Înștiințări tainice

Înștiințări tainice

Înștiințări despre epoca Sa

1. În primul rând, Buharî și Müslim, coalizându-se cu toate cărțile de ha-dis-uri, redau aceste probleme. Într-o zi, Mesagerul lui Allah era în amvon, expu- nând comunității dreptcredincioșilor mari câștiguri la capătul lumii tainice și sub semne mărețe. Apoi le-a zis: „Astăzi să-mi spuneți tot ceea ce doriți!”

Toată lumea întreba câte ceva, iar El dădea răspunsuri. Tocmai atunci, un tânăr se ridică în picioare și întreabă: „O. Mesagerule! Cine este tatăl meu?”

Chiar dacă erau puține, totuși existau clevetiri în legătură cu tatăl său și a-cestea îl deranjau pe tânăr. În acea zi, tânărul găsise prilejul de a-L întreba de-spre tatăl său pe Mesagerul lui Allah, care – pe drept – avea ochii deschiși spre cele tăinuite.
Domnul nostru îi răspunse: „Tatăl tău este Hüzâfe”.

Tânărul era mulțumit, deoarece răspunsul pe care-l primise, îl liniștise. De-acum numele lui va fi legat de al unui tată , la care nu sperase și i se va spune Abdullah b. Hüzâfetü-s-Sehmî.

În acel moment sare de la locul său Ömer, cel care înțelesese cel mai bi-ne starea sufletească a Mesagerului lui Allah, zicând: „Noi, ca robi Îl acceptăm pe Allah, ca religie acceptăm İslâmul, iar ca profet pe Mărețul Muhammed (s.a.s)”

Replica lui subtilă, cu semnificație, a întredeschis calea manifestării încrederii în pieptul Mesagerului lui Allah. Atunci sentimentul puterii divine fu înlocuit de senti-mentul prieteniei.

Această întâmplare a electrizat companionii prezenți în geamia plină. Toți companionii aprobau spusele Mesagerului lui Allah și, prin tăcerea lor, voiau să spună „e drept”.[1]

2. Müslim relatează: povestitorul hadis-ului este Mărețul Ömer: „Eram la Bedir. Mesagerul lui Allah întocmise strategia de luptă și cutreiera locurile unde urma să se desfășoare confruntarea. La un moment dat, de parcă ar fi întrezărit prin vălul tainei și privirile i-ar fi străpuns orizontul viitorului, a arătat unele locuri cu mâna, zicând: „Aici este locul unde va fi omorât Ebu Cehil; acolo, al lui Utbe, dincolo, al lui Șeybe, iar acolo, al lui Velid…” A mai consemnat și alte nume. „

După război, Ömer zice sub jurământ: „Acolo unde ne arătase Mesagerul lui Allah că vor cădea acei oameni, i-am găsit morți după lupte.”[2]

Da, acești oameni, care fiind în viață, nu-L aprobaseră prin viu grai pe Me-sagerul lui Allah, acum, prin leșurile însângerate, erau mărturii ale dreptății Lui. Deoarece, El vestește și ceea ce vestește se îndeplinește întocmai.

3. În „Müsned” –ul lui Ahmed b. Hanbel, se relatează următoarea întâmp-lare: Mesagerul lui Allah era în mescit împreună cu companionii. La un moment dat spuse: „Nu peste mult timp aici va veni un om cu fruntea și fața senină, va in-tra pe ușa aceea. El este dintre cei mai buni din Yemen și are pe frunte un semn lăsat de un înger.” După o clipă, a venit un om aidoma cu descrierea făcută de Mesagerul lui Allah, care îngenunchie în fața Lui și declară că este musulman. A-ceste nu era altul decât Cerîr b. Abdillah el-Becelî, un om cu suflet curat, monu-ment de bună-cuviință.

4. În „Delâilü’n Nübüvve” al lui Beyhakî se relatează: În timpul cuceririi o-rașului Mecca, Ebu Sufyan devenise musulman, dar credința nu-i pătrunsese în suflet. Atunci câd Mesagerul lui Allah înconjura Kaaba, era acolo și Ebu Sufyan. La un moment dat îi trecu acestuia prin minte un gând: „Oare cum ar fi să-i apar în față în fruntea unei oștiri?”

Chiar în acel moment, Mesagerul lui Allah se duce lângă Ebu Sufyan și îi șoptește la ureche: „Atunci tot te vom învinge.” Ebu Sufyan înțelese care era si-tuația și credința din inima lui, care până atunci era nesigură, deodată și-a găsit locul…iar el, sărind de la locul său: „Mă căiesc și jur credință lui Allah!”[3]

Cine îl înștiințase pe Mesagerul lui Allah de ceea ce trecea prin mintea lui Ebu Sufyan? Iată că, Ebu Sufyan, prin atitudinea sa, arăta că El este Trimisul lui Allah și spune adevărul…

5. Tot în prețuitele cărți cu hadis-uri, se relatează următoarea întâmplare: Umeyr b. Vehb era cunoscut printre companioni drept „călugărul „. În timp ce, în perioada jahiliye, era numit „omul diavolului”.[4]

Împreună cu Safvân b. Ümeyye, Umeyr b. Vehb se înțelege ca el să se dea drept musulman, să se ducă la Medina și să-L omoare pe Mesagerul lui Allah, iar Safvân b. Ümeyye să-i dea un anumit număr de cămile.

Umeyr își ascute sabia și pornește la drum. Ajungând la Medina, spune că a venit să se facă musulman și să se supună Mesagerului lui Allah. Este dus la mescit, dar companionii nu aveau deloc încredere în el. De aceea, nimeni nu do-rea să-l lase singur cu Mesagerul lui Allah. Cu toții făcuseră din trupurile lor un zid în jurul Mesagerului lui Allah.

Atunci când Umeyr a intrat în mescit, Mesagerul lui Allah l-a întrebat de ce venise. Umeyr înșiră o grămadă de minciuni, dar niciuna nu-L convinse pe Mesa-gerul lui Allah și la urmă El spuse: „Din moment ce tu nu spui adevărul, să-ți spun eu: tu ai vorbit cu Safvân și ai venit ca să mă ucizi. Drept recompensă ți-a promis să-ți dea atâtea cămile.„
Umeyr, de parcă ar fi fost lovit în cap, apucă mâinile Mesagerului lui Allah și se făcu musulman. Apoi atât de mult se adânci în rugăciuni, încât fu numit pe drept cuvânt „călugărul”.

Această convorbire dintre Umeyr și Safvân de unde aflase Mesagerul lui Allah? Când exista o distanță așa de mare între ei, cine îi comunicase această știre?

Toți cei care cred sau nu cred aceste întâmplări sau altele asemănătoare, să stea să le silabisească, iar noi să trecem la capitolul următor…

Informații despre viitor
Într-un timp apropiat

1. Buhârî și Müslim relatează despre Mărețul Üsâme: (Üsâme era fiul lui Zeyd b. Harise. Mesagerul lui Allah îl iubea foarte mult și nu se despărțea de el. Dacă pe Măreții Hasan sau Hüseyin îi așeza pe un genunchi, de multe ori, pe ce-lălalt genunchi îl așeza pe Üsâme. Odată, dorind să-i aibă lângă El pe toți trei, s-a rugat: „Allah al meu! Ai milă de ei, căci și eu mă port duios cu ei.„) [5]

Spre sfârșitul vieții, în fruntea armatei, pe care o pregătea împotriva Bizan-țului, l-a numit comandant pe Üsâme și pe pământul unde căzuse martir tatăl său cu ani în urmă, îi lăsa lui posibilitatea de a arăta dușmanilor adevărata lor măsu-ră. Doar că, Üsâme, văzând agravarea stării Domnului nostru, a oprit armata și, până la moartea Mesagerului lui Allah, nu a pornit.

Iată ce spune Üsâme: „Într-o zi eram împreună cu Mesagerul lui Allah. În acea zi, Domnul Domnilor ieșise pe acoperișul unei clădiri înalte din Medina și admira împrejurimile. La un moment dat a zis: „În clipa aceasta văd cum intrigile se revarsă precum ploaia printre casele voastre.„[6]

Zicând acestea s-a despărțit de noi. După care, străzile au gemut datorită revărsării intrigilor. Da, Mărețul Ömer, Mărețul Osman și Mărețul Ali (r.a) au ajuns martiri, fiind jertfa acestor intrigi. Parcă intrigile, prin graiul necazurilor și nenoro-cirilor, îi ziceau Mesagerului lui Allah „fii drept”…

Intrigile

În viața lui, Mărețul Ömer se temea de apariția intrigilor. Odată, pe când stătea în mescit, în mijlocul unei mulțimi numeroase, a întrebat: ” Există cineva care are știre despre intrigile de care a vorbit Mesagerul lui Allah?
Huzeyfe a zis: „Eu sunt.”
Mărețul Ömer: „Tu ești un om viteaz, spune!”
Huzeyfe: „Intriga omenească se află în familia lui, în avuția lui, în propria persoană, în copiii lui și în vecinii lui. Pentru acestea drept căință sunt postul, na-maz-ul, dania, cunoașterea a ceea ce este permis și a ceea ce nu este permis.”
Ömer: „Nu, eu nu despre acestea am întrebat. Am întrebat despre intrigile care se unduiesc precum valurile mării.”
Huzeyfe: „Dar, Ömer! Ele nu au nici o legătură cu tine. Între tine și ele es-te o ușă închisă.”
Mărețul Ömer: „Această ușă se va deschide sau se va sparge?”
Huzeyfe: „Se va sparge.”

Mărețul Ömer s-a cutremurat și de pe buze îi ieșiră vorbe tremurate: „Da-că este așa, această ușă nu se va mai închide niciodată.”[7]

După un timp, un companion întrebă: „Oare știa Ömer că această ușă es-te de fapt el?”
Huzeyfe răspunse: „Da, știa, așa cum știa noaptea de ieri.”

Da, știa, încât după plecarea mea, ușile închise, care sunt în legătură cu unitatea dreptcredincioșilor lui Muhammed (s.a.s), se vor deschide, intrigile și uneltirile își vor face apariția…în rândul dreptcredincioșilor se vor ivi mentalități, diferite curente și mișcări…

Ömer știa acest lucru, deoarece cel care înștiința despre cele ce se vor în-tâmpla nu era altul decât Mărețul Muhammed Mustafa (s.a.s).

Veni și ziua în care totul se întâmplă întocmai cum se prevăzuse. Ömer fu înjunghiat de către un iranian hain. În aceeași zi în care fu înjunghiat Ömer, uni-tatea islamului primi o grea lovitură. Dușmanii își aleseseră foarte bine ținta și vâ-nătorul neîndurător nimerise cu săgeata drept în țintă.

Da, prin moartea lui, intrigile se revărsară șuvoi, invadând lumea islamică. Această situație, pe de o parte, era dureroasă, iar pe de altă parte, era un argu-ment, un indiciu pe măsura scrierii cu stele pe cer în limbajul hadis-urilor, a cu-vintelor: „Mărturisesc că, în afară de Allah Preamăritul, nu există altă divinitate și că Muhammed este robul și Profetul Lui.”

Victoria

2. Suntem martori la acest hadis din lucrarea „Sünen” al autorilor Buhârî și Ebu Dâvud, relatat de Habbâb b. Eret (r.a). Acum să redăm un rezumat din acest hadis: „Necăjit și întristat, Mesagerul lui Allah stătea la umbra Kaabei, cu capul a-coperit. Cine știe la ce fel de insultă mai fusese expus? Era o perioadă în care toate obiceiurile epocii jahiliyei erau folosite ca arme împotriva musulmanilor. Pe vremea aceea eu eram un om care încă nu-și căpătase libertatea. Chinurile și suferințele pe care le înduram, dar pe care stăpânul meu și mai marii din Mecca nu le luau în seamă, ajunseseră de neîndurat pentru mine.
În acea zi, văzându-l pe Mesagerul lui Allah singur, m-am apropiat de El și i-am zis: „O, Mesagerul lui Allah! Nu poți oare rugându-te, să ceri ajutor și sprijin de la Cel Drept?” Mă gândeam că Mesagerul lui Allah îndată va înălța rugi către Domnul și îi va blestema pe koreișiți, dar Mesagerul lui Allah a zis următoarele: „Jur pe Allah că, dreptcredincioșii de dinaintea voastră au avut de suferit chinuri mult mai înspăimântătoare. Unii dintre ei erau tăiați în două cu ferăstrăul și arun-cați în gropi și tot nu renunțau la credința lor. Carnea li se desprindea de oase și tot nu arătau slăbiciune. Allah va întregi această credință, dar voi vă arătați gră-biți. Va veni o zi în care o femeie va călători de una singură de la Hîra la Hadra-mut și nu va fi neliniștită de nimic, în afară de fiarele sălbatice.„

Habbâb spune sub jurământ: „Tot ceea ce spusese Mesagerul lui Allah, a fost întocmai; eu am văzut toate acestea cu ochii mei.”[8]

„Tu vei fi prima care te vei reîntâlni”

3. Într-una din zilele în care-și simțea aproape trecerea în neființă, Mesa-gerul lui Allah chemă lângă El pe mama noastră, Mărita Fâtıma, care, prin tot ce făcea, prin concepția asupra lumii, semăna întocmai cu El, și, aplecându-i-se la ureche, îi șopti ceva. Atunci, Mărita Fâtıma așa de mult plânse și se jeli, încât toată lumea se sperie de tăria zbuciumului ei. După puțin timp, din nou Mesage- rul lui Allah îi șopti ceva la ureche. De data aceasta, Mărita Fâtıma așa de mult se bucură, încât cei care o văzură, au crezut că primise chemarea de a intra în rai prin toate ușile… și, după părerea ei, așa și era. Da, se dovedise a fi o veste bună și o mare bucurie.

Această întâmplare nu scăpă neobservată de către mama noastră, Mărita Âișe, care o întrebă care este cauza comportamentului ei, dar mama Fâtıma nu zise decât: „Este o taină care aparține Mesagerului lui Allah.”

După trecerea în neființă a Domnului nostru, Mărita Âișe o întrebă din nou și atunci mama Fâtıma îi dădu următorul răspuns: „Prima dată îmi spusese că nu va mai trăi; de aceea am plâns. (Da, așa de mult plânse, dispariția Profetului așa de mult o tulbură, încât versurile ce i-au curs de pe buze în acea zi, au dat naște-re la mila și compasiunea întregii lumi: „Un om care a avut parte de mireasma pământului de pe mormântul Lui, Ce nevoie mai are să mai caute și alte miresme? Îndurat-am în viață asemenea nenorociri, încât dacă ele s-ar revărsa. Asupra zilelor, acestea s-ar transforma în întunecoase nopți!”)[9] A doua oară mi-a dat vestea că eu voi fi prima persoană din familie care mă voi revedea cu El…și iată pentru ce m-am bucurat.”[10]

După șase luni se dusese și ea după tatăl ei… Prin moartea ei parcă aproba misiunea Mesagerului lui Allah și îi spunea „Fii drept!”

Pacea

4. Într-un hadis, care relatează despre afirmațiile majorității personalități-lor din Kütüb-i Sitte (Șase cărți despre legislația hanefită), se spune că într-o zi, în timpul predicii de dinainte de namaz-ul de vineri, Mesagerul lui Allah, arătând spre Mărețul Hasan, a spus: „Acesta este fiul meu; el este bei. Prin el Allah (c.c) va aduce pacea între două mari comunități.”[11]

Da, El este nobil și fiu de nobil. Este nepotul Mesagerului lui Allah…este bei. Într-o zi, pentru a nu crea dezbinare în rândul dreptcredincioșilor, va refuza califatul și sultanatul ce i se vor încredința și va arăta ce fel de bei este.

Nici nu trecură douăzeci și cinci – treizeci de ani, că se adeveri tot ceea ce spusese Mesagerul lui Allah…După Mărețul Ali, emeviții s-au trezit în fața Măre-țului Hasan. Dar acest om, iubitor de pace și liniște, anunțând că renunță la toate drepturile lui, a adus pacea între cele două oștiri musulmane, care erau gata să se încaiere și a preîntâmpinat, chiar dacă pentru moment, o îngrozitoare intrigă. Ce frumos spune un poet:

„Nobil și fiu de nobil El este;
Cum să nu fie, căci bunicu-i este
Cel mai bun dintre toți oamenii,
Cel cu care se mândresc semenii.„

Atunci când Domnul nostru a adus la cunoștința oamenilor hadis-ul referi-tor la Mărețul Hasan, acesta era un mic copil. Poate că nici nu înțelesese la ce se referise în acea zi Mesagerul lui Allah. Adică el nu făcuse un lucru pentru că așa îi spusese Mesagerul lui Allah. Poate că Mesagerul lui Allah îi spusese acel lucru știind că va proceda întocmai. Da, Mărețul Hasan îl aprobă pe bunicul său și după mulți ani spune „Ești drept!”, cu sensul de „Tu spui adevărul”.

Va trăi un veac

5. Mesagerul lui Allah, punându-și sfintele mâini pe capul lui Abdullah b. Büsr, zice: „Acest copil va trăi un veac.”, după care adaugă: „Acești negi neplă-cuți de pe fața lui vor dispărea.”

Un companion zice: „Acea persoană a trăit o sută de ani și i-au dispărut și negii de pe față.”[12]

Mesagerul lui Allah în orice clipă se înălța spre desăvârșire, depășindu-și starea de dinainte și găsindu-și starea anterioară plină de lipsuri, în fiecare zi ce-rea de la Cel Drept iertarea păcatelor.

Tot astfel și dreptcredincioșii, în fiecare zi, mai făceau un pas spre a-L în-țelege și a-L cunoaște și în fața înfăptuirii a tot ceea ce spusese despre viitor, își sporeau credința, spunându-i „Tu ești Mesagerul lui Allah!”

Viitorul apropiat

Dintre exemplele pe care vi le-am oferit până acum, de-alungul evoluției timpului, există unele mai îndepărtate de perioada în care a trăit Mesagerul lui Allah și mai apropiate de perioada în care trăim noi, care privesc secolul în care ne aflăm și despre care se așteaptă a fi confirmate în secolele care vor urma.

Acum să poposim un pic asupra acestora:

Veste din timpul săpării șanțului

1. Aproape toate hadis-urile și cărțile sfinte consemnează relatarea unui eveniment de către un companion: „Se săpa un șanț. Apăruse o mare stâncă, pe care, cu toate eforturile noastre, nu reușeam să o urnim din loc. Domnul nostru săpa și el împreună cu noi. Pentru a ne ridica moralul, din când în când zicea: „Doamne, în afară de viața de apoi nu există altă viață. İartă-i pe aliați și pe emig-ranți!„[13]

Iar companionii erau entuziasmați de vorbele Lui și răspundeau: „Doamne, dacă n-ai fi Tu, noi nu ne-am fi putut găsi drumul călăuzitor, n-am fi fă-cut namaz, nu am fi făcut danii. Pogoară asupra noastră liniștea sufletească și dacă e să ne întâlnim cu dușmanul, fă în așa fel încât, picioarele noastre să nu alunece!”

Companionii îi spuneau Mesagerului lui Allah chiar și cele mai mici neca-zuri ale lor. Și despre această mare stâncă i-au spus. El veni în mână cu un levi-er și începu să sfărâme piatra. Ori de câte ori lovea piatra cu levierul, săreau scântei… și parcă în același timp, ieșeau scântei de revelație și inspirație din Me-sagerul lui Allah. La fiecare lovitură spunea următoarele: „În momentul acesta mi s-au dat cheile Bizanțului. Văd cum se năruie zidurile sa-sanizilor. Observ cum mi se oferă cheile İranului…„[14]

Mai trec câțiva ani. Allah (c.c), cu ajutorul săbiilor marilor comandanți Sa’d b. Ebi Vakkas și Halid b. Velid, înrâurește obținerea victoriei de către musulmani asupra tuturor acestor locuri și cheile sunt înmânate Mesagerului lui Allah, perso-nalitatea cea mai cinstită. Acest lucru reprezintă confirmarea dreptății Lui. De alt-fel era imposibil să nu confirme, căci El venise să reprezinte dreptatea. Prin ab-surd, dacă lucrurile despre care spusese că „vor avea loc”, nu se produceau, Allah (c.c), pentru a nu-l scoate mincinos pe apropiatul său, va face ca aceste lucruri să aibă loc.

Chiar și despre unul dintre renumiții companioni, Berâ b. Mâlik (r.a), se spune că: „Dacă jură asupra oricărei chestiuni, Allah nu-l va socoti mincinos.”[15] Adică, dacă Berâ jura asupra unui lucru de neîndeplinit, Allah făcea să se îndeplinească. Într-adevăr, companionii îl puneau în fruntea oricărei bătălii, stră-duindu-se să garanteze victoria prin el.

Deci, dacă Cel Drept îi acordă așa o particularitate unui companion, să nu-i acorde și apropiatului său? Numai că, El vedea și spunea. Căci Allah (c.c) îi făcea totul cunoscut. Iar El știa…

Veste despre siguranță și bogăție

2. Adiy b. Hâtim relatează: (Adiy este fiul lui Hâtem-i Tâi. Înainte fusese creștin. Căută și-L găsi pe Mesagerul lui Allah; găsi și se eliberă).

Acest renumit companion spune: „Într-o zi, în prezența Mesagerului lui Allah se vorbea despre sărăcie, lipsuri și jafurile haiducilor. El a spus: „Va veni o zi în care o femeie va călători de una singură de la Hîra la Hadramut și, în afară de fiarele sălbatice, nu se va teme de nimeni.„

Adiy zice: „Ascultând acestea, eram uimit. Ziceam în sinea mea: „De vre-me ce clanul Tây are haiduci, cum este posibil așa ceva?” Discuția a urmat: „Va veni o zi în care comorile lui Kisra vor fi împărțite între voi.” Eu am întrebat: O, Mesagerul lui Allah! Comorile lui Kisra din İran? „Da, comorile lui Kisra din İran.” Eu eram și mai uimit, deoarece în vremea rostirii acestor cuvinte, İranul își trăia cele mai mărețe zile. Apoi a continuat: „Va veni o asemenea zi, în care omul va umbla cu dania în mână, dar nu va găsi pe nimeni căruia s-o dea…” Adiy zice în continuare: Eu am văzut două din acestea și dacă voi avea zile, voi vedea și a treia.”[16]

Adiy nu va mai apuca să vadă și a treia perioadă, dar au fost și unii care au văzut: în perioada lui Ömer b. Abdülaziz adevărul prezis de Mesagerul lui Allah s-a petrecut întocmai. În acel moment, acel mare stat, care cuprindea trei-zeci de țări cât frontierele Turciei, ajunsese la un asemenea nivel în ceea ce privește repartiția veniturilor încât, nu rămăsese nici o persoană săracă. Astăzi cred că nu vom exagera dacă vom spune „Standardul de viață existent în Ameri-ca și în alte state occidentale este scăzut în comparație cu acea perioadă.”

În țările bogate de astăzi repartiția veniturilor este așa de dezechilibrată încât, pe lângă cei care duc o viața foarte îmbelșugată, sunt și oameni care trăiesc în izbe. În timp ce în acea perioadă un asemenea dezechilibru dispăruse.

Mărturia lui Ammâr

3. Se construia Mescit-ul Profetului. Toată lumea muncea de zor. Unii făceau chirpici, alții cărau…desigur că și Mesagerul lui Allah era printre cei care munceau. Da, și El căra chirpici cu spinarea. Ammâr veni lângă Mesagerul lui Allah…în spinare avea doi chirpici…zise plângându-se: „O, Mesagerul lui Allah! M-au încărcat cu doi chirpici!” Mesagerul lui Allah zâmbi și ștergându-i sudoarea de pe frunte cu sfintele mâini îi relatează întâmplări triste prin care va trece peste treizeci de ani. Îl vestește și-l previne asupra faptului că un nesupus care s-a împotrivit Măritului Ali, va fi martirizat de către comunitate. Da, la Sıffîn Ammâr era de partea Măritului Ali și în acea luptă devenise martir. Dar susținătorii Măritului Ali, aducând dovezi că acesta face parte din ta-băra adversă, le-au zis „voi sunteți răzvrătiții”.[17]

Da, de fapt la Sıffîn se vărsa sângele lui Ammâr; căci fiecare picătură de sânge parcă i se adresa Mesagerului lui Allah, spunându-i „Cel drept” , ai spus adevărul.

Da, stimate cititor! Dacă Allah nu face cunoscut, cum poate omul să știe toate aceste lucruri? Astăzi, în filmele de ficțiune se fac preziceri. Nu este un lucru prea greu, deoarece au un precedent, un început…cu capacitatea de a îmbina unele hadis-uri, se pot face presupuneri în diferite chestiuni. În timp ce, în chestiunile vestite de Mesagerul lui Allah referitoare la taină nu poate exista nici un punct în numele unui început și precedent. Luând în considerare acest lucru, este imposibil ca un om cu o putere de gândire teribilă de dimensiunile unui ge-niu să poate spune una la zece din cele spuse de El. Deoarece, asemenea prob-leme sunt cele care deschid frontierele minții noastre…adică, fără ca ochii tainei să fie deschiși sau fără a se confirma revelația, este imposibil să se știe aceste probleme. Dacă este așa, Mesagerul lui Allah nu știe de la sine, ci i se aduce la cunoștință de către Allah, iar cele spuse sunt adevărate…

Un popor necredincios în numele credinței

4. Într-o zi stătea și împărțea captura și deodată apăru un om cu nasul cârn, cu ochii înfundați în orbite, cu pomeții ieșiți. Această persoană poate că reprezenta în acea zi o comunitate care va apărea în viitor. Cu obrăznicie se adresă Mesagerului lui Allah: „Această împărțire nu este corectă, fii drept!”

Da, poate că era instigator de se adresa astfel Mesagerului lui Allah.

Atunci, Mesagerul lui Allah i-a zis: „Dacă nici eu nu procedez corect, atunci cine? Dacă n-aș fi drept, înseamnă că am suferit prejudiciu și daună.”[18]

Prin aceste cuvinte, Mesagerul lui Allah a dorit să spună: dacă un profet nu ar fi drept, de la cine să învețe oamenii ce înseamnă dreptatea? Pe un teren unde n-ar exista dreptatea, oamenii suferă prejudicii și daune. Dacă este așa, înseamnă că și voi sunteți în pierdere. Și dacă eu n-aș fi drept, m-aș socoti păgu-bit. Pe când Allah (c.c) m-a trimis ca profet, deci eu n-am pierdut…în cazul acesta, eu sunt drept.

Măritul Ömer (r.a) cere permisiunea de a-i aduce la cunoștință acestui ne-obrăzat, care nu știa cum să vorbească cu Mesagerul lui Allah, că există o limită, zicând: „Lăsați-mă să-i zbor capul acestui neobrăzat!” Dar Mesagerul lui Allah nu-i îngăduie și de pe buzele-i sfinte se revarsă următoarele cuvinte referitoare la taină:

„În viitor își va face apariția un popor. Oamenii acestui popor, cu fața lată, cu nasul cârn, cu ochii înfundați, atunci când vor recita din Coran, recitarea voa-stră vi se va părea limitată. Dar cele recitate nu vor coborî mai jos de gâtlej. Așa cum săgeata țâșnește din arc, tot așa vor lăsa credința, iar pe brațul unuia din ei se află un mare neg.„[19]

Anii trecură repede. Parcă pentru a confirma cele spuse de Mesagerul lui Allah, zilele se iau la întrecere: Măritul Ali trece prin tăișul sabiei la Nehrivan, pe cei din Haric. Este adus un om, care corespundea întocmai descrierii Mesageru-lui lui Allah și este înștiințat Măritul Ali. Deci aceștia sunt oamenii care, părăsind credința, vor lupta împotriva credinței.

Într-un hadis, Domnul nostru se adresează Măritului Ali: „Eu am luptat pentru pogorârea Coranului, iar tu vei duce lupta pentru sensul clar.”[20]

Prin aceste cuvinte spunea: odată cu începerea pogorârii Coranului, toți oamenii au fost împotriva mea; eu am luptat cu aceștia. Va veni o zi în care vor apărea oameni ce vor interpreta și comenta greșit sensul Coranului, iar tu te vei lupta împotriva acestora.

Veni și timpul împlinirii acestor previziuni și Măritul Ali intră în luptă împot-riva celor de la Haric, aflându-se în conflict cu acești oameni, care părăsiseră credința precum săgeata țâșnește din arc.

Da, acest om cu nasul cârn, cu pomeții ieșiți parcă fusese creat pentru a confirma cele prevăzute de Mesagerul lui Allah. Așa se face că, starea lui negati-vă dădea dreptate Mesagerului lui Allah în sens pozitiv.

Desigur că diavolul este sâcâitor pentru un dreptcredincios, în lupta pe ca-re o dă acesta cu diavolul, această luptă fiind echivalentă cu câștigarea unei fap-te bune și așa cum diavolul nu câștigă nimic în numele binelui, și acest om , fiind ucis în acel mod, odată cu prilejul confirmării Mesagerului lui Allah, nu va obține nimic.

Da, în realitate noi, în cartea fizionomiei lui urâte, citim dreptatea Mesage-rului lui Allah; dar acest lucru nu-l face să câștige ceva. Deoarece el, la acest su-biect, este doar un mijlocitor fără de noroc…

Expediția cu corăbiile și Ümmü Harâm

5. Ümmü Harâm binti Milhan, după unele spuse, era mătușă de lapte pentru Mesagerul lui Allah, iar după altele, o rudă apropiată a mamei, deci mă-tușă. Era apropiat de familia ei și îi vizita deseori, uneori rămânând să se odih-nească. Într-o zi se culcaseră să se odihnească. Deodată Mesagerul lui Allah se trezi zâmbind. Ümmü Harâm binti Milhan îl întreabă:

„O, Mesagerul lui Allah, pentru ce zâmbiți?”
El îi răspunde:
„Am văzut cum s-au reunit dreptcredincioșii mei și, precum regii, au plecat cu corăbiile la jihad.”
„Nu vrei să te rogi ca și eu să fac parte dintre ei”, zise femeia.
„Tu deja ești printre ei.”. îi răspunse Mesagerul lui Allah.
Din nou s-au dus să se odihnească. După un timp, Mesagerul lui Allah se trezește tot zâmbind și-i spune mătușii sale aceleași cuvinte. Mătușa din nou:
„Nu vrei să te rogi ca și eu să fac parte dintre ei?”
Atunci, Mesagerul lui Allah:
„Tu vei fi printre premergători”[21]

Anii trec. Ümmü Harâm, împreună cu soțul ei, Ubâde b. Sâmit, ia parte la campania din Cipru și îmbolnăvindu-se, moare.

Începând din acea zi și până astăzi, musulmanii le vizitează mormintele, vărsând lacrimi la căpătâiul lor. Desigur că, fiecare lacrimă poartă semnificația confirmării Mesagerului lui Allah. Deoarece, a găsit taina unei știri și această știre s-a adeverit întocmai. Ciprul, istoria Ciprului și mormântul de acolo sunt martori de nedezmințit.

Da, spusele Mesagerului lui Allah se ivesc una după alta, atunci când le vine timpul și noi, observându-le în oglinda istoriei, ne reînnoim mărturia credinței în El și de fiecare dată, cu tot trupul nostru, zicem „Adevăr ai spus, o, Mesager al lui Allah!!”

Poate că expunerile noastre nu sunt suficiente pentru a reda acest lucru, dar glasul pe care-l aude orice dreptcredincios în conștiința sa este atât de răsu-nător încât, nu numai că se aude, dar este imposibil de negat…

Benu Kanturâ

6. Cu privire la o națiune care va zgudui lumea islamică, Mesagerul lui Allah spune: „La sfârșitul acestei lumi va apărea Benu Kanturâ. Sunt oameni cu fața lată, cu ochii mici și nasul cârn.”[22]

Cărțile de istorie spun că aceștia sunt mongolii. De altfel, în descrierile Mesagerului lui Allah se relatează despre două agresiuni mari și înfricoșătoare, care se vor abate asupra lumii islamice:

Prima dintre acestea este agresiunea lui Ferdinand asupra Andaluziei, care a desfășurat toată barbaria apusului; au fost omorâți oameni, au fost distruse biblioteci, au fost arse cărți.

A doua este dezastrul adus de mongoli. Aceștia au făcut una cu pământul toate centrele culturale care au existat în Egipt, Siria, Anatolia, transformând totul în ruine, ca apoi să se retragă.

Mesagerul lui Allah era foarte preocupat de soarta dreptcredincioșilor săi; de aceea le atrăgea atenția cu asemenea știri și de obicei zicea: Allah (c.c) când a considerat că este drept să-i pedepsească pe dreptcredincioșii lui Muhammed, folosește împotriva lor ca metodă de corecție, despoții. Da, dictatorul este sabia lui Allah. Întâi se răzbună prin el, apoi se întoarce și se răzbună pe el. Adică dic-tatorul nu este părtaș la despotism. În primul rând doar Allah (c.c) poate să trimită acești dictatori asupra musulmanilor, apoi îi zdruncină și îi bagă sub pământ.

Pentru a se feri de un sfârșit atât de trist, Mesagerul lui Allah, un monu-ment de mărinimie, atrage atenția dreptcredincioșilor săi, le zugrăvește acele evenimente pentru a-i sfătui să se ferească de comportamente și acțiuni care ar putea atrage mânia lui Allah, înștiințându-i de necazurile și nenorocirile care pot să-i lovească.

Da, apariția acestor evenimente după șase-șapte secole după El, procla-mă faptul că a avut dreptate.

Cucerirea İstanbulului

7. İstanbulul urma să fie cucerit. Cunoscut pe atunci cu numele de Constantinopol, orașul urma să treacă în mâna musulmanilor. Hâkim, în Müstedrek, relatând despre această știre dată de Mesagerul lui Allah, redă această miracu-loasă prevestire astfel: „Desigur că Constantinopolul trebuie să fie cucerit într-o zi; ce minunată oștire cea care o cucerește!; și comandantul care o cucerește, ce comandant minunat!”[23]

Aproape toți comandanții din acea perioadă și vitejii cuceritori, începând chiar din perioada companionilor, pentru a confirma această fericită știre, de mul-te ori s-au dus până la İstanbul și s-au întors. Ebu Eyyub el-Ensârî este unul din-tre aceștia.

Aici eu mă simt jenat și consider risipă de timp de a repeta unele eveni-mente cunoscute de toată lumea, dar, chiar și cu puțină timiditate, nu pot trece fără a vă oferi căteva evenimente:

Ulubatlı Hasan, cel care, în ziua cuceririi İstanbulului, și-a înfipt stindardul pe zidurile cetății, nu era un om de rând. El era un ofițer format la Enderun și era coleg de școală cu Fatih.

În acea perioadă ei erau doar câțiva. Trei dintre aceștia erau: primul cadiu al İstanbulului, Hızır Çelebi, Ulubatlı Hasan și cuceritorul lumii, Muhammed Han. Toți trei învățaseră împreună, crescuseră împreună, fuseseră colegi.

Ulubatlı, în ciuda faptului că tot trupul îi era ciuruit, se urcase pe ziduri și reușise să înfigă stindardul . După puțin timp, Fatih se afla la căpătuiul acestui viteaz. Ulubatlı își trăia ultimele clipe. Zâmbetul de pe buzele lui îl uimea pe Fatih. Acesta îl întrebă: „De ce zâmbești?” Primi următorul răspuns: „Puțin mai devreme Mesagerul lui Allah inspecta aceste locuri. I-am văzut frumusețea de trandafir. De aceea mă bucur…”

Dăduse știrea acum nouă veacuri și după nouă veacuri se afla în rându-rile oștirii care cucerea acel loc. Și eu, având încredere în acest lucru, spun și voi spune mereu: „Dacă ar mai fi trei-patru oameni, cu inimă sinceră și dacă ei s-ar reuni pentru a sluji credința, cu siguranță că spiritul Mesagerului lui Allah va fi prezent acolo, onorându-i pe ei și acele locuri.”

Iată, așa cum cucerirea İstanbulului, conform unor martori sinceri, este unul din argumentele care arată dreptatea Mesagerului lui Allah, tot așa și Ebu Eyyub el-Ensarî este un martor credibil al acestei mărturii; deoarece el era unul dintre primii oameni care presimțise acea cucerire și de aceea venise tocmai din Medina, lăsând prin testament să fie înmormântat la İstanbul.

[1] Buhârî, İlim, 28-29; Mevakitü’s-Salat, 11; Fiten, 15; Müslim, Fezail, 134
[2] Müslim, Cennet, 76; Nesai, Cenaiz, 117
[3] İbn Kesir, el-Bidâye, 4 / 348; Beyhakî, Delailü’n-Nübüvve, 5 / 102
[4] Kurtubi, el-istiâb, 3 / 294-295
[5] Buhârî, Edeb, 22; Müsned, 5 / 205
[6] Buhârî, Fezâilü’l-Medine, 8; Müslim, Fiten, 2
[7] Buhârî, Savm, 3; Müslim, Fiten, 26-27
[8] Buhârî, Menakıb, 25; Ebu Davud, Cihad, 97
[9] İbnu Mace, Cenaiz, 65; Müsned, 3 / 197; Zehebî, Siyer-u A’lâmi’n-belâ, 2/ 134
[10] Buhârî, Megazi, 83; Müslim, Fezâilü’s-Sahabe, 98, 99
[11] Buhârî, Sulh, 9; Müsned, 5/ 49; Tirmizî, Menakib, 30; Nesai, Cumua, 27; Ebu Davud, Süne, 12
[12] Mecmeu’z-Zevâid, 9 / 400-405
[13] Buhârî, Menakıbü’l-Ensar, 9; Müslim, 127
[14] İbn Kesir, el-Bidaye, 4 / 116; İbn Hișam, Sire, 3/ 230; Müsned, 4 / 303
[15] Tirmizi, Menakıb, 54
[16] Buhârî, Menakıb, 25
[17] Kensu’l-Ummal, 13/ 539; İbn Kesir, el-Bidaye, 7 / 296
[18] Buhârî, Edeb, 95; Müslim, Zekât, 142
[19] Buhârî, Menakıb, 25; Edeb, 95; Müned, 1 / 356
[20] Müsned, 3 / 82; Mecmeu’z-Zevaid, 5 / 186, 9 / 133
[21] Buhârî, Cihad, 3, 8; Müslim, İmare, 160, 161
[22] Buhârî, Cihad, 95, 96; Ebu Davud, Melahim, 10; İbn Mace, Siten, 36; Müsned, 5 / 40, 45
[23] Müstedrek, 4 / 422; Müsned, 4 / 335