Modestia Profetului Nostru (sas)
Mesagerul lui Allah era un om de o modestie extraordinară. De altfel, la cei mari, simptomul măreției este modestia, iar cei mici, simptomul micimii este orgliul și îngâmfarea. Măreția Lui creștea proporțional cu modestia Sa. Da, era măreț și de aceea era modest. El zicea: Cine va fi modest, Allah îl va înălța; cine se va da drept mare, Allah îl va înjosi, îl va umili.[1] Acest lucru îl arăta și în viață. Toată lumea îi vedea modestia și știa în ce constă măreția Lui.
Pe cei orgolioși, îngâmfați, Allah îi înjosea. Iată-i pe Karun, pe Sa’lebe, pe Faraon, pe Nemrud și toți despoții!
Pe cel care și-a arătat modestia și și-a aplecat capul, Allah l-a înălțat. Iată Moise (as), iată Isus (as), iată Avraam (as) și iată Măritul Mohamed Mustafa (sas)!
Modestia Lui era profundă. El era robul lui Allah și mesagerul Lui. Ziua și noaptea își slujea Stăpânul și era cumpătat, zicând: Nu vă îndepărtați de calea cea dreaptă, fiți cumpătați și străduiți-vă în perseverența să vă apropiați de calea cea dreaptă.[2]
Excesul nu făcea parte din comportamentul Mesagerului lui Allah. El era un om cumpătat și își cunoștea direcția. De altfel, calea cea dreaptă nu este cerința drept-credincioșilor în timpul namaz-ului? Este calea profeților, a sfinților, a martirilor. Cei care doresc să fie împreună cu aceștia în lumea de apoi, trebuie să pășească pe urmele lor în lumea de azi.
Spiritul religiei este facilitatea. Cine-l îngreunează, este înfrânt și aduce credința în starea unei grămezi de însărcinări de neîndurat. Pe când religia trăită în sfera căii drepte, este însăși facilitatea. Într-un hadis, despre această chestiune se spune: Fără îndoială că, această religie este facilă. Cine îngreunează această religie, ea îl va birui.[3]
Mesagerul lui Allah, așa cum a avut credință și a cerut să se trăiască în credință, iată viața religioasă a omului, care-i întregește puterea! Să știți că, nici unul dintre voi nu va scăpa doar cu practici.
Dacă un om se va ruga zi și noapte, dacă va fi rob precum Esved b. Yezid, en-Nehaî, Mesruk sau Tâvus, aceste practici nu sunt suficiente pentru izbăvirea lui.
Companionii, atunci când află despre hadis-ul de mai sus, imediat le vine în minte Profetul nostru. Deoarece pentru ei starea Mesagerului lui Allah este un criteriu. Ei îl întreabă despre sfârșitul Lui: Și Tu nu poți scăpa doar prin practicile tale, o, Mesagerule!?
Iată modestie, iată atitudinea pe care trebuie s-o aibă un rob în fața lui Allah (cc) și un răspuns extraordinar pe măsura măreției Sale: Da, și eu. Dacă Stăpânul meu nu mă va îmbrățișa cu milostenie și îndurare…[4]
Iată că, modestia era atât de profundă și atât de înrădăcinată în El.
Revenind încă o dată la modestia Lui, aș dori să amintesc profunzimea credinței Lui: Într-un hadis zice: Eu sunt ocrotitorul acelora din rândul drept-credincioșilor mei, care au înfăptuit mari păcate.[5]
În ziua de apoi Allah (cc) va aprecia dreptul Lui de ocrotire. De altfel, nu aceasta este și speranța noastră? Am păcătuit la nesfârșit, dar mărturisim că suntem robii Lui ce nu dorim eliberarea, sperând să ne ia sub ocrotirea Sa.
Suntem păcătoși, dar n-am fost robii altcuiva. Dacă am fost, am fost robi la ușa Lui și acest sentiment îl exprimăm prin cuvintele lui Mevlâna:
Rob am fost, rob am fost, rob am fost!
Slujindu-Te, în fața Ta m-am înclinat.
Robii eliberați fericiți sunt;
Că rob ți-am fost fericit sunt.
Credem că, rugile și implorările noastre vor fi simțite de către Cel Drept și vor fi acceptate, iar atunci când va veni timpul dorinței noastre de a fi ocrotiți, vom primi ajutorul Mesagerului lui Allah. Gândind astfel, încă o dată sunăm la ușa Lui și zicem: Ocrotește-ne, O, Mesagerule!
Mesagerul lui Allah îi va ocroti pe cei care vor înfăptui păcate mari. Și noi, când suntem încă aici, îi lăsăm adresa noastră și dorim să fim ocrotiți. Nu cred că există printre voi cineva care să nu aibă o asemenea cerință. Dacă este așa, de acum să se refugieze lângă El și să-și lase adresa. Nimeni să nu aibă nici cea mai mică suspiciune că El nu va simți această solicitare. Nu vedeți că, atunci când facem namaz și citim „Tahiyyat„, zicem: Toate ritualurile, fie rostite, fie corporale sau materiale, sunt închinate lui Allah. O, slăvit și mare Profet, pace ție și sub ocrotirea lui Allah tot belșugul să pogoare asupta ta și pace nouă și supușilor robi ai lui Allah! Astfel ne adresăm Lui. Dacă El nu ar simți, am mai face această solicitare? Deci El simte și Cel Drept dorește ca în timpul namaz-ului să ne adresăm direct Lui.
Iată, Mesagerul lui Allah, care își extinde atât de mult sfera ocrotirii, într-un alt hadis – de altfel, acesta este hadis-ul asupra căruia vom insista – începând de la cea mai îndepărtată sferă, până la cea mai apropiată sferă, se adresează clanului său și zice: O, cei din neamul lui Kâ’b b. Mürre! Încercați să vă răscumpărați sufletele de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru voi în ziua de apoi! O, cei din neamul lui Abdimenâf! Încercați să vă răspumpărați sufletele de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru voi în ziua de apoi! O, cei din neamul lui Abdülmuttalip! Încercați să vă răscumpărați sufletele de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru voi în ziua de apoi![6]
În acele zile, într-o perioadă în care diferitele triburi și clanuri se lăudau cu poeții și luptătorii lor și făceau din ei motiv de mândrie, aceste cuvinte ale Mesagerului lui Allah sunt foarte importante în numele mândriei și modestiei. El nu era un poet sau un luptător, ci era Domnul Universului și ultimul profet. De aceea, zicând clanului și poporului său că nu poate să facă nimic pentru ei în fața lui Allah, de la început elimină posibilitatea ca aceștia zicând „Profetul a ieșit din rândurile noastre”, să se considere mai presus decât alții și astfel, le reamintea de responsabilitățile pe care le au.
Începând cu cel mai îndepărtat clan pentru el și ajungând până la cei mai apropiați lui, Mesagerul lui Allah a zis: O, Safiyye, mătușă a Mesagerului lui Allah, și tu încearcă să-ți răscumperi sufletul de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru tine în ziua de apoi.[7]
Safiyye (r.anha) era sora Măritului Hamza (ra). Atunci când Hamza (ra) a devenit martir la Uhud, ea a dorit să-și vadă fratele, iar Mesagerul lui Allah a încercat să se opună crezând că nu va rezista, dar această măreață femeie s-a dus și a privit trupul ciopârțit al fratelui său, poate pentru a vedea un suflet înălțat către Allah sau pentru a se încărca cu ură. Da, era o femeie puternică și cu voință. Numai un bărbat putea fi al fel de puternic ca ea. Safiyye (r.anha) era mama lui Zübeyr (ra), pe care Mesagerul lui Allah îl numea „Ajutorul meu”. Și, înainte de toate, ea era mătușa Mesagerului lui Allah.
Da, Mesagerul lui Allah era un om cumpătat, chibzuit și echilibrat. Nu promitea tuturor să le dea o mână de ajutor în ziua de apoi, așa cum făceau unii inconștienți. Printre cei cărora le zicea că nu-i va ajuta se afla și propria fiică, Mărita Fatıma (r.anha), singurul rod al sufletului său din zilele profeției. Iată că acum îi spunea și ei aceleași cuvinte: O, Fatıma, fiica lui Mohamed (sas)! Și tu să-ți răscumperi sufletul de la Allah, deoarece eu nu pot face nimic pentru tine în ziua de apoi.[8]
Fatıma (r.anha) nu avea nici un păcat și se căsătorise cu Măritul Ali (ra). De altfel, ea a murit la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Toți inocenții și sfinții care i-au urmat sunt rodul descendenților ei. Ea a crescut în casa unui profet. Mesagerul lui Allah zicea despre ea: Fatıma este o părticică din mine.[9] Ea era doamna femeilor din rai. Dar și ei Mesagerul lui Allah i-a zis: Încearcă să te răscumperi în fața lui Allah! Străduiește-te să desfaci ipoteca sufetului tău!
Acest Evlavios al Evlavioșilor, care și-a petrecut viața între anumite limite, cel care nu a greșit cu nimic în ceea ce privește respectul față de Allah, cel care se temea cel mai mult de Allah, care știa cel mai bine ce înseamnă ziua de apoi, este oare posibil să păcătuiască, să devieze, să piardă calea cea dreaptă!? Nu, nu la nesfârșit!
[1] Mecamau’z-Zevâid, 10/325; Kenzü’l-Ummal, 3/113
[2] Buhârî, İman, 29; Müslim, Munafıkîn, 78
[3] Buhârî, İman, 29; Nesaî, İman, 28; Müsned, 4/422
[4] Buhârî, Rikak, 18; Merdâ, 19; Müslim, Munafıkîn, 71, 73, 75-76
[5] Ebu Davud, Sünne, 21; Tirmizî, Kıyame, 11; Müsned, 3/213
[6] Buhârî, Vesâyâ, 11; Tefsir (26), 2; Müslim, İman, 348-352
[7] Müslim, İman, 249-350
[8] Buhârî, Vesâyâ, 11; Tefsir (26), 2; Müslim, İman, 348-350
[9] Buhârî, Fezâilü’l-Ashab, 12, 16, 19; Müslim, Fezâilu’s-Sahabe, 93-94
