Exemplu demn de urmat
Oaltă problemă care se pune în legătură cu scopul trimiterii profeților este însușirea lor de a fi un frumos exemplu pentru comunitate.
În Coran se spune: ” Aceștia sunt cei pe care Dumnezeu i-a călăuzit și tu condu-te după călăuzirea lor! (En’âm [Vitele], 6/90).
Trebuie să ne gândim că, după ce Domnului nostru i-au fost enumerați toți profeții de dinainte, i s-a spus că trebuie să fie pe potriva lor. În Coran ni se atra-ge atenția asupra acestui lucru: „Voi aveți în trimisul lui Allah o frumoasă pildă pentru voi, pentru cel care nădăjduiește la Allah și la Ziua de Apoi și ce Îl amintește întotdeauna pe Allah.” (Ahzâb [Alianțele], 33/21).
Pentru noi, profeții sunt niște lideri și imami. Așa cum în timpul rugăciunilor trebuie să ne conformăm imamului, tot așa, în fiecare perioadă a vieții, îl urmăm pe El. Deoarece, pentru noi, El și ceilalți profeți reprezintă viața reală. Cei care au cunoscut prima perioadă a İslâmului, l-au urmat milimetru cu milimetru pe Me-sagerul lui Allah. De aceea, ei, ca și cei care i-au urmat, au avut fericirea de a as-culta expunerea Mesagerului lui Allah. Da, El a spus:
” Va veni un timp, când o comunitate de oameni va lupta pentru credință și vor fi întrebați:
-Există printre voi cineva care să-L vi văzut pe Mesagerul lui Allah? Iar ei:
-Da! vor răspunde. Și astfel, biruința își va face efectul asupra lor. Apoi, o altă comunitate va lupta pentru credință. Și ei vor fi întrebați:
-Există printre voi cineva care să fi văzut un companion al Mesagerului lui Allah?
-Da! se va răspunde. Din nou biruința își va face efectul asupra lor. Apoi, încă o comunitate va lupta pentru credință. Vor fi întrebați la rândul lor:
-Există printre voi cineva care să fi fost prieten cu cei care erau companio-nii Mesagerului lui Allah? Ei:
-Da! vor răspunde. Și pentru ei se vor deschide porțile cetății, fiind impre-sionați de biruință.”[1]
Într-un alt hadis, Domnul nostru a zis:
„Cei mai buni dintre oameni vor împărți cu mine aceeași epocă. Apoi cei care vor veni în urma lor, iar mai apoi, cei care vor veni în urma acestora„.[2]
Prin aceste cuvinte semnala virtutea epocilor apropiate Lui. Deoarece, ei erau foarte sensibili în a-și potrivi viața, sentimentele, gândirea după viața, sentimen-tele, gândirea Mesagerului lui Allah. Important era ca, asemănarea cu omul pe care Allah (c.c) îl alesese ca model și exemplu, să-și atingă scopul.
Desigur că, la acest subiect, companionii, cei care ascultau hadis-uri de la cei care-l văzuseră pe Muhammed (s.a.s), cei care povesteau hadis-uri auzite de la o altă persoană care-l văzuse pe Muhammed (s.a.s), erau cei mai sensibili. În acest sens, ei erau mai buni decât oamenii care vor trăi în diferite epoci. Mărețul Mesia zicea: ” În mâinile sfinților este stindardul.” Prin cuvântul Kudsî, desemna comunitatea Domnului nostru. Acest lucru denota un mare respect.
Într-un hadis, Mesagerul lui Allah zicea: „Clerul credincioșilor mei este ase-menea profeților israeliți.„[3] Da, ei atinseseră un asemenea punct al asemănării cu Mesagerul lui Allah, încât de cealaltă parte a acestui punct începeau hotarele profeției.
Iată că, Ömer (r.a), care, intrând pe ușa robiei, a desfăcut până și pragul ușii, este cel mai izbitor exemplu! El l-a acceptat pe Profet ca pe un călăuzitor și lider, trăind o viață întrutotul asemănătoare cu viața Lui. Era un om fără pereche, care-și împodobise viața după modelui Lui. Porțile Romei și ale Bizanțului s-au deschis larg în fața lui și atunci când țările și suveranii lor se întreceau să-l aibă printre ei, în organizarea vieții lui nu a existat nici un pic de schimbare.
Ierusalimul, Orașul Sfânt, care astăzi este trist, tulbure, prizonier și o pată neagră pe fruntea Lumii Islamice, a fost cucerit pe vremea lui. În situația în care a realizat o suveranitate armată, un timp preoții s-au împotrivit să-i predea cheia orașului, zicând: „Printre voi nu vedem o personalitate care ar putea să ia în pri- mire cheia orașului, de aceea nu putem da cheia.”
Fiind înștiințat de această situație, Marele Calif pornește la drum. Nedis-punând de o cămilă, împrumută o cămilă, pe care o folosește cu schimbul împreună cu robul său și se duce la Ierusalim. În timpul intrării în cetate era rândul robului, așa că, califul se dă jos de pe cămilă, și, cu toate insistențele robului, îl suie pe cămilă, iar el mână animalul; astfel ei intră în cetate…
Cei care au văzut priveliștea, se topesc precum lumânarea și zic: „Iată pe omul a cărui înfățișare este redată în cărțile noastre!” și îi predau cheia orașului.
Marele Ömer este rănit cu o lovitură de hanger în luptele cu iranienii și ză-cea în comă. Era inconștient, nu scotea o vorbă și nici nu percepea ce i se zicea. Atunci când veneau să-l întrebe dacă vrea apă sau mâncare, ori nu răspundea nimic, ori spunea din ochi „nu”. Dar, atunci când i se spunea: „O, emirul credinci-oșilor! Namaz!”, el se scula și zicând: „Uite, acum mă scol. Cel care nu-și face ru-găciunea, nu are parte de İslâm!”, își făcea namaz-ul, cu sângele picurându-i din râni.[4]
El așa proceda, deoarece toate acestea le văzuse întocmai la Domnul nostru. Cu El se asemăna și îi era apropiat, fiind un exemplu pentru urmași. Da, unul din scopurile trimiterii Profetului era de a fi exemplu comunității credincioșilor…
[1] Buhârî, Fezailu’l-Ashâb, 1; Mülim, Fezailu’s-Sahabe, 204-209
[2] Bugârî, Fezailu’l-Ashâb, 1; Müslim, Fezailu’s-Sahabe, 212
[3] Aclunî, Keșfu’l-Hafâ, 2 / 83
[4] İbn Sâd, Tabakât, 3 / 350; Heysemi, Mecmau’z-Zevâid, 1 / 295
