Comunicarea, mesajul
Unul dintre țelurile trimiterii profeților este comunicarea, transmiterea religiei. Dacă ei n-ar fi venit, noi n-am fi știut problemele legate de credință, n-am fi înțeles niciodată poruncile și ceea ce este nepermis, n-am fi priceput care ne sunt îndatoririle. Ce reprezintă namaz-ul, postul, dania, pelerinajul? Care este situația cu anumite lucruri oprite precum: băutura, jocurile de noroc, adulterul, speculațiile? Nu am fi aflat deloc. Da, despre toate aceste lucruri și despre alte chestiuni asemănătoare am aflat prin intermediul profeților. Acest fapt îl vom numi pe scurt „misiune profetică’ (risalet vazifesi) , căci toți profeții au venit cu aceleași mesaje și chiar dacă există diferențe în detalii, ei au transmis aceleași lucruri în chestiunile de bază.[1]
Iată cum sunt relatate scopul și îndatoririle profeților în Coran: „Cei care propovăduiau soliile lui Dumnezeu și se temeau de El nu se temeau de nimeni afară de Dumnezeu. Dumnezeu este de-ajuns să țină soco-teală.” (Âhzab [Alianțele], 33/39).
Da, ei au venit pentru a realiza un astfel de țel. Orice obstacol care ar sta în calea acestei probleme, chiar de-ar fi cineva sau ceva, cu nimic nu-i va influ-ența pe profeți, căci ei nu știu ce înseamnă frica. Deoarece, totdeauna ei au frică de Allah (c.c).
În această problemă, un verset din Coran i se adresează Profetului nostru: „O, trimisule! Propovăduiește ceea ce ți-a fost pogorât ție de la Domnul tău. Dacă nu faci astfel, tu nu vestești solia Sa. Dumnezeu te va ocroti de oameni. Dumnezeu nu călăuzește un popor de tăgăduitori.” (Mâide [Masa], 5/67)
Semnificația acestor rânduri este că, dacă tu nu-ți vei îndeplini misiunea, înseamnă că în misiunea ta, care este scopul trimiterii tale, adică în misiunea ta profetică, există un neajuns, iar acesta nu este un neajuns care să intereseze numai viața ta individuală; poate că este o problemă care ar preocupa viața individuală și socială a tuturor oamenilor. Deoarece, misiunea ta luminează toată umanitatea. În cazul în care tu vei îngreuna această misiune, toată omenirea va rămâne în întuneric. Cu adevărat El avea conștiința misiunii pentru care fusese trimis. Dacă nu ar fi așa, nu s-ar fi prevăzut o asemenea misiune…și un asemenea destin.
Mesajul Trimisului lui Allah
După ce a fost însărcinat cu această misiune, Mesagerul lui Allah și-a pet-recut toată viața propovăduind religia. El mergea din ușă în ușă și căuta chipuri și inimi cunoscute pentru a le transmite mesajul său.
Mânia taberei adverse s-a manifestat, în primul rând, prin dezinteres și bo-icot. Apoi a urmat ironia și sarcasmul, culminând prin nenumărate chinuri și tor-turi. Pe drumurile prin care trecea erau împrăștiați spini, în timp ce își făcea rugăciunea (namaz), pe cap i se punea in batjocură stomacul unei oi și i se aduceau tot felul de insulte și jigniri. Orice i s-ar fi făcut, Mesagerul lui Allah nu s-a speriat, n-a fost dez-gustat, deoarece scopul venirii Lui pe lume era acesta. De multe ori a nimerit în mijlocul dușmanilor și tot și-a prezentat mesajul. Într-adevăr, ca și Ebu Cehil și E-bu Leheb, s-a dus de nenumărate ori printre dușmanii religiei și credinței, propo-văduind dreptatea și adevărul…
Colinda neobosit târgurile, pentru a avea posibilitatea de a călăuzi pe cineva, mergea din cort în cort, dar, oriunde se ducea, i se închideau ușile. El nu se lăsa, se întorcea la aceeași ușă și repeta aceleași lucruri…
Nemaiavând nici o speranță în Mecca, se duce la Taif…Taif este un loc bun de promenadă. Cei din Taif trăiau răsfățați în tihnă și lenevie. Ei se dovediră a fi mult mai neîndurători. Unindu-se toți destrăbălații și dezmățații, îl goniră din Taif cu pietre pe Mesagerul lui Allah, da, pe soarele sorilor, la al cărui chip nici în-gerii nu cutezau să se uite.
Lângă Mesagerul lui Allah se afla Zeud b. Hârise, cel pe care-l trata ca pe un fiu. Acesta, folosindu-și trupul ca un zid de apărare, s-a străduit să-l apere pe Domnul nostru, dar, pietrele care-i loviră trupul, îl umplură de sânge.
Scăpând din această atmosferă neiertătoare, se refugiară sub un copac, când, apăru arhanghelul Gabriel, care propuse, dacă i se dă voie, să prăvale în capul acelor turbați un munte din apropiere. Dar, Mesagerul lui Allah, chiar dacă fusese atât de umilit, nu gândea ca acesta și i-a răspuns prin „nu!”. Într-adevăr,El spunea „nu!” tuturor necazurilor dacă unii dintre acești oameni acceptau credința.
Ridicându-și brațele, se ruga: „Stăpânul meu! Mă plâng Ție de neputința mea, de slăbiciunea mea, de faptul că mă văd neînsemnat în ochii oamenilor. O, Milostivul Milostivilor! Tu ești Stăpânul celor sărmani și neînsemnați. Ești cu deo-sebire Stăpânul meu. Cui vrei să mă lași? Oare vrei să mă lași unor oameni care au vorba urâtă, un chip urât sau dușmanului care se amestecă în ceea ce fac?..
Dacă nu ești mânios pe mine, voi fi nepăsător în fața suferințelor și necazurilor îndurate. Doar iertarea Ta, în felul în care este ea râvnită, este universală, atot-cuprinzătoare. Doamne, decât să fiu obiectul mâniei și nemulțumirii Tale, mă re-fugiez în Lumina Chipului Tău, în credința că ești Cel care luminează întunecimi-le, având în mâini soarta lumii de azi și a lumii de apoi. Doamne, până când vei voi, voi aștepta iertarea Ta! Doamne, toată puterea este în mâinile Tale!„
În timp ce se ruga astfel, se apropie fără nici un zgomot cineva, îi întinde o farfurie cu un ciorchine de strugure, zicându-i: „Poftiți, mâncați de aici!”. În timp ce Mesagerul lui Allah întindea mâinile către farfurie, el zice „Bismillah”, evocând numele lui Allah. Acest lucre era un eveniment neașteptat pentru robul cu nume-le de „Addâs”, cel care îl îmbia cu struguri. Așa încât, acesta îl întreabă: „Tu cine ești?” Mesagerul lui Allah îi răspunde: „Sunt ultimul profet și prooroc!” Addâs se apleacă asupra Lui și începe să-i sărute măinile căci ceea ce căutase ani de zile în ce-ruri, găsise acum pe pământ și într-un moment când nici nu se aștepta…și face mărturia de credință.[2]
Dacă nu ar fi avut loc acest ultim eveniment, El s-ar fi întors foarte trist din Taif. Această tristețe nu se datora celor îndurate, ci era consecința faptului că nu reușise să expună nimic nici măcar unui om. Pe când acum îi venea să zboare de bucurie. Deoarece Addâs își găsise drumul călăuzitor din mâinile Lui.
Fără să stea o clipă, caută adepți ai adevărului, inimi și chipuri curate, și, atunci când găsește, încearcă să cucerească aceste inimi, insuflându-le din spiritul Său. În felul acesta aura și cercul de lumină din jurul său se lărgește în fiecare zi, și, pe măsură ce a-cestea se lărgesc, sporește și contestarea.
Așa cum astăzi, în orient ca și în occident, contestarea Islamului îi scoate din minți pe cei stupizi și neghiobi, tot așa, în acea perioadă, sporirea numărului de adepți din jurul lui Muhammed (s.a.s), făcea să se intensifice injuria…
Această nebunie le-a insuflat așa o idee fixă, încât a venit ziua în care cu toții s-au ridicat ca să stingă această făclie sfântă, ca și cum ar fi încercat să stin-gă soarele de pe cer printr-o singură suflare. Ce păcat că, pentru noi, soarele a devenit un simplu mijloc de comparație…sau poate că, lumina adusă de El, are însușirea de a da strălucire soarelui. Deoarece, acea lumină nu este decât lumi-na lui Allah(c.c).
Versetul de mai jos zugrăvește această stare ilară: „Ei ar vrea, cu gurile lor să stingă lumina lui Dumnezeu, atunci când Dum-nezeu nu vrea decât să desăvârșească lumina Sa, în ciuda tăgăduitorilor” (Tevbe [Căința], 9/32).
Și în secolul al XX-lea, El a aprins o făclie și a răspândit în noi scânteia… și mii și zeci de mii de oameni i-au urmat calea, străduindu-se să-i înalțe cauza. Deci, Cel Drept și-a arătat dorința de a crea o nouă situație profetică, conferindu-i trupului un cerc luminos, în așa fel, încât nici furia, violența, mânia tăgăduitorilor și nici agresiunea oștirilor diavolești nu vor putea opri acest lucru. Da, aceste se- mințe, împrăștiate cu dăruire și devotament, dacă nu astăzi, mâine cu siguranță, vor răsări și vor crește și lumina răspândită de Mesagerul lui Allah niciodată nu se va stinge.
Neputându-se adăposti la Mecca, Mesagerul lui Allah a emigrat la Medina. Urma ca acolo să-și răspândească lumina. Dar și acolo va avea de luptat cu intri-ganți și evrei, va organiza bătălii împotriva tăgăduitorilor, pe care le va conduce personal, pe câmpul de luptă i se vor sparge dinții, chipul i se va acoperi de râni, va răbda de sete și foame…de foarte multe ori va umbla legându-și de mijloc pie-tre, dar tot își va urma calea…de altfel și-a și urmat.
Da, niciodată nu a încetat de a-și îndeplini mesajul. Până și cele mai mici amănunte referitoare la religie le-a explicat, le-a lămurit, îndeplinindu-și menirea. Nici atunci când și-a avut domiciliul în Medina sau, în perioadele în care s-a con-fruntat cu alte state, nu a trecut cu vederea și nu și-a neglijat îndatoririle față de oameni. De exemplu, dacă venea un nomad și îi punea întrebări referitoare la o chestiune pe care o explicase de mii de ori, El, nearătând nici un semn de reavo-ință, îi răspundea cu aceeași înflăcărare și ardoare.
Mesajul înseamnă a indica oamenilor un drum, a-i călăuzi în viață pe ca-lea cea dreaptă. Și, de fapt, reprezintă scopul venirii tuturor profeților, scopul ve-nirii Sultanului Profeților. Iar calea cea dreaptă trebuie să fie foarte bine cunoscu-tă de fiecare credincios. Într-adevăr, noi, cel puțin de patruzeci de ori pe zi, în ru-gile noastre, cerem de la Stăpânul nostru să ne călăuzească pe calea cea dreap-tă. Adică, cerem să urmăm calea pe care au pășit profeții, preacinstiții, eroii mar-tiri și să ne atingem scopul așa cum și l-au atins și ei. Este o cale largă și fiecare din noi are un destin pe această cale. Deoarece, ultimul profet, așa cum este redat și în verset, a fost trimis pentru a fi călăuzitorul lumii.
El este îndeosebi martor, vestitor și predicator, așa cum relatează verset-ul de mai jos: „O,Profetule! Noi te-am trimis martor, vestitor, predicator.” (Ahzâb [Alian-țele], 33/45).
Timp de douăzeci și trei de ani, Domnul nostru a purtat o foarte grea res-ponsabilitate în misiunea sa de profet și, ca un om care n-ar avea parte de atâtea probleme, și-a îndeplinit îndatoririle, fiind un om de excepție…și, iată că El, cu ra-țiunea și spiritul acesta, se apropia încă puțin de sfântul sfârșit:
Despărțirea era prin pelerinaj – de altfel, în viața sa, se dusese o singură dată în pelerinaj – pentru că unise Umre (vizitarea locurilor sfinte în afara peleri-najului) cu pelerinajul, noi numim acest lucru „Hacc-ı Ekber ” (Cel mai mare pelerinaj).[3]
Iată că, la acest ultim pelerinaj, Mesagerul lui Allah se sui pentru ultima oară pe cămila sa și se strădui să spună tot ceea ce avea de spus. Într-adevăr, de la răzbunarea sângelui, la drepturile femeii, de acolo, la dobândă, apoi la rela-țiile dintre clanuri și popoare, pe toate le-a relatat. După care, adresându-se co-munității, a întrebat: „Fiți atenți, v-am comunicat?”. De fiecare dată când a între-bat, i s-a răspuns: „Da, ne-ai comunicat, ne-ai trasmis mesajul.” Și, de fiecare da-tă, luându-l martor pe Cel Drept, a zis: „Allah al meu, fii martor!”.[4]
El își îndeplinise îndatoririle în întregime. Din această cauză, conștiința îi era liniștită, inima îi era tihnită și pas cu pas se pregătea să se ducă la Stăpân.
De altfel, El era un om experimentat și cel mai sensibil dintre oameni. Din această cauză, toată viața și-a petrecut-o pregătindu-se, punându-și întrebarea: „Oare am reușit să trăiesc potrivit scopului pentru care m-a trimis Stăpânul?”.
[1] Buhârî, Enbiya, 48; Müslim, Fezâil, 145
[2] İbn Hișam, Sire, 2 / 60-63; İbn Kesir el-Bidaye, 3 / 166…vd; Buhârî, Bed’ül-Halk, 7; Müslim, Cihad, 111
[3] Hacc-I Ekber: săvârșirea împreună a pelerinajului din perioada respectivă cu cel din afara perioadei.
[4] İbn Mace, Menasik, 84; Ebu Davud, Menasik, 56
