagerul lui Allah a semnalat adevărul din gluma pe care a făcut-o, zicând: Fiecare om are albeață la ochi. O femeie în vârstă vine și îl roagă: O, Mesagerule! Roagă-te să intru în rai! Glumind, Mesagerul lui Allah zice: Cei în vârstă nu pot intra în rai. Femeia se întristează, fără a sesiza gluma și, în momentul despărțirii, Profetul nostru, explicând tâlcul vorbelor sale, zice: Cei în vârstă nu vor intra bătrâni în rai, ci tineri.
Profeții dădeau mare importanță conținutului glumelor, căci statutul pe care-l aveau nu le îngăduia minciuna nici în glumă. Ei, prin toate acțiunile lor, erau un exemplu în fața oamenilor. Un cuvânt care ar ascunde o minciună atunci când ei fac o glumă, ar da curaj celorlalți oameni să spună o minciună adevărată, iar pentru un profet nu este de conceput să devină un rău exemplu.
Din naștere, Măritul Avraam a fost un drept-credincios și un dușman al idolilor. Chiar și în perioada în care încă nu era însărcinat cu profeția, Măritul Avraam (as) s-a luptat cu idolii și idolatrii. Mai mult, într-o zi, a luat o hotărâre și a distrus toți idolii.
Conform credinței din acea perioadă, pentru aprecierea evenimentelor oamenii se uitau la stele și acționau în raport cu schimbările survenite în ele. Deoarece conform concepției din acea perioadă, divinitățile se aflau în cer, printre stele. După credința lor, stelele determinau soarta oamenilor. Și Măritul Avraam se uită la stele, conform credinței vremii. Dar, această privire era în scopul de a constata convingerile și concepția oamenilor. Măritul Avraam nu avea aceeași concepție cu membrii clanului său. După ce se uită la stele, el zice: Eu sunt bolnav! (Sâffât[Cei așezați în rând], 37/89). Acesta este primul eveniment și primul „tâ’riz” (neadevăr). Vom clarifica care este și pentru ce. Al doilea „tâ’riz” este: El distruge idolii și își pune pe umeri cel mai mare topor. Când este întrebat cine a făcut așa ceva idolilor, el arată spre cel mai mare idol și zice: Ba mai marele lor a făcut-o. Întrebați-i, dacă pot grăi! (Enbiyâ[Profeții], 21/63). Al treilea nu este menționat în Coran. El îı zice soției sale: Când vei fi întrebată cine ești, să spui că ești sora mea.Acestea sunt cele trei neadevăruri (tâ’riz) spuse de Măritul Avraam. Acum să dezvoltăm puțin aceste evenimente și să analizăm cinstea lui prin prisma acestora.
Eu sunt bolnav!
Astfel este redat primul eveniment în Coran: De partea lui a fost și Abraham. El a venit la Domnul tău cu toată inima, spunând tatălui său și poporului său: „Cui vă închinați voi? O înșelătorie, dumnezei afară de Dumnezeu, este ceea ce vreți? Ce vă închipuiți despre Domnul Lumilor?” Apoi aruncă o privire spre stele și spuse: „Eu sunt bolnav!” Atunci ei îi întoarseră spatele și plecară. (Sâffât[Cei așezați în rând], 37/83-90).
Propoziția „Eu sunt bolnav” arată că Măritul Avraam (as) era neliniștit. De când se născuse, era incomodat de idoli. Până când nu-i înlătura, el nu era liniștit. Cei din preajma lui, crezând că este bonav trupește, au plecat. Ei insistau să-l ducă la ceremoniile religioase. După plecarea celorlalți, dă de înțeles care este adevărata lui neliniște. Numai că, spunând un neadevăr, a folosit mijloace pe care aceștia să le înțeleagă altfel. Mijloacele pe care le-a folosit în cuvintele sale nu erau minciuni. Numai cei care nu aveau cunoștință de scopul lui Avraam (as), l-au înțeles greșit. De altfel, dacă nu ar fi avut o mentalitate atât de îngustă, ei și-ar fi aplecat urechea spre Cel Adevărat și L-ar fi înțeles. Da, ei s-au împotrivit o viață întreagă și nici o zi nu s-au străduit să asculte adevărul. Iată că, de aici provenea adevărata neînțelegere…
Exprimarea Măritului Avraam (as) este un neadevăr, dar era atât de adevărat că, acest neadevăr îi va tulbura conștiința și în ziua de apoi și îl va face să răspundă celor care veneau să-i ceară ocrotire: În viața mea am spus trei minciuni. De aceea, nu am nici un drept de a acorda ocrotire.
Dacă s-ar lua în considerare vorbele slujbașilor din zilele noastre, rostite cu sau fără impunere, se va înțelege mai bine cât de inocent este Măritul Avraam (as), cel care a spus o dată în viață un neadevăr precum: Eu sunt bolnav. Pe când azi, o dată cu ușurința cu care se trece de la minciună la adevăr, trebuie să ne gândim mai bine la îngăduința neadevărului (tâ’riz). Deoarece minciuna și adevărul se vând în aceeași prăvălie și se îmbină. Făcând o paranteză, trebuie să fim atenți și la tolerarea, de către Profetul nostru, a trei subiecte legate de minciună. Deoarece în Epoca Fericirii, era o mare prăpastie între minciună și adevăr, distanța dintre ele fiind atât de mare. Însă acum, situația este alta.
Da, oamenii care sunt reprezentanții adevărului, nu ar trebui să facă loc minciunii în viața lor socială sau personală. Aceasta este prima condiție pentru a fi un om de încredere. Ar trebui ca noi să fim departe de minciună, iar minciuna departe de noi. Dacă noi acum suntem preocupați de această problemă, gândiți-vă cât de atenți erau profeții de la care noi am învățat ce înseamnă adevărul, dar, mai ales, Măritul Avraam (as), strămoșul Măritului Mohamed (sas)!
Poate el a făcut
Al doilea eveniment este astfel redat în Coranul cel Sfânt: Noi am dăruit odinioară cunoașterea lui Abraham. Noi l-am cunoscut. El spuse tatălui său și poporului său: „Ce sunt aceste chipuri înaintea cărora stați? „Ei au spus: „Noi am aflat pe tații noștri lor închinându-se.” El spuse: „Și voi și tații voștri sunteți într-o rătăcire vădită.” Ei au spus: „Tu ai venit la noi cu Adevărul ori ești dintre cei care își bat joc?” El spuse: „Nu! Domnul vostru este Domnul cerurilor și al pământului. El le-a creat, și eu Lui îi sunt dintre martori. Pe Dumnezeu! Voi vicleni asupra idolilor voștri, de cum veți întoarce spatele.” El îî va face fărâme pe toți în afară de mai marele lor. Poate se vor întoarce la el! Ei au spus: „Cel care a făcut aceasta cu dumnezeii noștri este dintre nedrepți!” Ei au spus: „Noi am auzit un tânăr care-i amintea, i se spune Abraham.” Ei au spus: „Aduceți-l înaintea ochilor oamenilor, căci poate vor depune mărturie.” Ei au spus: „Tu, Abraham, ai făcut aceasta cu dumnezeii noștri?” El spuse: „Poate el a făcut. Mai marele lor. Întrebați-i, dacă pot grăi!” (Enbiya[Profeții], 21/51-63).
Măritul Avraam (as) este întrebat: O, Avraam! Tu ai făcut asta divinităților noastre? Iar el răspunde: Poate el a făcut. Prin pronumele „el”, Măritul Avraam (as) indică persoana pe care ei o numesc „Avraam”, adică pe sine. Dar, prin măiestria de a rosti cuvintele, le distrage atenția supra marelui idol. De fapt, aici sunt două propoziții diferite. Numai prin modul de pronunție, aceste două propoziții au fost aduse la forma unei singure propoziții, încât interlocutorii nu au sesizat diferența. Prima propoziție este: Poate el a făcut, iar a doua: Mai marele lor. Dacă unim cele două propoziții, rezultă: Iată mai marele lor, el a făcut. Acum, această afirmație devine un neadevăr (tâ’riz). Aici este o ironie la adresa idolatrilor. El ironizează gândirea lor limitată, dar ei nu sesizează nimic, mintea lor fiind dominată de idoli. Măritul Avraam (as) numește idolul lor „Mare”, dar ei nu înțeleg la ce face aluzie.
Păcat de idolatrie! Păcat de mărginire! Păcat de orbire și de inimile închise către Allah.
Sora mea
Al treilea eveniment nu conține nici o minciună, neputându-se numi nici „tă’riz”. Este un adevăr evident. Dacă faraonul o întreba pe Maica Sara cine este, ea trebuia să spună: Sunt sora lui. Iar Măritul Avraam (as) urma să spună: Este sora mea. Deoarece dacă Măritul Avraam (as) ar fi spus că este soția sa, faronul putea să-i facă rău Maicii Sara. Probabil că, Măritul Avraam (as) și soția sa urmau să se afle într-o situație dificilă și să plece de acolo. Cel Drept zice în Coran: Credincioșii sunt frați.(Hucurat[Încăperile], 49/10). Primul punct de unire între credincioși este religia. Cei care nu sunt legați astfel, nu pot fi considerați frați, chiar dacă s-au născut din aceeași părinți. Cei care cred sunt frați adevărați, neexistând diferențe între sexe. Celelalte apropieri urmează după această înfrățire. Dacă soț și soție se despart, dispare legătura căsătoriei, dar frăția întru credință continuă.
Iată că, Măritul Avraam (as) a acordat atenție acestei frății și a numit-o pe Maica Sara „soră”. Acest cuvânt este adevărul însuși. Și nu este nici „tâ’riz”. Numai cei care au un văl în fața ochilor și au urechile astupate pentru asemenea subtilități, nu vor putea înțelege acest lucru niciodată.
Mesajul pe care ni-l transmite acest subiect este: 1. Măritul Avraam nu a spus cu adevărat o minciună. 2. Cei care urmează calea profeților ar trebui să stea departe de minciună. Un adevărat drept-credincios toată viața se chinuie și varsă lacrimi din cauza unei minciuni rostite de buzele lui. Toți cei care ne călăuzesc ar trebui să aibă o viață spirituală.
dd. Rugă pentru tatăl său
Acum să trecem la ruga Măritului Avraam (as) pentru tatăl său. Oare pentru ce Măritul Avraam (as) s-a rugat pentru iertarea păcatelor tatălui său, cel care comisese o abatere? Un profet ca el nu trebuia să se mulțumească doar cu cei care primiseră mesajele pe care le adusese? Pentru ce s-a preocupat atât de mult de tatăl său necredincios, rugându-se de Cel Drept să-l ierte? Acest lucru era o greșeală? Dacă este o greșeală, cum se poate împăca acest lucru cu imposibilitatea de a greși a unui profet? De unde putem ști dacă și în alte probleme nu au greșit? Vom ști și totuși îi vom urma cu încrederea în suflet? Iată întrebările pe care și le pun ateii de ieri și de azi!
Ruga Măritului Avraam (as) este: Iartă-i tatălui meu, căci el a fost dintre cei rătăciți.(Șuarâ[Poeții], 26/86). Factorul care l-a determinat pe Măritul Avraam (as) să se roage pentru tatăl său este redat în Sfântul Coran: Abraham nu a cerut iertare pentru tatăl său decât pentru o făgăduială ce i-o făcuse cândva, însă când văzu limpede că tatăl său este un vrăjmaș al lui Dumnezeu, s-a lepădat de el. Abraham a fost smerit, blând. (Tevbe[Căința], 9/114).
În Coran se relatează cum și-a dat cuvântul tatălui său: Aveți o frumoasă pildă în Abraham și în cei dimpreună cu el când au spus poporului lor: „Noi vă desfidem pe voi și pe cei cărora vă închinați în locul lui Dumnezeu. Ne lepădăm de voi! Vrășmășia și ura să fie întotdeauna între noi și voi până veți crede în Dumnezeu, Unul!” Precum și în vorbele lui Abraham către tatăl său: „Eu voi cere iertare pentru tine, chiar dacă nu pot face nimic pentru tine înaintea lui Dumnezeu. (Mümtehine[Cea pusă la încercare], 60/4).
În acest verset se arată clar dușmănia veșnică dintre credință și necredință. Se indică ura din sufletul necredinciosului împotriva drept-credincioșilor și faptul că această ură face parte din natura lui.
Coranul cel Sfânt arată că tatăl Măritului Avraam (as) comisese o abatere. De faptele tatălui său nu era el vinovat. Se poate spune că și printre strămoșii Profetului nostru sunt unii care nu credeau în unicitatea lui Allah. Nu pot să știu dacă Abdülmuttalip, Hâșim și Lüeyy credeau. Dar putem afirma că, datorită faptului că trăiau într-o perioadă tulbure, incertă, procedau precum oamenii dintr-o perioadă tulbure. În același timp, nu se poate discuta faptul că, lipsurile lor ar fi fost un obstacol în calea trimiterii Profetului nostru cu însărcinări profetice.
Da, să se știe că, dacă tatăl Măritului Avraam (as) a comis o abatere, acest lucru nu aduce nici un prejudiciu profeției lui. Uneori, din sfinți se nasc ticăloși și din ticăloși, sfinți. Allah (cc) poate să facă din morți, oameni vii și din vii, morți. El are putere absolută și nimeni nu-İ cere socoteală. Da, din închinători la stele, El poate să creeze oameni precum Măritul Avraam (as), originea a două șiraguri de aur. Cei doi fii ai Măritului Avraam (as) sunt profeți. Măritul Isaac (as) este din neamul Măritului Isus (as), iar Măritul İsmail (as) din neamul Profetului nostru.
Faptul că Măritul Avraam (as) s-a rugat pentru tatăl său este un comportament firesc și uman. De altfel, Profetul nostru i-a cerut unchiului său, Ebu Tâlip, să creadă în unicitatea lui Allah, zicându-i: Dacă nu mi se va interzice, voi cere iertare pentru tine.Ebu Tâlip a avut grijă patruzeci de ani de El, fiindu-i mereu aproape. A împărțit cu El toate necazurile și, în timpul boicotului koreișiților, nu L-a lăsat singur. Cât de logică și naturală este insistența Mesagerului lui Allah ca unchiul său, care l-a slujit toată viața și l-a protejat, să devină musulman, tot atât de semnificativă este și ruga Măritului Avraam (as). Deoarece era tatăl lui și îl crescuse până la acea vârstă. În privința comportamentului față de părinți, Coranul zice: Domnul tău a hotărât să nu vă închinați decât Lui și să vă purtați frumos cu părinții voștri. Dacă unul dintre ei ori amândoi au îmbătrânit alături de tine nu le spune: „Ptiu!” Nu-i ocărî, ci spune-le vorbe cuviincioase. (İsra[Călătoria în noapte], 17/23).
Comunicarea este scopul vieții profeților. Dar nu stă în puterea lor să-i facă pe oameni să pășească pe drumul călăuzitor. Sarcina lor este de a arăta adevărul și dreptatea și să folosească orice mijloace legale în acest scop. Și Măritul Avraam (as) își dă toată silința să-și potolească tatăl și să-l pregătească pentru calea cea dreaptă. De aceea el se roagă pentru tatăl său. Și ruga este un prilej pentru calea cea dreaptă și nimeni nu ar trebui să se descurajeze în această privință.
În Coran se zice: Cei care tăgăduiesc, fie că-i previi, fie că nu-i previi, tot nu vor crede. (Bakara[Vaca], 2/6). Cu toate că, în acest verset se arată clar că unii necredincioși nu vor păși pe calea cea dreaptă, Profetul nostru s-a dus des în mijlocul unor necredincioși precum Ebu Cehîl, Ebu Leheb, İbn-i Ebî Muayt, chemându-i pe calea dreaptă.
Drumul călăuzitor este în mâna lui Allah (cc) și, datorită faptului că Măritul Avraam (as) credea foarte mult în acest lucru, el a încercat toate căile cu tatăl său, înainte de a se ruga Celui Drept. Deoarece nu a reușit să-și convingă tatăl, s-a rugat de Domnul pentru aducerea lui pe calea cea dreaptă. Acest lucru dovedește că el avea credință în Cel Drept. Dar, el cunoscând voința divină, a renunțat la rugă și a zis: Voința supremă aparține lui Allah.
Măritul Avraam (as) a venit cu un mesaj universal, pe calea ce i s-a așternut Profetului nostru. El avea sarcina de a comunica tuturor mesajul și nu avea nici un motiv să facă excepție cu tatăl său. Între ei era o legătură naturală, încât calitatea de fiu și profet îl făcea să insiste pentru aducerea tatălui său pe calea cea dreaptă. În versetele ce urmează vom vedea cât de tulburat era în fața tatălui său și îl chema pe calea cea dreaptă în fața mulțimii: Amintește-l pe Abraham în Carte. A fost un drept și un profet. El spuse tatălui său: „O, tată! De ce te închini la ceea ce nu aude și nu vede și de nici un folos nu îți este? O, tată! Mie mi-a venit o știință ce ție nu ți-a venit. Urmează-mă, căci eu te voi călăuzi pe o Cale Netedă. O, tată! Nu te închina Diavolului, căci Diavolul împotriva Milostivului s-a răzvrătit. O, tată! Îmi este teamă că o osândă de la Milostivul o să te lovească și vei fi Diavolului sprijin. (Meryem[Maria], 19/41-45).
Da, Măritul Avraam (as) îi prezintă tatălui său luminosul mesaj. Care fiu nu-și va da toată osteneala pentru calea dreaptă a tatălui său, făcând acest lucru din toată inima, cu toată maturitatea și sinceritatea sa? Mai ales, dacă acel om este Măritul Avraam (as), un profet blând, drept și credincios.
Unii comentatori atrag atenția asupra semnificației cuvântului „tată” din limba arabă, semnalând posibilitatea ca persoana despre care este vorba să nu fie tatăl lui, ci bunicul, unchiul sau o altă rudă apropiată.Pluralul cuvântului „tată” este folosit și în Coran și are înțeles de „strămoși”.
De exemplu, Măritul Iosif (as) zice: Eu am urmat strămoșilor mei, Abraham, Isaac și Iacob. (Yusuf[Iosif], 12/38). După cum se vede, aici este folosit cuvântul strămoși. De altfel, de multe ori în Coran apare expresia „Strămoșii noștri dintâi” (23/24-68; 37/17-126; 56/48; 26/26; 44/8; 28/36).
Potrivit unei relatări, Măritul Avraam era fiul lui Terah.Dar, putea să fie și fiul altcuiva. Fiind atât de largă sfera aprecierii, Măritul Avraam (as) nu era un om care să rămână sub umbra tatălui său și nici un om care să ceară iertare pentru el, știind că a comis o abatere. Sfântul Coran ne redă una din rugile lui: Profetul nostru! Iartă-mi mie, și părinților mei, și credincioșilor, în Ziua când se va face Socoteala! (İbrahim[Abraham], 14/41). Aici însă, cuvântul „părinți” are sens de „mamă”.
Dacă vom privi problema așa cum v-am prezentat-o, se va vedea clar că, Măritul Avraam (as) era pur, inocent, fără de păcate, un mare și cinstit profet. Întotdeauna el spunea adevărul și era unul din fericiții apropiați de adevăr.
Măritul Avraam (as) era un om care recunoștea unicitatea lui Allah și era supus. Lui i-a fost destinat să facă bine, după cum se relatează în Coran: Cine are credință mai frumoasa decât cel care se supune lui Dumnezeu, care face binele, care urmează Legea lui Abraham, cel drept credincios? Dumnezeu l-a luat pe Abraham prieten! (Nisa[Femeile], 4/125). Cu orice preț, el nu s-a abătut nici un pic de la poruncile Celui Drept. Chiar și atunci când a primit porunca să-și sacrifice fiul, el nu s-a opus. Când ajunse să trudească alături de el, îi spuse: „O, fiul meu! Am văzut în vis că se făcea că te jertfeam. Cum vezi tu oare acest lucru?” El spuse: „O, tată! Fă ceea ce ți s-a poruncit și mă vei afla dintre cei răbdători, dacă Dumnezeu va voi!” După ce amândoi s-au supus, iar Abraham s-a aruncat cu fața la pământ. (Saffat[Cei așezați în rând], 37/102-103).
Atunci când a primit poruncă de la Cel Drept să-și lase soția și copilul în pustiu, Măritul Avraam (as) a îndeplinit imediat porunca și a plecat fără să se uite înapoi.Altă dată, a dat o pildă cu propria viața și s-a aruncat în foc fără a fi îngrijorat și atunci când a venit un înger să-l ajute, el a refuzat această propunere, zicând: El știe doar.
Iată, Măritul Avraam (as) era un asemenea profet și legătura lui cu Stăpânul era atât de puternică. Ținând cont de toate acestea, a te găndi că el ar putea păcătui, este exprimarea unei totale ignoranțe a necunoașterii lui.
Da, el era un monument de generozitate și, datorită acestei generozități, el a cerut iertarea tatălui său, dar aflându-i adevăratul caracter, a renunțat la cererea sa. Conform unei relatări, în ziua de apoi Allah (cc) îî va înfățișa tatăl sub forma unui târâtor, iar el va renuntă la obârșia sa.
d. Măritul Iosif (as), monument de cinste
Tora este plină de calomnii la adresa Măritului Iosif (as). Toate calomniile posibile au fost folosite ca mijloace pentru a-l coborî la nivelul unui om ordinar. Pe când el este un profet pur și cinstit cu toată ființa sa. Și ca orice profet, și el a fost înzestrat cu însușirea cinstei.
Cu mâhnire mărturisesc aici că, și unii dintre comentatorii noștri, prin unele preluări neatente din Tora, s-au trezit în fața unor născociri ce nu i se potrivesc acestui mare profet și care dăunează cinstei lui. Noi, din nou, ca și în cazul celorlalți profeți, ne vom strădui să vă înfătișăm cinstea și puritatea Măritului Iosif (as) prin redarea unor versete din Coran. Desigur că, această strădanie va scoate în evidență doar ceea ce este consemnat. În Coran se precizează foarte clar acest lucru. Un om obișnuit, dacă citește o dată versetul „Iosif”, va găsi cu ușurință ceea ce dorește. Numai să nu vină cu idei preconcepute.
În copilărie, Măritul Iosif (as) a fost aruncat în fântână de către frații săi, apoi a fost vândut ca rob. L-a cumpărat un vizir din Egipt, care l-a crescut ca pe un fiu. Numai că, atunci când a crescut, soția vizirului a început să nutrească alte sentimente față de Iosif. Așa cum se relatează în Coran, într-o zi, ea a închis ușile și s-a legat de Iosif. Numai că, Măritul Iosif (as), tulburat de propunerea femeii și confruntat cu ceva ce nu-i trecuse prin minte, vru să plece, dar femeia îl ajunge din urmă și-l trage de cămașă, care se rupe. În timpul acesta se deschide ușa și ei se trezesc față-n față cu vizirul, iar femeia zise către soțul ei: Care este răsplata celui ce voiește casei tale răul? Să fie întemnițat ori să i se dea o osândă dureroasă? (Yusuf[Iosif], 12/25). Aceasta era o calomnie.
Acum să ne străduim să scoatem în evidență chestiunile care ne indică cinstea Măritului Iosif (as), redându-vă unele versete din Coran: Celei care-l primise în casa sa îi căzuse cu tronc. Ea închise ușile și-i spuse: „Iată-mă sunt a ta!” El spuse: „Doamne ferește! Stăpânul meu mi-a făcut o frumoasă primire. Cei nedrepți nu sunt fericiți.” (Yusuf[Iosif], 12/23).
Coranul nu vine cu nici o mustrare. Nu dă numele femeii, o numește doar femeia din casă. Ea este cea care a închis toate ușile, iar primele vorbe sunt rostite de ea. Apoi se aude și glasul celui care este un monument de cinste: „Doamne ferește!” Prin comportamentul său, ce mare simbol al voinței este Măritul Iosif (as) pentru toți tinerii ce vor veni!
În verset este foarte clar redată atitudinea fermă a Măritului Iosif (as). Zicând „Stăpânul meu”, la cine se referă? Poate la Cel Drept, căci a păcătui era o nerecunoștință în fața atâtor binefaceri. Iar cei ingrați nu pot fi salvați. Sau poate la soțul femeii, deoarece el îî făcuse mult bine. Pentru toate aceste binefaceri, cum putea să răspundă cu nerecunoștință?
Există o problemă importantă, asupra căreia trebuie să fim atenți și anume, faptul că Măritul Iosif (as) evita să păcătuiască nu se datora binefacerilor de care avusese parte din partea Celui Drept sau a vizirului. Aceasta este una dintre principalele probleme, iar femeia a considerat că a fost umilită. Pe când pricina pentru care Măritul Iosif (as) se ferea de păcat, se află ascunsă în cuvintele rostite de el: „Doamne ferește! Caut ocrotire în Allah.” Deci, el se ferea să păcătuiască, deoarece se temea de Allah (cc).
Măritul Iosif (as) înțelegea ce consecințe poate să aibă păcatul, căci păcatul este un chin, o agresiune fără limite, un cerc vicios. Și în lumea de azi, și în lumea de apoi, consecința păcatului este un mare chin.
Versetul care este cauza înțelegerii eronate a faptelor Măritului Iosif (as) este: Ea se gândea la el, și el s-ar fi gândit la ea, dacă nu ar fi văzut dovada vădită de la Domnul său. Noi am îndepărtat răul și desfrâul de la el, iar el a fost dintre robii Noștri cei curați. (Yusuf[Iosif], 12/24).
Înainte de a interpreta versetul, este necesar să ne oprim asupra unor expresii. În acest verset, expresia care poate fi îțeleasă greșit este „L-a dorit”. Verbul „L-a dorit ” este la timpul trecut. Are diferite sensuri și, conform situației subiectului, trebuie să alegem unul din sensuri. Există o regulă în lexicologie, și anume, pentru un cuvânt, sensul de bază și cel veridic, este primul sens. În această problemă sunt importante recomandările lexicologilor. În dicționar, primul sens acordat expresiei „L-a dorit”, este „Îngândurat, întristat”, ceea ce înseamnă „Chin sufletesc, a avea palpitații, a fi nostalgic, a fi melancolic”.
În primul rând, acest verb, atunci când se referă la Zeliha, are următorul înțeles: Din cauza lui Yusuf, Zeliha a suferit, s-a chinuit, s-a cufundat în melancolie. Desigur că și Măritul Iosif (as) era trist, deoarece el era prizonier în acea casă și dacă fugea, putea și prins și adus înapoi. Iar femeia îl sâcâia. Așa cum femeia suferea din cauza lui, și Măritul Iosif (as) se chinuia, temându-se pentru cinstea lui. Până când Stăpânul nu-i dădea indicii, nimic nu era garantat. Da, Allah (cc) nu va permite să fie împroșcat cu noroi, deoarece îl înconjurase cu indicii și până când va fi conștient de acestea, va trăi cu spaimă, cu neliniște și tulburare. După părerea mea, aceasta este problema asupra căreia trebuie insistat. Comentariile legate de acest subiect ar trebui revăzute pornind din acest punct.
În al doilea rând, Zeliha era hotărâtă să învingă toate piedicile. Ea își propusese un scop și Iosif trebuia neapărat să fie al ei. Într-un verset se spune despre ea: S-a legat de servitorul ei care i-a aprins dragostea. Yusuf[Iosif], 12/30). Dar despre Măritul Yusuf (as) se spune: Noi am îndepărtat răul și desfrâul de la el, iar el a fost dintre robii Noștri cei curați. (Yusuf[Iosif], 12/24). Cel cinstit este pomenit prin cuvinte binefăcătoare. În acest verset, Măritul Iosif (as) este calificat prin cuvântul „muhlas” (curat). Fiecare profet este curat. Iar cuvântul „muhlis” înseamnă sincer, devotat. Tot ceea ce face Măritul Iosif (as) o face pentru Allah (cc) și cu voia Lui. Unui om care caută să se apropie de Allah (cc) cu sinceritate, noi îi zicem „muhlis”. Dar, acest lucru este încă în stadiu de cercetare. Adică, în exprimare mistică, este în etapa de „seyir ilallah”. Îndreptându-te spre Allah (cc), trebuie să te străduiești pentru dreptate în tot ceea ce faci. Cel care este „muhlas” (curat) a scăpat de toate neliniștile, atingând culmile sincerității.
Coranul ne semnalează faptul că Măritul Iosif (as) făcea parte dintre făcătorii de bine: Așa îi răsplătim pe făptuitorii de bine. (Yusuf[Iosif], 12/22). Noi, prin credință ajungem la fapte și prin fapte îndeplinim credința, iar la capătul drumului, atingem treapta binefacerii. Pentru noi este ultima treaptă a înălțării predestinate, iar pentru un profet, începutul misiunii și prima treaptă.
Binefacerea înseamnă să-l slujești pe Allah (cc) ca și cum L-ai vedea.Iată,această etapă, care pentru noi este ultima, pentru profeți înseamnă doar începutul. De aceea, analizând situația profeților, trebuie să privești chestiunea din această perspectivă. Dimpotrivă, dacă-i comparăm cu noi, vom greși și nu vom afla adevărul.
Zeliha și Iosif (as) sunt doi oameni care aparțin a două lumi diferite. Primul este un om căruia i s-a întunecat vederea din cauza iubirii, voința i-a paralizat și care își trăiește sentimentele, celălalt este un profet care privește sus, are conștiința binelui, este sinceritatea întruchipată.
Pentru amândoi se folosește cuvântul (vezi pag. 420). Dar semnificația acestui cuvânt este diferită în funcție de scopul fiecăruia. Da, acestui cuvânt trebuie să i se acorde un înțeles în funcție de structura efortului de gândire, de cunoștințele acumulate și de diferența de cultură. De altfel, diferența dintre ei se va vedea din tabloul care va fi înfățișat mai jos. Iosif (as) aleargă spre cinste și puritate, iar Zeliha spre senzualitate și păcat, amândoi fiind în rivalitate. Iosif (as) fuge, iar ea aleargă după el. Dacă în sufletul lui Iosif (as) ar fi existat o cât de mică dorință, nu ar fi existat o asemenea urmărire. Deci, cu totul alta era voința, scopul și ținta lui Iosif, el alergând spre un țel înalt. De altfel, dacă urmărim lupta dintre ei, acest lucru apare de la sine.
Da, Măritul Iosif (as) fuge de Zeliha și atunci când ea vrea să-l împiedice să iasă din cameră, cămașa lui Iosif se rupe. Tocmai atunci, Iosif deschide ușa și iese afară, iar femeia aleargă după el. Amândoi se trezesc în fața vizirului. În această situație, femeia, nemaiștiind ce să facă și ce să spună, se apără și face reproșuri la adresa lui Iosif, dar nici ea și nici soțul ei nu cred în spusele ei. De altfel, exista și un martor. Acest martor era cămașa ruptă a lui Iosif. Chestiunea era clară și Iosif demonstrase că nu dorește să cadă în păcat. Deoarece cămașa era ruptă din spate. Dacă intenția ar fi fost a lui Iosif și femeia s-ar fi apărat, atunci ruptura cămășii trebuia să fie în față. Aceasta era una din probele în favoarea lui Iosif. Iată că, Stăpânul l-a ocrotit cu ajutorul unei cămăși rupte, facilitându-i încă un pas spre un viitor strălucit.
Unii comentatori, care pun în aceeași balanță și cântăresc îngrijorarea unui om, care și-a găsit locul lângă Cel Drept, a unui profet, care trăiește sub supravegherea lui Allah și pe cea a unei femei, plină de senzualitate, acei comentatori comit o mare eroare nesesizând această subtilitate.
După părerea mea, toate comentariile care nu au referință în Coran și Tradiții ar trebui revăzute. Noua rectificare –așa cred – îi va mulțumi pe cei cinstiți. Deoarece cine știe de ce drepturi au fost ei privați! Da, credem că, cei care au cumpănit profeții ca pe orice om, vor fi privați de atmosfera lor morală și de climatul lor înviorător.
Cuvinte fără temei precum cele de mai jos, fac parte din noroiul calomniilor din cărțile denigratoare la adresa cinstei profeților: Măritul Iosif (as), în sufletul lui era predispus propunerii adresate de Zeliha. Aceste cuvinte trebuie neapărat să fie șterse din cărțile noastre!
Marele sfânt Abdülaziz Debbâğ zice: Zeliha s-a comportat după propria rațiune și intenție, Iosif a acționat ca s-o determine să renunțe și poate că ar fi bătut-o, ar fi ridicat mâna asupra ei.Mai există multe cuvinte cu suflu divin, care i se adresează, luminând orizontul credinței!
Cum putem gândi altfel, când Mesagerul lui Allah îl numește: Fiu de nobil, fiu de nobil, nobil, fiul lui Avraam, cel sincer, fiul lui Isaac, fiul lui Iacob.Străbunicul lui este Avraam, bunicul este Isaac, iar tatăl lui este Iacob. Iată, Iosif este nobil și fiu de nobil și Mesagerul lui Allah, prin această exprimare, îl înalță pe culmi ce nu pot fi atinse nici în imaginație.
Este fără temei a crede că este posibil ca un mare profet să se înjosească cu asemenea fapte, în timp ce nici celor mai simpli oameni nu le trece prin minte așa ceva.
El este un profet, care, atunci când intrigile femeilor iau amploare și jocurile lor capătă altă dimensiune, se roagă de Stăpân: Domnul meu! Temnița îmi este mai dragă decât păcatul spre care ele mă cheamă. (Yusuf[Iosif], 12/33). El întoarce spatele vieții pline de veselie din palat și preferă viața insuportabilă și duhnitoare din temniță. Timp de nouă ani, viața lui plină de suferință, căreia i-a ținut piept numai prin cinste și puritate, nu demonstrează cinstea lui? Acele femei și-au tăiat degetele, văzându-i frumusețea: Când ele îl văzură, așa îl preamăriră încât își tăiară mâinile. (Yusuf[Iosif], 12/31). Acele femei au făcut cunoscut faptul că Zeliha s-a legat de el: Femeile din cetate spuseră: „Femeia celui puternic s-a legat de servitorul ei care i-a aprins dragostea. Noi o vedem într-o rătăcire vădită!” (Yusuf[Iosif], 12/30). Numai că, de fiecare dată ele s-au aflat în fața acestui tânăr cu o credință de granit și nu au căpătat nimic de la el.
Iosif s-a rugat de Stăpânul său să nu păcătuiască, iar Stăpânul i-a primit ruga și l-a trimis în temniță. După el, pentru chinuiții fiecărei epoci ușile temnițelor au rămas deschise și temnițele au devenit „Medreselele lui Iosif” pentru slujitorii credinței și ai Coranului, pentru cei care se străduiesc în slujba adevărului.
Era atât de atent cu cinstea sa, încât atunci când i-au spus că va ieși din temniță, a zis: Temnița îmi este mai dragă decât păcatul spre care ele mă cheamă. Dacă nu îndepărtezi de la mine vicleșuhul lor, voi cădea în mrejele lor și voi fi dintre cei neștiutori. (Yusuf[Iosif], 12/33).
Pentru el, una era să trăiască în cinste și alta să demonstreze acest lucru. Ambele erau de o mare însemnătate pentru misiunea lui viitoare. El nu ieși din temniță. Zeliha și-a recunoscut vina în public: Acum adevărul a ieșit la iveală: eu am fost cea care m-am legat de el, iar el a spus adevărul. (Yusuf[Iosif], 12/51).
Dacă și Zeliha și-a recunoscut păcatul, recunoscându-i cinstea, atunci cum să-i numim pe cei care îi atribuie păcat?
