În aceste vremuri sumbre și lipsite de speranță, când inimile noastre se văd cotropite de dușmănie, când sufletele ne sunt bolnave, când ura și confruntarea scapă de sub control, este limpede că avem nevoie de dragoste și de compasiune așa cum avem nevoie de aer și de apă. Pare că am uitat ce este dragostea. Iar compasiunea este un cuvânt rar folosit. Nu avem compasiune unul pentru celălalt și nici dragoste față de ceilalți oameni. Mila ni s-a împuținat, inimile ne sunt de cremene și orizontul este negru de dușmănie. Iată de ce vedem totul și pe toți în culori sumbre. Sunt pretutindeni în lume tirani care urăsc toleranța. Sunt oameni nenumărați oameni care resping dialogul. Cei mai mulți dintre noi nu facem decât să se războim și să ne calomniem unul pe altul cu tot soiul de minciuni. Ne exprimăm cu colții, cu ghiarele și prin cuvinte cu iz de sânge1.
Între oameni și între popoare există o ruptură înfricoșătoare. Începem orice propoziție cu „noi”, „voi” sau „ceilalți”. Ura nu ni se potolește și nu se risipește niciodată. Ne încheiem odioasele certuri arătând clar că le vom lua curând de la capăt, păstrând în noi resentimente care vor duce la noi tensiuni. Ne ținem la distanță unul pe celălalt, iar această distanță sau dezbinare se vede în tot ceea ce facem. Ca un șir de mătănii rupt, stăm bob aici și bob acolo. Ne producem mai multă suferință unul altuia decât necredincioșii.
De fapt, l-am părăsit pe Dumnezeu, iar El ne-a alungat. Pentru că nu am știut să credem în El și să-L iubim așa cum ne-a cerut, ne-a scos din inimi dragostea. Acum, în abisul piepturilor noastre în care suntem condamnați să tânjim după El, nu facem decât să rostim bălmăjelile egoiste, „eu”și „tu”, să ne numim unul pe altul reacționar sau fanatic, să ne gândim cum să ne biruim mai ușor unul pe altul. E ca și cum am fi fost blestemați, ca și cum ni s-ar fi luat putința de a iubi și de a fi iubiți și tânjim mereu după milă, compasiune și fericire. Nu L-am iubit și El ne-a luat dragostea înapoi. Oricât am aștepta, Allah ne va face să ne iubim unul pe altul numai dacă ne întoarcem la El și la dragostea Lui. Suntem totuși departe de izvorul dragostei. Căile pe care pășim nu duc nicidecum către El. Din contră, ne îndepărtează de El și mai mult. Sufletele noastre, care primeau noiane de dragoste, nu mai primesc acum nimic. Inimile ne sunt acum deșerturi de uscăciune, peșteri ale lumilor noastre interioare, vizuini de fiare. Dragostea pentru Dumnezeu este singura noastră vindecare.
Dragostea pentru Dumnezeu este esența tuturor, este cel mai limpede și cel mai curat izvor al dragostei în deplinătatea sa. Compasiunea și dragostea curg în inimile noastre de la El. Orice relație umană se dezvoltă din relația noastră cu El. Dragostea pentru Dumnezeu este religia noastră, este credința noastră, este sufletul din trupul nostru material. Trăiam în vremea când purtam această dragoste. Dacă vrem să trăim acest lucru și azi, nu o putem face decât prin El. Dragostea Lui este esența existenței, iar sfârșitul o transformare prin care această dragoste divină ia chipul Paradisului. Tot ce a creat Dumnezeu se bazează pe dragoste, iar întreaga relație dintre Creator și creația Sa izvorăște din plăcerea sacră de a fi iubit.
Sufletul este sfera de manifestare a dragostei. În orice parte ni l-am îndrepta, el se așează mereu cu fața către Dumnezeu. Simțim din plin suferința dezorientării și pierderii în multiplicitate, în locul regăsirii în Unicitatea lui Dumnezeu2. Dacă vom ști să legăm orice altă dragoste am avea de dragostea pentru Dumnezeu, înțelegând astfel adevăratul sens al dragostei, vom știi să nu o risipim și să nu-I facem lui Dumnzeu părtași. Vom păși atunci pe drumul adevărat, cu dragostea noastră și simțământul legăturii cu întreaga ființă.
Idolatrii își adorau idolii pentru că străbunii lor îi adoraseră mai înainte. Dar Dumnezeu este mult iubit și adorat pentru că este Dumnezeu. Puterea și Măreția Lui ne cere să-I fim robi. Îl adorăm pe Dumnezeu pentru a-I arăta dragostea noastră pentru El, a-I mulțumi pentru izbânzile noastre și a da glas iubirii, legăturii și apropierii noastre de El.
Dragostea lumească vede motive de a iubi în frumusețe, perfecțiune, formă, armonie exterioară, măreție, putere, poziție, statut, prosperitate, familie, străbuni etc. Oamenii cad uneori în greșeala de a-I face lui Dumnezeu parteneri. Aceasta din cauza dragostei excesive pe care o au pentru astfel de obiecte ale iubirii, ceea ce explică și existența idolatriei. Astfel de oameni sunt atrași de frumusețea unei fețe sau a unui trup sau de un anumit fel de a se purta, aplaudă perfecțiunea, cad în extaz în fața splendorii și măreției, sacrificându-și umanitatea și libertatea de dragul bogăției și puterii și lingușind din setea de a dobândi o anumită poziție socială sau statut. Împărțindu-și astfel dragostea și afecțiunea unor nevolnice obiecte, nu numai că irosesc emoții menite a fi simțite pentru Cel cu adevărat Îmbelșugat și Atotputernic, dar trăiesc mai multe morți atunci când dragostea nu le este împărtășită și când obiectul dragostei lor nu le este credincios.
Credincioșii, pe de altă parte, Îl iubesc pe Dumnezeu de la început și îi iubesc pe ceilalți prin dragostea pe care o au pentru El. Din recunoștință pentru manifestarea și binecuvântările Celui Drept, ei se aproprie de orice om și de orice lucru arătându-și dragostea și prețuind totul în Numele Lui.
Cu adevărat, dragostea pentru orice în afara de Dumnezeu este inutilă, lipsită de speranță, șovăielnică și nerodnică. Mai presus de orice, credinciosul trebuie să-L iubească pe El și să simtă afecțiune pentru orice altceva considerând totul ca fiind o diversitate de manifestări și reflexii ale Numelor și Atributelor Lui Divine. Oamenii trebuie să primească orice lucru cu admirație și însuflețire și de fiecare dată să-și spună „este tot de la El” și să simtă comuniunea cu Cel Iubit. Dar pentru aceasta avem nevoie de oameni puri și virtuoși care pot citi versetele lui Dumnezeu în fața semenilor lor. Într-adevăr, pentru cine știe să descifreze, întreaga creație este o oglindă strălucitoare și o elegie scrisă în versuri minunate. Și, mai presus de orice, este fața umană care reflectă taina îndurării.
„Cel Preadrept te-a făcut ca o oglidă a Lui,
Ca o oglindă a Unicității Sale.”
Hakani3
Cât de pline de înțeles sunt versurile acestea! Ne arată nu numai ce suntem, dar și scot în evidență realitatea. Dacă omul este oglinda misterioasă a frumuseții ascunse, cum de altfel și este, atunci omul trebuie să-și îndrepte ochii inimii către El în așteptarea manifestărilor Sale, în așteptarea adierilor care îl vor purta către lăcașurile dragostei celei mai adânci. Pentru a-I fi Lui mulțumitor și pentru a-I deveni astfel plăcut, omul trebuie să întrebuințeze tot ceea ce-i stă la îndemână pe drumul care duce spre apropierea de Dumnezeu. Inima trebuie să îi fie ca o cheie care se sucește și se răsucește neîncetat în lacătul Comorii Ascunse. Asfel, dacă Solomon este dragostea și inima este tronul lui, sultanul va urca pe tron negreșit, mai devreme sau mai târziu.
Odată ce Solomon a urcat pe tron, cu alte cuvinte odată ce dragostea se întâlnește cu inima, oamenii se gândesc mereu la El, vorbesc cu El în lumea lor interioară și gustă din binecuvântările Lui în mod deschis și explicit, prin apa pe care o sorb, hrana cu care se hrănesc și aerul pe care îl respiră. Mai mult, simt căldura pe care o dă apropierea de El în tot ceea ce fac. Sentimentul de apropiere și de dragoste se adâncește, iar inimile li se aprind ca niște vâlvătăi. Uneori își simt inimile mistuite de focul dragostei, dar nu se plâng și nici nu-i stingheresc pe ceilalți cu suspinele lor. Văd în aceasta un dar de la El. Ard ca niște vetre, dar fără fum și fără flacără. În puritatea lor, își țin toată bucuria și toată dragostea pentru Dumnezeu înlăuntrul ființei lor și nu-și dezvăluie secretul unor oameni poate nechibzuiți.
Această cale este deschisă pentru oricine. Dar cel care purcede pe ea trebuie să fie hotărât și sincer. Credincioșii înțeleg că toată frumusețea, perfecțiunea, măreția, valoarea, splendoarea sunt ale lui Dumnezeu, își întorc fața către Dumnezeu cu toată ardoarea, dragostea și afecțiunea pe care acestea le trezesc în ei și Îl iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste pe măsura Ființei Sale Sublime. Acest fel de dragoste, dacă nu chiar pasiune, este pentru El și, într-un mod unitar, este izvorul dragostei omenești și al dorinței. O inimă statornică în unitate și susținută de principiile islamice nu va cunoaște niciodată rătăcirea și, cu atât mai puțin, meandrele dragostei. Credincioșii Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că El este Dumnezeu și dragostea lor pentru Dumnezeu nu pornește din niciun fel de considerente lumești sau nelumești. Ei filtrează apele izvorului de dragoste pentru Dumnezeu și apele cascadei de dorință de Dumnezeu prin Coranul cel Sfânt și principiile spiritului celui mai înalt4. Le folosesc și ca bariere în drumul pe care pășesc cu imperfecțiune umană. Chiar și când sunt cu totul mistuiți de focul dragostei, acționeaza corect și fără greșeală. Dragostea lor pentru Dumnezeu nu este niciodată umbrită de prezumție. Îl privesc pe Dumnezeu ca pe Adevăratul Stăpân și Protector a tot și a toate, cunoscut nouă prin Numele și Atributele Sale Divine și Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima, cu o dragoste curată, sacră și deferentă.
Credincioșii musulmani îl iubesc pe Dumnezeu mai presus decât orice, mai înainte și după orice, ca pe Cel cu Adevărat Iubit, cu Adevărat Dorit, cu Adevărat Adorat. Îl doresc pe Dumnezeu și prin tot ceea ce fac se proclamă robi lui Dumnezeu. Din devoțiunea lor izvorăște în primul rând dragostea pentru Profetul Muhammad, mândria umanității, slujitorul credincios și interpretul adevărat al esenței, al Numelor și al Atributelor lui Dumnezeu, ultimul dintre profeți și încununarea misiunii de Trimis. Urmând învățăturile lui, îi iubesc apoi pe toți îndrumătorii adevărați, oglinzi adevărate și slujitori credincioși ai lui Dumnezeu Atotputernicul, care au avut misiunea de a dezvălui scopurile divine și de a veghea asupra mecanismelor, legilor și ordinii acestei lumi. Iubesc apoi tinerețea, pentru că este dată oamenilor ca răgaz pentru a înțelege și a prețui mai bine această lume. Iubesc apoi această lume, pentru că este pământ roditor pentru alte tărâmuri și manifesare a Numelor Lui sublime. Îi iubesc apoi pe părinți, care, eroi ai dragostei și îndurării, își asumă răspunderea de a crește și ocroti copiii. Și, îi iubesc pe copii, pentru că și ei la rândul lor își ocrotesc părinții și le sunt cu sufletele aproape. Toate acestea sunt semne ale dragostei pentru Dumnezeu și ale dragostei în numele lui Dumnezeu.
Nedredincioșii îi iubesc pe oameni ca și cum L-ar iubi pe Dumnezeu. Credincioșii îi iubesc în numele lui Dumnezeu. Sunt două lucruri complet diferite. Această dragoste îndreptată spre Dumnezeu și trăită de credincioși prin credință și rugăciune este unică. În timp ce dragostea trupească, bazată pe dorință trecătoare și pornire spre păcat, este o manifestare a nesupunerii adânc înrădăcinate în natura omului, dragostea pentru Dumnezeu și rostirile ei sunt un elixir sacru, din care și îngerii vor să soarbă. Când dragostea aceasta crește atât de mult încât cel care iubește uită de tot – de orice alt lucru de natură materială sau spirituală — din dragoste pentru Cel Iubit, nemaipăstrându-și nimic pentru sine, în inimă nu-i mai rămâne decât venerația pentru Cel Iubit. Inima se învăluie în această venerație și bate în ritmul ei, în timp ce ochii o rostesc prin lacrimi. Inima dojenește ochii care dezvăluie taina și pieptul care tresaltă. Plânge și sângerează înlăuntrul său, încearcă să-și ascundă chinul și spune:
Spui că iubești; nu suspina atunci de greul dragostei
Și nu-i face părtași pe alții la chinul tău. (anonim)
Dragostea este un sultan, inima este tronul, iar gemetele și suspinele de dor și de speranță care răzbat din colțurile cele mai ascunse, de pe covorul de rugăciune, sunt glasul prin care acest sultan se face auzit.
Nimeni nu trebuie să audă gemetele venite din străfundurile inimii, adevărate trepte pe care urcăm spre Dumnezeu, pentru ca nimeni să nu râdă de ele. Dacă această dragoste spectaculară este pentru Cel Atoateștiutor, atunci să o păstrăm în locul cel mai tainic, să nu o lăsăm să-și ia zborul din cuib.
Cei care iubesc cu o dragoste lumească rătăcesc de colo colo, ca niște oameni cu mințile pierdute, strigându-și-o și arătându-și-o tuturora. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu sunt tăcuți și cu sufletul sincer. Își pleacă frunțile pe pragul lui Dumnezeu și Îi vorbesc numai Lui. Uneori își pierd cunoștința, dar niciodată nu-și dezvăluie taina. Îl slujesc pe El, cu mâinile și cu picioare, cu ochii și urechile, cu limba și cu buzele, și colindă pe tărâmul Atributelor Lui sublime. Învăluiții în Lumina Existenței Lui, se topesc ca ființe, adâncindu-se în Dragostea pentru El. Simțindu-L pe Dumnezeu, ard și strigă: „Mai mult!” Cu tot ceea ce simt în inimile lor înflăcărate, strigă mereu: „Mai mult!” Nu le este niciodată suficient, deși iubesc și sunt iubiți. „Mai mult!” repetă ei neîncetat. Și pentru că cer mai mult, Cel Glorios și Iubit ridică văl după văl, înfățișând minții lor lucruri până atunci nemaivăzute și șoptind sufletului taine nenumărate. Cu timpul, tot ceea ce simt, tot ceea ce iubesc și tot ceea gândesc este numai El. În tot și în toate văd manifestări ale Frumuseții Lui. Abandonându-se, își leagă voința de voința Lui, se contopesc în poruncile Lui și își măsoară treapta la care au ajuns prin cât de mult iubesc și cât de mult sunt iubiți, prin cât cunosc și cât de bine sunt cunoscuți. Dragostea și-o exprimă prin ascultare și credință față de El. Își zăvorăsc inimile trainic, cu noi și noi lacăte, pentru ca nimeni să nu pătrundă în acest lăcaș curat. Cu întreaga lor ființă sunt martori ai lui Dumnezeu, iar venerația și lauda pe care I-o aduc lui Dumnezeu merg dincolo de puterile minții.
Credința lor că Dumnezeu va răsplăti un astfel de devotament este de neclintit. Locul lor în fața lui Dumnezeu este pe măsura locului pe care Dumnezeu îl are în inimile lor și de aceea au atâta străduință în a se înfățișa în fața Lui cu frunțile drepte.
În dragostea ce i-o poartă Lui, nu sunt creditori, ci datornici umili. Așa cum a spus Rabi‘a al-‘Adawiya5: „Jur pe Ființa Ta Sfântă că nu Te-am adorat cerându-Ți Paradisul. Te-am iubit și mi-am legat robia de dragostea mea.” Așa se îndreaptă ei spre Tărâmul Lui, cu dragostea izvorându-le din inimi, cu binecuvântările și bunătatea Lui în minte. Cu inimile, se străduiesc mereu să fie în preajma Lui, iar cu rațiunea și cu intelectul, observă fenomenele în oglinzile Numelor Divine. Aud vocile dragostei în tot și în toate, sunt fermecați de parfumul oricărei flori și orice lucru frumos le apare ca o reflexie a Frumuseții Lui. Din dragoste pentru El, tot ce aud, tot ce simt, tot ce gândesc este numai dragoste, și de aceea, întreaga existență le apare ca o manifestare a dragostei și o ascultă ca pe o melodie a dragostei.
Odată ce dragostea și-a înălțat corturile în văile inimii, contrariile par unul și același lucru: liniștea și neliniștea, binecuvântarea și blestemul, caldul și recele, plăcerea și neplăcerea, bucuria și tristețea, toate sună și arată la fel. Pentru inimile care iubesc, suferința nu este altfel decât fericirea. Suferința pentru ele este leacul și de aceea sorb durere și chin din râurile Cerurilor. Oricât de nemilos ar fi timpul, oricât de vitrege întâmplările, aceste inimi rămânâd de neclintit în credința lor. Cu ochii pironiți la ușa care se va deschide, așteaptă să primească binefacerea în diverse manifestări. Respectul și ascultarea încununează dragostea pentru El. Inimile lor bat cu supunere. Tremură la gândul că ar putea cădea în neascultare față de Cel Iubit. Și pentru a nu cădea, își caută adăpost în Sursa Unică de sprijin și ajutor. Această strădanie de a căuta mereu încuviințarea lui Dumnezeu îi face foarte prețuiți pe acest Pămând și în Ceruri. Nu țin seamă de altceva decât de Dumnezeu. A aștepta să primească ceva în schimb este pentru ei înșelătorie. Dar li se pare și o lipsă de respect să nu accepte binecuvântări pe care, de fapt, nu le-au cerut. Le privesc cu reverență, dar murmură: „Fug de tentația lor și mă pun la adăpostul Tău.”
Dorul profund este trăirea cea mai înaltă pentru cel care iubește și a te pierde în această dorință este țelul cel mai greu de atins. Dragostea se fondează pe principii elementare, cum ar fi căința, conștiința trează, răbdarea. Când cucerește firea, stăpânirea de sine, sentimentul de apropiere, duioșia, dorul și alte principii îi devin necesare pentru a-și păstra poziția cucerită. Prima lecție pe calea dragostei este purificarea. Să-ți pierzi toate dorințele personale, să-ți îndrepți gândurile către El și să comunici cu El, să te preocupi de acele lucruri care amintesc de El, să aștepți plin de speranță manifestările Lui și să stai dârz acolo unde ești, o viață întreagă, în speranța că își va întoarce fața către tine într-o zi. De-a lungul acestui drum, a iubi înseamnă a face acest lucru cu pasiune. Ardoarea este o revărsare de patimă, entuziasm și dorință. Ardoarea care devine adevărata natură a oamenilor este dor; consimțământul este întâmpinarea cu bucurie a oricărei manifestări a Celui Iubit; iar stăpânirea de sine este grija de a nu-ți pierde cumpătul atunci când ai binecuvântarea de a-L auzi sau de a-I simți prezența sau de a te știi sub nemijlocita Lui călăuzire.
Cu cât oamenii își cultivă mai mult aceste trăsături, cu atât felul lor de a se purta se schimbă. Uneori caută limane liniștite în care să-și poată deschide inimile către El. Alteori, vorbesc cu El și îi împărtășesc durerea provocată de despărțire. Speranța reunirii îi umple de bucurie și plâng cu lacrimile liniștitoare ale fericirii. Uneori nu mai văd nimic în jurul lor, căci trăiesc unitatea în diversitate, iar alte ori, se pierd în sentimentul de pace cutremurătoare, nemaiauzindu-și nici măcar propriile voci.
Dragostea crește și se dezvoltă în sânul înțelepciunii. Înțelepciunea este hrănită de cunoașterea divinității. Oamenii lipsiți de înțelepciune nu pot iubi. Iar cei a căror percepție este deficitară nu pot atinge înțelepciunea. Uneori Dumnezeu însuși sădește dragostea în inimi și declanșează mecanismul interior, o binecuvântare în plus, pe care toți oamenii și-o doresc. Dar a te baza pe miracole și a le aștepta cu un sentiment de neputință este un lucru, pe când așteptarea activă și trează este cu totul altceva. Robii credincioși de la poarta Celui Preadrept cred în acțiune, iau o atitudine dinamică și generează astfel, dintr-o poziție aparent de nemișcare, energie destulă pentru întregul univers, care se materializează în manifestări uimitoare.
Oameni ca aceștia, care iubesc cu credință, au trăsături anume. Întâmpină orice manifestare a Celui Iubit cu bucurie și dau dovada credinței lor neîncetat, așa cum ne spun versurile lui Nesimi6:
Iubesc cu deznădeje dar, Multiubite, nu te părăsesc,
Nu o voi face nici dacă pumnalul Tău în inimă mi se înfige.
Deși ard mereu de dorul de a fi în preajma Lui, nu se plâng niciodată. Își golesc mintea de tot ceea ce nu ține de El și nu se gândesc decât la prezența Lui. Cuvintele pe care le spun sunt cuvinte despre Cel Iubit și vocile lor capătă astfel profunditate angelică.
Dragostea este totul pentru ei. Pot supraviețui fără trup, dar nu și fără suflet. Simt că în inimile lor nu încape altceva decât dragostea pentru Cel Iubit. Astfel, oricât ar fi de săraci și de neputincioși, sunt invidiați până și de regi. Sunt mari în mărunțimea lor, puternici în neputință, bogați prin lipsa oricărei ambiții de a comanda Universul. Par a fi o slabă flacără de lumânare, dar sunt de fapt sunt o sursă de energie care poate aprinde mai mulți sori. Dacă toți ar fi să alerge spre cei care iubesc cu credință, este cât se poate de limpede unde și către cine aleargă cei care iubesc. Cu bogăția lor de însușiri fundamentale, transcend întregul univers. Dar când se întorc către El, devin o scânteie, chiar mai puțin de atât, devin nimic, când uită de tot ceea ce ține de propria lor existență.
O viață fără de El pentru ei nu contează. O viață fără de El nu este viață. O viață fără dragoste este o viață irosită, iar plăcerile și desfătările care nu sunt legate de El, o simplă minciună. Cei care iubesc vorbesc mereu despre dragostea și dorul lor, și pe semenii lor, care nu cunosc astfel de simțăminte, îi percep ca fiind într-un fel anume diferiți.
- Articol publicat în Örnekleri Kendinden Bir Hareket (O mișcare care produce propriile sale modele), Nil, Istanbul, 2004, p. 184-196.
- Autorul se referă aici la „dezorientarea și pierderea de sine în multiplicitate” ca rezultat al nesupunerii în fața Voinței Divinității Unice, dar a supunerii în schimb în fața zeilor lumești multipli, cum ar fi bogăția nemăsurată, abuzul de putere, plăcerile nelegitime etc. Idolatria este o altă manifestare a adorării zeilor multipli.
- Hakani Mehmed Bey (m. 1606), poet de divan a cărui creație, Hilya (gen literar care descrie trăsăturile fizice ale Profetului), a fost inovatoare.
- Profetul Muhammad.
- Rabi‘a al-‘Adawiya (c. 703-805), sfântă musulmană și mare exemplu de pietate.
- Nesimi (d. 1404), reputat poet sufist din Bagdad, considerat unul din primii maeștri ai literaturii de divan, autor al două volume de poezii în limbile turcă și persană.
