Generozitate și modestie (Kerem ve Tevazuu)
Înainte de a trata subiectul, aș dori să amintesc un lucru. Mai sus am abordat un subiect important: „Măreața rațiune a Mesagerului lui Allah.” Dacă am amintit acest lucru, să mai repetăm: Rațiunea înseamnă logica profetică de dimensiunile revelației, în fața căreia limba amorțește.
Orice logică, orice raționament poate ajunge la un moment dat într-un punct mort…științele nu pot depăși un anume prag…numai rațiunea și logica profetului se înaripează precum o turturea și deschide culmi ce păreau de nedes-chis. Acesta este un indiciu al profeției Lui.
De altfel, în toate problemele pe care le-am abordat până acum, ne-am străduit să ne referim la starea Lui de profet. Nu este posibil să nu confirmi fap-tul că este profet, văzându-i răbdarea de care dă dovadă. Pe chipul răbdării este scris adevărul că „Muhammed este Mesagerul lui Allah.” și toată lumea milostivă citește acest înscris. Numai Mesagerul lui Allah este în stare să ia în piept perico-lul, să-și întindă pieptul împotriva nenorocirilor.
Mesagerul lui Allah este un om deschis către o nemărginită generozitate și este încărcat cu milostenie, mai mult decât un nor, cu ploaie. În concluzie, este întruchiparea Milostivului Lumii. (Rahmetenli’l-âlemin).
Milostenia Lui nu s-a revărsat numai asupra oamenilor. Poate că tot uni-versul a beneficiat de milostivirea Lui și încă beneficiază și va beneficia până în ziua de apoi.
Da, și noi ne întoarcem mereu la stăpânul cuprinzătoarei milostenii, cel care în conștiința Lui a avut sentimentul unui porumbel ce și-a pierdut puii și ne-am străduit să vedem și să arătăm pe chipul Lui semnele profeției.
În cele din urmă, ne-am străduit să relevăm blândețea Lui și faptul că El este o dimensiune a milosteniei. Toate acestea constituie o dimensiune a rațiunii Lui. Rațiunea poate fi înțeleasă numai referindu-ne pe rând la aceste dimensiuni.
Un segment de generozitate
O altă dimensiune a milosteniei, datorată rațiunii, este generozitatea Me-sagerului lui Allah. Acum să lărgim puțin acest subiect:
Generozitate înseamnă a iubi binefacerea, a fi ospitalier. Ea este o calitate mult apreciată de către arabi. Dacă veți căuta în poezia din epoca ignoranței, veți vedea că arabii acelei perioade se mândreau zicând: noi ne-am ospătat musafirii sacrificând atâtea vaci, cămile și oi.
Da, ospitalitatea generoasă arătată musafirilor, era un prilej de a se lăuda încât, în această problemă clanurile și triburile se luau la întrecere. Desigur că, toate acestea erau făcute din egoism.
Iată că, în perioada în care dărnicia și generozitatea aveau o asemenea importanță, din rândul lor a apărut o Persoană, generosul generoșilor. Toată lu-mea a amuțit în fața generozității Lui. Această Persoană generoasă, făcea totul în numele lui Allah și dacă dăruia unuia lumea, nu spunea nici un cuvânt despre acest lucru.
În poeziile în care poeții relatează despre dărnicia și generozitatea Lui, eceste exprimări nu-i sunt atribuite, ci încredințate numai lui Allah, Generosul Generoșilor (Ekremü’l-Ekrem).
El era ca o oglindă strălucitoare încât, numele de „Generos” al Celui Drept, se arăta în El. Și la acest subiect, ca și în celelalte, era cel mai mare calif al Celui Drept și nu se putea arăta un alt om mai generos pe pământ.
Măritul Muhammed (s.a s) este calea sprea rai, prin generozitate. Avariția, denumită în Coran „Șuhh„, este calea ce duce omul în iad. Chiar și cei care îl ve-deau de departe pe Stăpânul Lumilor, îl recunoșteau imediat după însușiri. Un mare cugetător al secolului, îl numește „Aghiotantul Generos” (Yâver-i Ekrem). El este singurul călăuzitor al omenirii spre rai. Fără consimțământul Lui, nu se poate ajunge în rai. Dacă El nu ar participa la problemele oamenilor, ele s-ar încurca. Măritul Muhammed (s.a.s) adună la un loc toate chestiunile omenești încurcate, ca apoi să le descurce, devenind dezlegător de probleme.
Noi îi zicem și Generosul Generoșilor, luând unul din titlurile Creatorului. Deoarece El este un om care a întrecut normele omenești prin generozitate și este singurul ucenic al Stăpânului în ceea ce privește generozitatea.
În inimile în care nu a putut pătrunde prin însușirile de care am amintit mai sus, a pătruns prin generozitate. Milostenia Lui a căpătat forma unui nor, s-a înăl-țat, ajungând în stare de rouă, apoi, sub forma generozității, a coborât pe pieptul omenirii. A coborât și a muiat toate duritățile, pregătind solul pentru ca germenii și mlădițele să încolțească. Adică, prin blândețe a cucerit sufletele, iar cu genero-zitatea Sa, a pus stăpânire pe ele. Dacă nu veți analiza împreună aceste două însușiri, nu veți putea înțelege o latură importantă a Lui.
Dacă ar fi dorit, ar fi ajuns unul din cei mai bogați oameni ai lumii. De alt-fel, în primele zile ale comunicării profeției, clanul Kureyș nu îi făcuse o aseme-nea propunere, cu condiția să renunțe la această misiune?[1]
Mai târziu, toate bunurile, pe care musulmanii le ofereau în numele lui Allah, treceau prin mâinile Lui. Erau nenumărate cadouri ce soseau de la suve-rani și regi. Dar El nu s-a gândit să ia ceva în numele său și nici nu concepea așa ceva.
El se considera doar un călător și trăia gândindu-se că în curând se va muta. După opinia sa, în timpul unei lungi călătorii, lumea era un arbore la umbra căruia te puteai odihni temporar…
În această lungă călătorie, El trebuia să-și ocupe inima cu chestiunile ce necesitau mare atenție. Era necesar să-i învețe pe oameni care sunt căile Lui ce duc spre oameni. Va rămâne sub acest arbore cât va fi necesar, apoi își va conti-nua drumul.
Scopul și ținta erau sublime. Primul Lui scop era de a ajunge la Allah…și misiunea de a-i face pe oameni să atinge aceeași țintă. Iată, El pentru asta se frământa. Pentru un om în starea Lui, ce importanță putea să aibă avția lumeas-că? Desigur că, nici una…și nu merita să se preocupe…
Pentru viața sa personală alesese sărăcia. Acest lucru nu însemna că do-rea ca toată lumea să fie săracă. Nici nu-i făcea plăcere să vadă oameni chinuiți de foame. De altfel, datorită marelui om, în foarte scurt timp, musulmanii ajunse-seră unul din cele mai bogate popoare ale lumii. Nu mai găseau printre ei oameni cărora să dea de pomană. Da, atât de mare era venitul pe cap de om. Printre ei existau și oameni atât de pioși încât, dacă aveau în casă alimente pentru o zi, nu mai primeau altceva oricât de atrăgător ar fi fost. Asta însemna altruism, era o chestiune de înălțare sufletească. Este dragostea de a face să existe viață. Este idealul de a respinge plăcerea vieții. Pentru oamenii care nu posedă asemenea simțuri și sentimente, este imposibilă înțelegerea acestor lucruri.
La o masă de post, Măritului Ebu Bekir i se oferă un pahar cu apă rece. Tocmai când ducea paharul la gură, îl apucă plânsul. Cei de lângă el îl întreabă ce s-a întâmplat. El zice: „Într-o zi, Mesagerul lui Allah a băut un asemenea pa-har cu apă rece, ce i se oferise, apoi a plâns și a spus că vom fi judecați și pentru această binefacere, citind din Coran următorul verset: „Apoi, în Ziua aceea veți fi întrebați despre plăcerile voastre! ” (Tekâsur [Înavuțirea], 102 / 8). Mi-am amintit acel moment și de aceea am plâns…”[2]
Măritul Ebu Bekir ducea o viață simplă și plină de lipsuri. Socoteala pe ca-re trebuia s-o dea, era foarte ușoară. Atunci când era calif, s-a străduit să-și în-trețină familia mulgând oile altora. Mai târziu i s-a fixat un salariu, dar i s-a părut mult. El acceptase pentru sine cea mai sărăcăcioasă existență din Medina. Banii care-i prisoseau îi punea într-un ulcior. În cei doi ani și jumătate de califat, tot așa proceda cu banii luați. Înainte de moartea sa, a încredințat acest ulcior următoru-lui calif. Măritul Ömer devine calif și sparge ulciorul, iar din el apar monede mici și o scrisoare. În această scrisoare se adresa noului calif: „Acești bani sunt din ceea ce îmi rămănea din salariul pe care-l primeam. Eu îmi luasem ca etalon pe cel mai sărac om din Medina. Banii care îmi prisoseau i-am pus în acest ulcior. Prin urmare, acești bani aparțin tezaurului și trebuie duși acolo.„
Măritul Ömer, citind scrisoarea, a plâns și a zis: „Ai lăsat o sarcină foarte grea celor care vor veni după tine, o, Eba Bekir!„[3]
Măritul Ebu Bekir învățase de la Măritul Muhammed (s.a.s) să trăiască pios. Deoarece, Mesagerul lui Allah arătase în practică lui însuși și celor din jur că este posibil să trăiești astfel.
Gândiți-vă că, Domnului nostru îi revenea o cincime din pradă, lucru con-firmat prin firman de către Cel Drept. Adică totalitatea prăzilor era sub gospodări-rea Mesagerului lui Allah. Corecta întrebuințare a lor era încredințată direct Lui din partea Celui Drept. Măritul Ömer va intra într-o zi în firida fericirii Mesagerului lui Allah și va plânge în hohote. Domnul nostru îl întrebă pentru ce plânge, iar Măritul Ömer îi răspunde: „O, Mesagerule! Regii lumii, suveranii se scaldă în bogăție. Tu însă nu ai nici măcar un așternut sub Tine…patul ți-e o rogojină …și urmele lăsate de țărâ-nă pe pielea Ta…Pe când universul a fost creat pentru Tine.”
Mesagerul lui Allah îi răspunde: „Ömer, n-ai vrea ca lumea aceasta să fie a lor și lumea de apoi a noa-stră!?„[4]
Când rostea aceste cuvinte, Mesagerul lui Allah nu le rostea sub forma unor cuvinte spuse de un sărman, un neputincios, care nu are posibilitatea să trăiască altfel. Așa cum am relatat mai sus, dacă ar fi vrut, ar fi devenit cel mai bogat om de pe lume. Priviți, aș dori să enumăr, numai pentru a vă face o idee, o cincime din ceea ce îi revenea după bătălia de la Huneyn: 40.000 oi, 24.000 că-mile, 6.000 prizonieri, 4.000 oca de argint.
Dacă ne-am gândi și la prăzile luate în timpul altor războaie și la cadourile venite din partea regilor, nimic nu l-ar fi împiedicat pe Domnul nostru să ducă o viață îmbelșugată. Însă El, ducea viața celui mai sărac om. Tot ceea ce primea, împărțea celorlalți. Deoarece, El întruchipa generozitatea și numai Mesagerul lui Allah putea să fie stăpânul unei asemenea generozități…
În ceea ce privește starea sa internă și externă, Mesagerul lui Allah rep-rezenta tipul de om cel mai echilibrat. Aspectul său exterior cerea respect și con-siderație și frumusețea lui îi fermeca pe oameni. Și prin lumea sa interioară cuce-rea oamenii. Măritul Enes zice: „Mesagerul lui Allah era cel mai frumos dintre oameni.„[5]
Da, datorită chipului și înfățișării sale, era cel mai frumos om.
Măritul Cabir b. Semure își povestește impresiile legate de acest subiect: „Într-o zi eram la moscheie. Era a paisprezecea zi a lunii. Luna strălucea deasupra noastră. În timpul acela, în moscheie a intrat Mesagerul lui Allah. El mă uitam când la lună, când la chipul Mesagerului lui Allah. Jur că, chipul Mesagerului lui Allah era mai strălucitor decât luna.„[6]
Mărita Âișe, Mama noastră, astfel relatează o senzație legată de El: „Fe-meile din Egipt și-au retezat degetele la vederea lui Yusuf. Dacă l-ar fi văzut pe Domnul meu, și-ar fi înfipt cuțitul în piept.„
Nedim zice: „Pentru un monument din İstanbul a fost sacrificată toată avuția lumii.” Dacă ar fi cunoscut adevărata măsură a Mesagerului lui Allah, ar fi spus: „Pentru un singur fir de păr al Mesagerului lui Allah, s-ar jertfi întregul univers…
El era cel mai frumos dintre oameni și Enes continuă : „El era cel mai darnic dintre oameni.” Dacă după aspect și frumusețe, Mesagerul lui Allah era Cel mai frumos dintre oameni (Ahsenu’n-nâs), din punct de vedere al inimii și vo-inței, era Cel mai darnic dintre oameni (Ecvedu’n-nâs).
Conform expunerii lui İbn Abbas, în special în luna Ramazan, tot ce avea în față era împărțit. Adică, și ultimele lucruri pe care le avea erau împărțite. Aceasta era o chestiune de suflet și voință.
El nu trăia pentru sine, ci pentru alții. Datorită faptului că timp îndelungat se gândise la fericirea altora, de-alungul vieții nu găsise prilejul de se gândi la propria persoană. De altfel, nu exista ceva care să-l bucure, în măsura în care îl bucura fericirea altora. În altruismul său, locul cel din urmă îl ocupau familia și apropiații săi. El, în primul rând, era interesat și preocupat, începând cu cei de-părtați lui și la sfârșit venea rândul celor din apropierea sa. Atunci când trebuia împărțită prada, se recunoștea prioritatea familiilor celor deveniți martiri în luptele de la Bedir și Uhud. Și, de multe ori le zicea celor din familia sa: „Înainte de a le da lor, eu nu pot să vă dau nimic.„[7]
El era cel mai viteaz și fără de frică dintre oameni. Da, El era cel mai puțin temător om. În viață, în afară de Allah, nu-i era frică de altcineva. Dimpotrivă, în timp ce oamenii se ascundeau de frică, El se repezea de unul singur, precum un leu, asupra celui mai turbat dușman.
Unele inimi care nu se deschideau cu cheia blândeții sau a simțămintelor înalte, în fața Lui se deschideau prin cheia generozității. Și Safvan. B Ümeyye era unul dintre aceștia.
Măritul Enes relatează: „Înainde de a merge la războiul de la Huneyn, Me-sagerul lui Allah împrumutase arme de la această persoană. La sfârșit, Safvan se uita cu admirație și ciudă la capturile războiului. Acest lucru i-a atras atenția Mesagerului lui Allah, care i-a spus: „Cămilele la care te uiți și ți-au plăcut, ale tale să fie.” Apoi îi mai dădu și multe altele. În fața acestei dărnicii, Safvan răma-se uimit. Se pare că, acest om, plin de ură și dușmănie față de Mesagerul lui Allah, se schimbă brusc.
Da, această generozitate a Mesagerului lui Allah îl îndepărtase pe acel om de ură și dușmănie și Stăpânul Lumilor devenise pentru el cel mai iubit dintre oameni. Câștigarea lui Safvan era desigur mai importantă decât mii de cămile și vaci. Și Mesagerul lui Allah făcuse lucrul cel mai important. De altfel, dărnicia arătată lui Safvan nu rămăsese fără răspuns. Acesta se dusese imediat la clanul său și spusese: „Hai, alergați și acceptați İslamul ! Deoarece, Măritul Muhammed dă atât de mult încât, numai un om căruia nu îi este frică de sărăcie și care are încredere în Allah, poate să dea atât!”[8]
Când i se cerea ceva, dacă avea dădea, iar când nu avea, promitea. Câ-teodată i se cerea până și haina de pe El. Și El, fără să stea pe gânduri, dădea.
Venise un nomad și îi ceruse ceva. Mesagerul lui Allah i-a dat ceea ce ce-ruse. Omul a mai cerut o dată, iar El i-a dat. A treia oară însă, deoarece nu mai avea ce să-i dea, Mesagerul lui Allah a făcut o promisiune. Adică, atunci când va avea ceva, îi va da neapărat.
Această situație l-a mâhnit pe Măritul Ömer, fiind deranjat că-l tulbură pe Mesagerul lui Allah. Ömer, zise: „Au cerut, le-ai dat. Încă o dată au cerut, iar le-ai dat. Au mai cerut și le-ai promis. O, Mesagerule! Nu te expune la atâta chin! „
Dar, aceste cuvinte nu i-au plăcut Mesagerului lui Allah. Abdullah b. Husâfet’üs-Sehmî, văzându-l că-și încruntă sprâncenele, se ridică în picioare și spune: „Să dai, Mesagerul lui Allah! Să nu crezi că Allah te va sărăci și își va ret-rage binefacerile! „
Stăpânul Lumilor tăcu un moment, apoi spuse: „Iată că mie asta mi s-a și poruncit.„[9]
Ce frumos sune Ferazdak: „În afară de un moment de tăcere, nu a zis „Nu” Dacă n-ar fi fost acel moment, Cuvântul „Nu” ar fi devenit „Da”
El atât de mult se confunda cu „Da”. În perioadele grele, accepta toate cererile și dădea ce i se cerea.
Da, Sultanul Profeților nu avea egal nici în dărnicie. Iar o dărnicie de o asemenea dimensiune, se poate explica doar prin aceea că era profet.
Dacă dărnicia este un simțământ care te apropie de Allah, cum putea Mesagerul lui Allah să nu fie darnic? Pe când El, în privința apropierii de Allah, îl întrecuse și pe Gabriel…
De altfel, personal a zis: „Dărnicia este aproape de Allah, de rai și de oameni și departe de iad. Pe când zgârcenia, este departe de Allah, de rai și de oameni și aproape de iad.”[10]
Cărțile descriu arborele Tuba cu rădăcinile în sus și cu crengile în jos. Nu știu dacă așa este într-adevăr arborele Tuba, dar știu că, Mesagerul lui Allah es-te precum un arbore al dărniciei, care ne învăluie. Asupra acestui lucru nu avem nici o îndoială. Este precum o turturea care se adăpostește în acel arbore, se agață de ramurile lui, apoi zboară în rai.
În legătură cu acest subiect, Mesagerul lui Allah spune: „O, oameni! Allah a ales pentru voi İslamul. Dacă este așa, și voi întregiți afinitatea pe care o aveți față de İslam, prin dărnicie și frumoasă morală.„
İslamul merge pe traiectoria moralei frumoase și a dărniciei. Voi chiar da-că nu sunteți pe o traiectorie desăvârșită, puteți să vă înălțați printr-o morală fru-moasă.
Dărnicia este una dintre disciplinele moralei. „Cu o morală frumoasă și dărnicie fiți sub influența binefacerilor İslamului. Dărnicia este precum un arbore. Rădăcinile se află în rai, iar ramurile atârnă deasupra omenirii. Oricine, dacă tră-iește sub acest arbore și este darnic, în cele din urmă se va ține de una din ra-murile arborelui și se va înălța acolo unde se găsesc rădăcinile lui.„[11]
Dacă zgârcenia este un dezechilibru, o exagerare, risipa este o minimali-zare și amândouă reprezintă un dezechilibru. Rațiunea și inteligența profetului fo-losesc dărnicia pentru preamărirea İslamului. El a intrat în inimile oamenilor atât prin milostenie și blândețe, cât și prin folosirea binefacerilor lui Allah și a deschis inimi ce păreau ferecate.
Mărita Hatige, Mama noastră, este o femeie care, cel mai devreme, a fost conștientă de apariția İslamului. De altfel, Hatice înseamnă „născută devreme”. Ea s-a născut cu cincisprezece ani mai devreme decât Domunul nostru și și-a dat seama, cel mai devreme, de apariția İslamului. În același timp, la Ea există și această potrivire de nume.
Această femeie, una dintre cele mai bogate din Mecca, și-a cheltuit toată avuția în slujba lui Allah și a Mesagerului lui Allah încât, la trecerea ei în neființă, nu mai avea nimic, nici pentru giulgiu. Mesagerul lui Allah a împrumutat bani pentru giulgiu și, după părerea mea, cea mai potrivită moarte pentru această mare femeie, era aceasta.
İnainte de a accepta İslamul, Ea era cunoscută pentru bogăția ei. Această mare bogăție fusese cheltuită până la ultimul bănuț pentru renumele religiei. Acest lucru reprezintă un exemplu pentru calea cea dreaptă. Mesagerul lui Allah își folosise generozitatea cu atâta rațiune și inteligență încât, dărnicia de care a dat dovadă nu a fost în zadar și s-a întors către omenire întruchipată în puterea İslamului…
Modestia Lui (Tevazuu)
Modestia și felul Lui simplu de a se purta, strălucesc precum o stea, fiind o dimensiune aparte a rațiunii sale. Cu cât i-a crescut renumele și a fost acceptat, cu atât a devenit mai profundă modestia Lui. De parcă modestia și simplitatea s-ar fi născut odată cu El. Aceste două însușiri s-au lărgit și au continuat până la sfârșitul vieții. Măritul Muhammed (s.a.s) era cel care aplica și reprezenta cel mai bine vorbele: „Cine va fi modest, Allah îl va preamări”.
Întotdeauna s-a considerat pe sine a fi un om oarecare și niciodată nu s-a separat de ei. Există aceste cuvinte plăcute atribuite Măritului Ali: „Să fii un om printre oameni!„. Potrivit acestor cuvinte, profetul și-a dus viața pe această linie și a avut grijă să rămână un om.
Da, starea și poziția lumească nu ar trebui să-l răsfețe pe om, ci să-l facă să nu uite cine este. Omul poate fi și rege, și paznic de câmp. Ei au în comun faptul că sunt oameni. De aceea, asumarea responsabilității îl ferește pe om de a deveni altceva. Ca urmare, omul ar trebui să accepte faptul că, întotdeauna și oriunde, este un om printre oameni.
Dacă așa zisul sistem democratic este cel mai înalt sistem de pe pământ, după părerea unora, atunci İslamul a atins acest nivel cu veacuri în urmă. Dar noi nu putem să spunem că İslamul ar fi întocmai un sistem democratic.
Atunci când Măritul Ali s-a dus să se judece cu un datornic, cadiul Şüreyh îi arată un loc unde să stea. Măriul Ali își încruntă sprâncenele și refuză această propunere căci, în timp ce adversarul său stătea în picioare, el nu putea să se așeze. Gândiți-vă că, în zilele acelea el era califul unei mari țări.
Mesagerul lui Allah era legat de viață, un om al naturii. De multe ori, cei care veneau la moscheie, nu știau cine este. Își dădeau seama că este Mesagerul lui Allah, ori după atitudinea companionilor, ori atunci când El începea să vorbe-ască. În prioada emigrării, mulți dindre mediniții care nu-L văzuseră încă pe Me-sagerul lui Allah, au alergat să sărute mâna lui Ebu Bekir. Crezuseră că el este Mesagerul lui Allah. Numai atunci când Ebu Bekir începu să-i facă vânt cu un evantai, s-a știut cine este Mesagerul lui Allah. Așa se întâmplase deoarece, Mesagerul lui Allah nu avea un comportament care să-L deosebească de Ebu Bekir.
Clipa intrării Lui în Mecca, învăluit în modestie, este o epopee. Fiind căla-re, omul atât de sobru era atât de îndoit de mijloc încât, putea să atingă cu capul șaua animalului. Acel renumit Profet intra în acel oraș renumit cu un asemenea spirit de modestie.
Mărita Mama noastră, Âișe, relatează într-un hadis: „În casă, Mesagerul lui Allah se comporta ca orice om. Își peticea hainele, își repara încălțămintea și își ajuta soțiile la treburile casnice.„[12]
În timp ce El făcea aceste lucruri, numele Lui era amintit în cele patru col-țuri ale lumii, toată lumea vorbind despre El și religia pe care o adusese. Își îm-părțea în așa fel timpul încât, printre atâtea responsabilități importante, găsea timp și pentru asemenea activități. El era potrivit să stea pe culmea oricărui caracter frumos, și așa a fost…
Se afla printre oameni
Indiciul măreției la cei măreți, este modestia și simplitatea. Semnul micimii este îngâmfarea. Mesagerul lui Allah este cel mai mare om dintre oameni. Drept urmare, și modestia Lui prebuia să fie la fel de mare…
În timpul construcției moscheiei, El căra doi chirpici, pe când alții duceau câ-te o bucată, când se săpa un șanț, El scotea câte două pietre, față de alții, care scoteau doar una. Unui om, care-L văzuse și tremura de respect și grijă pentru El, i-a zis: „Fratele meu! Nu-ți fie frică, eu, ca și tine, sunt un om a cărui mamă a mâncat pâine goală.„[13] Un om care spune asemenea cuvinte, fără îndoială este cel mai modest dintre oameni.
Cei care în societate stau picior peste picior, ca semn al importanței lor, nu știu în ce ramură a psihiatriei se încadrează, dar pot spune cu certitudine că, au un neajuns serios.
Mesagerul lui Allah se așeza ca toți oamenii și se comporta ca ei. Toate acțiunile Lui se desfășurau într-un cadru de amabilitate și bunăcuviință. Își arăta măreția atunci când își pleca fruntea și se înclina.
Într-un hadis se spune: „Cine va fi modest, Allah îl va înălța. Cine va fi în-gâmfat, Allah îl va pune cu nasul în țărână.„[14]
Modestia și simplitatea sunt ca două aripi pentru om, care îl fac să zboare către o lume înaltă. Mesagerul lui Allah, datorită modestiei, i-a întrecut pe toți și a devenit liderul omeniei pe veci. Oamenii ies în întâmpinarea acestui distins și de-osebit lider, care a depășit dimensiunile mărginite ale timpului și locului. Ies foate liniștiți și ascultă în liniște cele spuse de El. Deoarece, și El era un om liniștit.
Kâdı İyaz relatează: „Într-o zi veni la El o femeie cu mintea rătăcită, îl trase de mâini și îi zise: Vino și fă-mi treaba din casă. Femeia îl trăgea pe Mesagerul lui Allah, El mergea cu ea, iar companionii se iau după ei și Mesagerul lui Allah rezolvă foarte liniștit treaba femeii, apoi se întoarce.„[15] Această treabă poate că era de măturat prin casă sau de spălat rufe. De orice natură ar fi fost această treabă, Mesagerul lui Allah o făcuse. Deoarece, această activitate nu i se părea de disprețuit. Nici prin vis nu-i trecea să fie disprețuitor. Și cum să fie așa, căci El era ca un leu înfuriat față de blasfemie și nesupunere. Așa cum am amintit mai sus, El era cel mai curajos, mai viteaz dintre oameni.
Măritul Ali zice: „Când nouă ne era frică pe câmpul de luptă, ne adăposte-am în spatele lui ca să ne apere.„[16] Chiar și armosfera din jurul Lui, le insufla încredere și siguranță oamenilor. Dacă un asemenea om își arăta simplitatea astfel, acest lucru se datora modestiei sale.
Temperamentul Lui (Fıtrîliği)
Așa cum modestia nu este dispreț, nici orgoliul nu este demnitate. Modes-tia Mesagerului lui Allah era echilibrată. Și această însușire ne face să-L numim „Muhammed-Mesagerul lui Allah„.
Un magistrat, judecător trebuie să fie serios, grav. Aceasta înseamnă demnitate. Dar, același comportament în casă și față de copii, devine orgoliu. Acestea sunt norme coranice și înfăptuitorul lor este Mesagerul lui Allah. Toți ceilalți i se supun și-L imită.
Este perceput de toți ca cel mai mare, dar El a zis: „Nimeni nu poate intra în rai prin faptele sale.Celor care zic „Și tu?”, spune „Da, și eu. Dacă Allah (c.c) nu m-ar învălui în milostenia Sa.„[17]
Iată că El, era un om obișnuit și normal, în stare să spună asemenea cuvinte. Se vedea pe sine ca o persoană făcând parte dintre oameni, apoi își pot-rivea acțiunile în funcție de asta.
Într-o zi vine la El Măritul Ömer ca să-i ceară permisiunea pentru a vizita locurile sfinte în afara pelerinajului. Deoarece, și pentru acest lucru era nevoie de aprobarea Lui. Căci ei erau oameni disciplinați. Orice făceau, orice dificultăți întâmpinau, alergau la Mesagerul lui Allah, solicitându-i dezlegare. Cine avea fiice de măritat în casă, venea la El și zicea: „O, Mesagerule! Am în casă fată de măritat. Dacă ai în vedere pe cineva, poruncește! „
Un altul, care dorea să-și doneze grădina, venea în fața Mesagerului lui Allah și îi expunea problema. Cei care doreau să ducă o viață de ascet, cei care voiau să participe la campanii veneau tot la Mesagerul lui Allah și cereau voie.
Iată că venise și Măritul Ömer să ceară învoire pentru pelerinaj. Mesagerul lui Allah nu-i respinsese această cerere și Măritul Ömer toată viața lui n-a putut uita cuvintele Mesagerului lui Allah: „Fratele meu, asociază-ne și pe noi la rugile tale!” Într-o zi, referitor la acest lucru, Măritul Ömer avea să spună: „În ziua aceea, dacă lumea ar fi fost a mea, nu m-aș fi bucurat mai mult.„[18]
Modestia și dimensiunea robiei
Modestia și simplitatea Lui cucereau de două ori inimile oamenilor. Iar El, luându-i de mână, îi înălța pe culmile cele mai înalte. Măritul Ömer câștigase spațiu la primul salt. Dar, Mesagerul lui Allah dorea să-i înalțe și mai sus. Așa a și făcut…dintr-o societate de nomazi a făcut o comunitate de învățători și călău-zitori. În timp ce înălța oamenii pe culmi, și El se ridica drept în sus. Numai că, îi sporea modestia și simplitatea în proporție egală cu etapele parcurse, iar în ceea ce privește propria persoană, se considera un rob printre robi.
Ahmed b. Hanbel relatează din spusele lui Ebu Hureyre: „Mesagerul lui Allah stătea de vorbă cu Gabriel și nu se știe de câte zile nu pusese nimic în gu-ră. Gabriel era cel mai adevărat prieten. Se zice că acesta i-ar fi spus: „După Tine, eu voi mai coborî pe pământ de câteva ori.” Deoarece, o lume fără Mesa-gerul lui Allah i se părea tristă lui Gabriel. (De altfel, de mai mulți ani și nouă ni se pare lumea tristă). I-a spus lui Gabriel: „De zile întregi n-am pus nimic în gură.” Deodată se auzi o voce ca de tunet. Cobora un înger. (Taberanî spune că era İsrafil (Serafim). Gabriel îl înștiințează pe Mesagerul lui Allah că acest înger co-boară pentru prima dată pe pământ. Îngerul venea din partea lui Allah și i-a spus că Allah (c.c) îl întreabă: „Vrei să fii un profet-rege sau un profet-rob?” În fața unei asemenea propuneri venite din partea Celui Drept, Mesagerul lui Allah se uită uimit la Gabriel. (El lua lecții de abilitate de la Gabriel. În timpul mir’aj-ului Domnul nostru fusese uimit de atitudinea apropiată a lui Gabriel față de Cel Drept și acest lucru este menționat cu un anume prilej. Da, nu era posibil să-L cunoască cineva pe Cel Drept așa cum îl cunoștea Gabriel.) Gabriel îi face semn Mesagerului lui Allah și zice: „O, Mesagerul lui Allah! Fii modest față de stăpânul Tău!„[19]
De altfel, Cel Drept nu-i poruncește să fie modest și în Coran?:
„Și lasă aripa Ta ocrotitoare deasupra credincioșilor care Te urmează pe Tine.” (Șuara [Poeții], 26 / 215).
Și, Mesagerul lui Allah ceru: „Vreau să fiu un profet-rob.„
După ce alese a fi rob, Allah (c.c) din robia Lui îi făcu coroană. În multe locuri din Coran este redat ca robul Lui Allah. Musulmanii, atunci când își mărtu-risesc credința, depun mărturie asupra faptului că El este robul și Mesagerul lui Allah. Da, El este în primul rând robul lui Allah, apoi Mesager. Faptul că este robul lui Allah este înaintea profeției.
Oricine poate să fie robul cuiva și să poarte la gât însemnele lui. Dar, Mă-ritul Muhammed (s.a.s) a fost robul lui Allah dintotdeauna. În nicio perioadă, eta-pă a vieții sale nu s-a plecat în fața altcuiva. A fi robul lui Allah a fost una din principalele Lui însușiri.
Ca un indiciu al respectului de care se bucură, de cinci ori pe zi, din mina-retele geamiilor se anunță că El este robul lui Allah, pe lângă faptul că este profet. Căci, așa cum am relevat mai sus, faptul că este robul lui Allah primează profeției.
În Coran, Cel Drept, spune în legătură cu acest lucru:
„Și când s-a ridicat Robul Lui Allah, chemându-L pe El, aproape că s-au îmbulzit către el.” (Cin [Gin-nii], 72 / 19).
Această îmbulzeală fie că este atribuită ginnilor, fie idolatrilor din Mecca, pentru noi important este faptul că, în Coran, El este menționat cu titulatura de „Robul lui Allah” (Abdullah).
Și în versetele de mai jos se relevă faptul că El este robul lui Allah:
„Dacă vă îndoiți, într-un fel oarecare, de ceea ce s-a coborât [din cer] supusului Nostru, atunci aduceți o sura asemănătoare cu aceasta, iar dacă țineți la adevăr, chemați în ajutor martorii voștri, în afara lui Allah! Dacă nu puteți face aceasta – și n-o veți putea face! – atunci temeți-vă de focul care arde oameni și pietre, întrucât focul acesta a fost pregătit pentru necredincioși.” (Bakara [Vaca], 2 / 23-24).
„Slavă celui care a făcut ca, într-o noapte, Robul Său să călătorească de la Moscheea Sfântă până la Moscheea Al-Aksa, cea mai îndepărtată, a cărei împrejmuire am binecuvântat-o, pentru a vedea unele din semnele Noastre! Căci El este cel care aude și vede! ” (İsra [Călătoria nocturnă], 17 / 1).
Evenimente, precum boicotul, apoi moartea Măritei Hatice și a lui Ebu Talib, l-au lăsat pe Mesagerul lui Allah fără apărare în fața oamenilor. După dis-pariția oricărei motivații și frângerea oricărei rezistențe, Allah, care ține în mână toate motivațiile în Cetatea Unicității, și-a arătat desăvârșita milostenie. După afirmațiile celui mai mare gânditor al secolului, lumina credinței în unicitatea lui Allah s-a arătat în Cetatea Unicității și Mesagerul lui Allah a fost poftit în ceruri la Stăpânnul său, pentru a-L vedea pe Stăpân și Creator, fiind tratat ca cel mai onorat musafir.
Aici scopul nostru nu este să relatăm despre mi’raj. Numai că, pentru a vă atrage atenția asupra unei chestiuni, am fost nevoit să mă opresc puțin. Și ace-asta este: În relatarea acestui important miracol, Allah (c.c) nu-L amintește pe Domnul nostru cu numele de Muhammed, Ahmed și Ahyed, cum este în Coran, în Evanghelii și Tora, ci îl numește „Robul lui Allah” (Abdihi). Ca și cum Mesage-rul lui Allah ar zice: „Eu am devenit rob„, iar Allah (c.c) îi spune: „De vreme ce ai devenit rob, și Eu am adus robia în ipostaza de cea mai mare importanță și va-loare. De aceea, oriunde doresc să amintesc despre importanța și valoarea ta, acolo voi arăta supușenia ta. Și voi arăta în așa fel încât, orice musulman în măr-turia lui de credință va exprima supunerea ta, înaintea profeției și cele patru col-țuri ale lumii vor răsuna de acest strigât al lor…” Da, tot universul va striga: ” Tu ești robul lui Allah!”
Un rezumat
În cărțile biografice, Mesagerul lui Allah este descris sub toate aspectele. Ca înfățișare dacă este un om desăvârșit, și din punct de vedere al caracterului și spiritului, este un om desăvârșit. În cuvintele de mai jos, atribuite Măritului Ali, se spune: „În privința generozității și dărniciei, Mesagerul lui Allah este cel mai darnic dintre oameni. Este omul cu sufletul cel mai larg în ceea ce privește blândețea și calmul. Fusese însărcinat cu îndatoriri cât universul și le suportase fără să spună nici „Of”…a luat în piept greutăți de nesuportat, care nu pot fi ima-ginate și s-a comportat cu bărbăție în fața tuturor suferințelor, chinurilor și răutăți-lor. În ceea ce privește felul de a vorbi, era cel mai bun.„
(Adică, spunea adevă-rul. Chiar și când glumea, în spusele Lui nu apăre-au contradicții, neadevăruri. Nici în timp ce visa nu spunea minciuni. A stat drept, a mers drept, a vorbit drept, a gândit drept, a spus adevărul și a îndemnat la ade-văr.)
Era un om extraordinar de natural. Dacă ați fi stat lângă El, nu ați fi fost deloc tulburați. V-ați fi simțit bine, ca și cum ați fi stat lângă un prieten. Avea un asemenea caracter, un spirit atât de superior încât, nici un om nu poate să ajun-gă la nivelul Lui, nu poate gândi ca El, nu poate fi ca El. Cobora cu umilință în mijlocul celor din moscheie, fără să-i tulbure, fără să creeze vreo diferență.[20]
Dacă vedea un om care nu putea ține pasul cu ceilalți, își potrivea pașii după el. De altfel, acest lucru poruncea și celorlalți. Acest principiu care include toată coeziunea lumii, era aplicat de El.
Făcea parte din cel mai nobil clan. Cei care-L vedeau, îl îndrăgeau. Cei din preajma Lui îl iubeau mai mult decât alții. (Măritul Ebu Bekir îi era cel mai ap-ropiat și îl iubea cel mai mult.)
Nu va fi posibil să puteți indica un alt om care a fost iubit ca El, nici înainte și nici după El. Toți oamenii, unii prin limbă, alții prin starea lor, prin toată ființa lor, mereu spuneau și vor spune:
„Încântarea inimii, ce pe tine te iubește, de unde-i?
Strălucirea frumuseții tale luminoase, de unde-i?”
Da, așa este. Deoarece, El este cel îndrăgit de Stăpânul Lumilor.
[1] İbn Hișam, Sire, 1 / 285
[2] Müslim, Eșribe, 140; Ebu Nuaym, Hiye, 1 / 30
[3] Taberi, Tarihu’l-Ümeın ve’l-Müluk, 4 / 250-252
[4] Buhârî, Tefsir, (66), 2; Müslim, Talak, 31
[5] Müslim, Fezail, 48; Buhârî, Menakıb, 23
[6] Suyutî, el-Hasâisu’l-Kubra, 1 / 123; Kenzu’l-Ummâl, 6 / 168
[7] Buhârî, Daavât, 11; Ebu Davud, Edeb, 100; Müsned, 1 / 136
[8] İbn Hișam, Sire, 4 / 137; İbn Hacer, el-İsabe, 2 / 187; Müsned, 6 / 465; Kenzu’l-Ummâl, 10 / 505; Müslim, Fezail, 59
[9] İbn Kesir, el-Bidaye, 6 / 63
[10] Tirmizi, Birr. 40
[11] Kenzu’l-Ummâl, 6 / 571
[12] Tirmizi, Șemâil, 383; Müsned, 6 / 256
[13] Mecmeu’z-Zevaid, 9 / 20; İbn Mace, Et’ime, 30
[14] Müsned, 3 / 76; Mecmeu’z-Zevaid, 10 / 325
[15] Kadı İyaz, eș-Șifa, 1 / 131, 133
[16] Müsned, 1 / 86
[17] Buhârî, Rikak, 18; Merdâ, 19
[18] Tirmizi, Daavât, 109; İbn Mace, Menâsık, 5; Ebu Davud, Vitr, 23
[19] Müsned, 2 / 231; Mecmeu’z-Zevaid, 9 / 18
[20] Tirmizi, Șemail, 276-278; Menâkıb, 8; İbn Sa’d, Tabakat, 1 / 121
