O eră întunecoasă
Perioada în care este zdruncinat principiul credinței în unicitatea lui Allah (c.c), este o eră a întunericului, deoarece, dacă în toate piepturile nu va predomina credința în Allah (c.c), lumina cerurilor și a pământului, atunci sufle-tele și conștiințele vor fi invadate de negură. O asemenea inimă și conștiință va avea o privire mioapă și tulbure asupra lucrurilor și a evenimentelor și omul va trăi într-o lume întunecoasă, precum liliecii.
Într-o epocă în care principiile referitoare la religie se clătinau din temelii, iar religiile universale erau denaturate de anumite persoane interesate, poate doar câțiva, convinși de unicitatea divină, credeau într-un Allah (c.c) pe care nu-L puteau numi, nu-L cunoșteau, dar așa de slabă era vocea lor, încât nu captau interesul nimănui.
Idolatria în era ignoranței
Toți politeiștii se mândreau cu idolii cu care umpluseră Kaaba. Cei care aveau cunoștințe limitate declarau că privesc acești idoli ca o cale de apropiere de Allah(c.c). Această chestiune este redată astfel într-un verset din Coran: „Noi nu ne închinăm lor decât ca ei să ne apropie de Allah!”.(Az-Zumar[Cetele], 39/3).
Astfel, încă odată se abuza de simțământul de supunere, care a fost încredințat naturii uname ca un zălog, încă odată omul era trădat, fiind robul arborelui, pietrei, pământului, soarelui, lunii, stelelor; se închinau un timp chiar și idolilor pe care îi făceau din produse precum halvaua și brânza, apoi, când îi apuca foamea, le consumau.
Această gândire și percepție greșită este redată astfel în Coran: „Cei că-rora ei se închină în afara lui Allah, nu-i pot nici păgubi și nici folosi. Ei spun: „Aceștia sunt mijlocitorii noștri la Allah!” Spune: „Voi îi dați de știre lui Allah de ceea ce nu cunoaște în ceruri și pe pământ?” „Mărire Lui și înălțare deasupra celor pe care ei İ-i alătură!” (Yunus [Iona], 10/18); „Nu este oare pentru Allah credința curată? Cei care își iau oblăduitori în locul Lui spun: „Noi nu ne închinăm lor decât ca ei să ne apropie de Allah!” Allah îi va judeca pentru ceea ce se învrăjbeau. Allah nu îl călăuzește pe cel care este mincinos, tăgăduitor.” (Az Zumar [Cetele], 39/3).
Pentru gândirea lor anormală căutau scuze, zicând că așa au apucat de la părinți: „Când li se spune: „Urmați ceea ce Allah a pogorât!”, ei spun: „Ba nu! Ur-măm cele aflate de la tații noștri.” Dacă tații lor nu pricepeau însă nimic? Dacă nu erau însă pe drumul cel drept? (Al-Bakara [Vaca], 2/170).
Drama copiilor de sex feminin
Încă ceva rău referitor la epoca ignoranței se relatează în Coran: „Când îi este vestită unuia dintre ei o fiică, fața i se întunecă, se închide în el, se ține de-parte de oameni pentru răul ce i-a fost vestit. Oare o va ține în ciuda rușinii ori o va înfunda în țărână? Oare ei nu judecă rău? (Nahl [Albinele], 58/59).
Da, oricare dintre ei, care primea vestea că are o fiică, se îneca de mânie, se întuneca la față și îi era rușine să mai iasă în lume din cauza acestei vești. El găsea această veste atât de rea, încât dorea să dispară, să se furișeze, să se ascundă într-o gaură și credea că trebuie să îndure una dintre alternative, era cuprins de îndoială, neputând să ia vreo hotărâre: ori îndurând disprețul comuni-tății, să lase copilul în viață, ori să facă să dispară trupul copilului, pentru a-și păstra onoarea.
Iată cum era disprețuită femeia în era ignoranței și acest dispreț, batjocu-ră, bătaie de joc nu era specific numai arabilor, ci și Imperiului Roman și Sasa-nid. Luând în considerare acest lucru, putem spune că, operațiunea inițiată de İslâm în rândul arabilor din era ignoranței din grijă pentru lumea femeilor, a fost o teribilă revoluție în numele tuturor femeilor din lume, o operațiune ce nu are egal.
Da, în primul rând Coranul se opune acestui mod de cruzime și interzice uciderea copiilor pentru orice motiv ar fi și în orice mod: „Să nu vă ucideți pruncii de frica sărăciei, căci Noi vă dăruim cele trebuincioase traiului și vouă și lor!” (En’am [Vitele], 6/151).
Parcă Cel Drept ar zice: pentru ce vă ucideți copiii? Eu sunt cel care vă dau cele necesare vieții. Nu vedeți că pământul sub porunca voastră vi se oferă sub forma a mii de mese îmbelșugate? Cerul aleargă în ajutorul vostru. Cine altul în afară de mine, trimițând norii, fac să cadă ploile și zăpada, ca apoi să răsară pe pământ milioane de specii de plante? Văzând toate aceste bogății, cu ce conștiință, cu ce drept și din ce rațiuni vă temeți că nu ați avea cele necesare traiului și vă ucideți copiii? Să nu uitați că, cei care procedează astfel, nu vor avea meritul de a fi interlocutor cu Allah (c.c). Dar într-o zi acei inocenți, nevinovați vor fi întrebați pentru ce vină au fost uciși, iar acei despoți ce și-au ucis pruncii, vor suporta pedeapsa tiraniei lor. Iată ce spune Coranul: „Când copila de vie îngropată va fi întrebată pentru care păcat a fost omorâtă.„ (Tekvir [Chircirea], 81/8-9). Acest verset, prin semnificația lui, ne redă morala, comportamentul oamenilor din acea perioadă, trezind în noi o teribilă înfiorare.
Într-o zi, un companion, aflându-se în prezența Mesagerului lui Allah, relatează despre această cruzime din perioada ignoranței astfel: „Da, în timpul erei ignoranței noi ne îngropam copilele de vii. Și eu aveam o fiică. I-am spus mamei ei, „îmbrac-o, vreau s-o duc unchiului ei!” (Femeia știa ce înseamnă acest lucru. Nu după mult timp, sufletul ei, copila dragă, urma să fie aruncată într-o fântână și acolo își va da suflarea, tot zvârcolindu-se. Numai că, femeia nu avea dreptul să se opună acestei cruzimi. Nu putea decât să plângă, vărsând șiroaie de lacrimi). Soția a făcut ceea ce i-am zis. Copila într-adevăr credea că merge la unchiul ei și ardea de nerăbdare. Am apucat-o de mână și am dus-o lângă fântâna pe care o săpasem din timp. I-am spus să se uite în fântână. Tocmai când se uita în fântână, i-am dat un brânci, aruncând-o. Nu știu cum, dar copila s-a prins de marginea fântânii. Pe de-o parte se zbătea, pe de altă parte zicea: „Tăticule, ți s-au prăfuit hainelel!”, încerca să mă scuture. Cu toate acestea, i-am mai dat un brânci și am îngropat-o de vie!„
În timp ce omul povestea, Mesagerul lui Allah și cei din jur plângeau în hohote. Când unul din cei prezenți îi zise: „Omule, l-ai întristat pe Mesagerul lui Allah”, Domnul nostru i-a zis: „Mai povestește încă o dată!” Omul mai povestește încă o dată întâmplarea. Lacrimile ce șiroiau din ochii Profetului se prelingeau pe barba-i sfântă. Prin repetarea acestei întâmplări, Mesagerul lui Allah parcă dorea să spună următoarele: „Iată că voi înainte de İslâm așa erați. Am dorit să se repete relatarea în dorința ca voi să vă amintiți încă o dată omenia, mărinimia pe care v-a făcut s-o dobândiți İslâmul!„
Așa cum s-a văzut din acest exemplu dureros, în acele zile omenirea trecea printr-o teribilă criză; în fiecare zi, în solul negru, în mii de locuri se săpau gropi adânci și atâția copii nevinovați își dădeau sufletele în străfundul lor. Ome-nirea întrecuse cu mult hienele în sălbăticie. Cei fără colți nu aveau dreptul la viață și erau condamnați să fie sfâșiați de dinții prădătorilor. Toată comunitatea era într-o demență și nu se găsea nimeni să zică „stai!” acestei nebunii.
Tocmai în aceste zile, El, care este țelul vieții, se desprinde de oameni, se retrage în „Peștera Hira”, care apoi a fost denumită de către dreptcredincioși „Muntele Luminii” și ochii lui așteaptă să apară în zare zorile libertății. În această stare, în acel moment își pleacă capul într-o adâncă prosternare, rugându-se ceasuri întregi, cerea de la Stăpân un mijloc de eliberare pentru omenire. Atunci când Buharî și Müslîm relatează acest hadis, ei folosesc o expresie care înseam-nă să te cufunzi în rugăciune, să te izolezi de lume. De altfel, Mesagerul lui Allah zile întregi stătea de unul singur fără să se întoarcă în Mecca, rămânea în peșteră. Numai atunci când se terminau cele necesare traiului se ducea în oraș, apoi repede se întorcea în peșteră.[1]
Pe de o parte El se gândea la viață, la creație, la scopul creației, iar pe de altă parte, la omenirea care nu mai avea nici o orânduială, la starea ei tulbure, la melancolia dureroasă din inimile oamenilor.
Schimbarea valorilor
Societatea era într-o situație atât de complicată, încât toate valorile umane erau răsturnate, virtutea fiind considerată ceva rușinos, iar rușinea și viciul erau respectate ca fiind virtuți. Cruzimea era aplaudată, iar omenia, persecutată. Lupii deveniseră ciobani și erau plini de înfumurare; oile, în mâna acestor nemiloși ciobani, îndurau și gemeau. Prostituția, adulterul, imoralitatea, corupția așa de mult se răspândiseră, încât mulți nu-și cunoșteau tatăl. Noțiuni precum neam și descendență dispăruseră. Băutura și jocul de noroc nu erau considerate lucruri de rușine. Speculația era apreciată ca ceva normal, diferitele speculații prin care era supt sângele oamenilor, erau socotite dibăcie și deșteptăciune.
Pentru toate aceste lucruri ce aveau loc, era nevoie de un „cuvânt miracu-los”, un categoric „ajunge!” Nevoia era așa de mare, încât Ocrotitorul deveni precaut și deveni cauza trimiterii în misiune profetică a Domnului peste Domni și, odată cu venirea Lui, deodată totul se schimbă. Da, așa cum spune și marele poet Ahmed Șevki: „A apărut un drum călăuzitor, tot universul s-a luminat ./ Deja pe buzele timpului a răsărit un dulce zâmbet și elogiu.„
Timpul și locul ce zăcuseră în întuneric, prin lumina pe care a adus-o Mărețul Muhammed (s.a.s), s-au transformat într-un buchet de trandafiri zâmbitori, încât după ani de zile, în timpul emigrării, când lumea îl întâmpina pe El, zicând: „Din Marea Iubire s-a născut o stea. Celui care știe toate rugăciunile și se roagă, atât timp cât se află în această stare, i se cuvine toată recunoștința noastră” . Îl vor întâmpina cu toate melodiile ce le răsar pe buze datorită acestor sentimente. Da, cei ce au un destin curat vor murmura aceste melodii pure cu o voce limpede.
[1] Buhârî, Bed’ü’l-Vahy, 3; Müslim, İman, 252
