Profetul ca demnitar militar
1. Războiul sfânt și obiectivele sale
Poate că o perioadă Allah i-a închis Lui porțile luptei materiale. Luând în onsiderare necesitățile naturale ale unui lucru sau faptul că fiecare lucru are un sfârșit, această situație a continuat mulți ani. Apoi Allah (cc) a deschis porțile spre a folosi în mod legal lupta, războiul și forța, zicându-i: „De-acum și tu poți să-ți aperi drepturile, dreptatea.” Înainte de a aborda pe larg acest subiect, doresc să simplific și să vă ofer câteva chestiuni, care ar putea da naștere unor întrebări în mintea unora. Înainte de a relata despre rațiunea, dimensiunea strategiei militare a Profetului nostru, este necesar să insistăm asupra perioadei în care a primit misiunea de a se ocupa de războiul sfânt. Este foarte important să se știe, pe de o parte, semnificația generală a războiului sfânt, iar pe de altă parte, să se cunoască istoria începutului luptelor materiale. Dușmanii religiei, deformând semnificația războiului sfânt, iar prietenii nestatornici, amestecând timpurile, tulbură mințile. Cred că este necesar să relatăm unele lucruri cu privire la ambele aspecte. De-alungul vieții sale, Profetul nostru nu s-a abătut nici un pic de la principiile Islamului. De altfel, toată viața Lui nu este altceva decât acțiunea de a pune în practică principiile Islamului. Această situație este aceeași și în problema războiului sfânt, ca și în alte domenii.
a. Apărarea
Islamul consideră legitimă protejarea propriei persoane împotriva unei națiuni sau a unei persoane, care amenință existența Islamului, împotriva unei forțe ce se străduiește să-l distrugă, iar în unele situații, poruncește acest lucru. Dacă cineva vă amenință existența, avutul, viața, religia, onoarea, vă veți confrunta cu el, cerându-i socoteală. De exemplu, dacă bulgarii au străpuns granița dintre voi și au pătruns pe teritoriul vostru, ce faceți? Dacă ei vin asupra voastră și vă atacă, ce veți gândi? Cum vă veți comporta dacă undeva confrații voștri sunt persecutați? Desigur că, nu puteți trece peste aceste întrebări zicând „nu-i nimic!” Iată, pornind de la acest punct, cu paisprezece secole în urmă, Mesagerul lui Allah a primit ca sarcină folosirea forței și pentru ca musulmanul să poată trăi ca musulman, a indicat necesitatea existenței forței pe lângă rațiune, a puterii de a renunța pe lângă călăuzire și a arătat căile de a trăi în onoare și demnitate. Da, trebuie să fiți puternici, să folosiți forța pentru dreptate, vă veți face ascultați și veți înăbuși vocile ce trebuie înăbușite și numai astfel veți deveni reprezentanții echilibrului universal.
b. Oprirea tiraniei
Pe lume există oprimați, neîndreptățiți. Astăzi, noi ne gândim să rezolvăm problema prin trecerea lor sub protecția noastră sau prin unele succese în platforma politică. Într-o oarecare măsură, acest lucru poate fi logic. Da, avem brațele deschise pentru confrații, coreligionarii noștri și ne străduim să rezolvăm cu generozitate unele probleme, dar nu știu a câta parte dintre acestea rezolvăm!? Foarte aproape de noi avem în jur de un milion și jumătate-două milioane de oameni, cărora li s-au schimbat numele, li s-a interzis circumcizia, intervenindu-se asupra ceremoniilor specifice musulmanilor. Chiar dacă ne-am deschide brațele pentru jumătate de milion din cei un milion și jumătate de oameni, un milion tot ar rămâne suspinând.[1]
Dacă nu putem rezolva o problemă foarte mică în fața unei țări mici, cum putem scăpa de problemele lumii, de care suntem îndeaproape preocupați? Dacă este așa, ar trebui să existe pe lume un asemenea stat islamic, încât atunci când va ridica din sprâncene sau se va supăra, ceilalți să-și cunoască măsura. Este neapărat necesar pentru a ține sub control această forță, pentru a veni în ajutorul celui oprimat, celui nedreptățit și pentru a face dreptate. Acest lucru va deveni mai ușor de realizat prin manifestarea forței și acțiunii. În trecut așa a fost. Noi, în zilele în care aveam îndatoriri în menținerea echilibrului lumii, atunci când englezii încercau să ocupe prin tiranie India, numai ce am zis „Flota imperială a pornit spre Marea Indiei.„, că englezii fugeau imediat precum jefuitorii. Da, pe atunci aveam atâta greutate în menținerea echilibrului lumii și din Franța până în India, o lume întreagă, oprimații, nedreptățiții alergau spre noi, recunoscându-ne rolul de arbitru, căutând dreptatea la porțile noastre. Da, pentru Islam războiul a fost legitim pentru a veni în ajutorul celui oprimat, celui neîndreptățit, celui condamnat. De altfel, dacă drept-credincioșii n-ar alerga în ajutorul oamenilor, atunci cine să alerge? Allah (cc) ne-a încredințat misiunea de a face dreptate. Scopul vieții noastre este de a urma această cale. În caz contrar, tirania va continua.
c. Libertatea de a călăuzi
Dacă ne vor îngrădi libertatea de a propaga lupta, războiul sfânt, dreptatea, echitatea și adevărul de către Islam, vom lupta pentru păstrarea și garantarea acelei libertăți. Fiți atenți! Pentru propagarea dreptății și adevărului nu se face război! Dacă este îngrădită libertatea de a propaga dreptatea și adevărul, atunci se face război. Armatele voastre din cele cinci colțuri ale lumii, deschise spre cultură sau călăuzitorii pe care-i aveți vor trece la acțiune și astfel veți duce mesajul Islamului tuturor. Dacă acest lucru este împiedicat de alții, atunci vă veți strădui să înlăturați piedicile. Deoarece această atitudine constituie un obstacol pentru oameni de a merge în rai după libera voință.
Voi vă veți strădui să apărați și să vă păstrați libertatea de gândire și vă veți propaga religia în măsura înlăturării împotrivirilor. Când veți face acest lucru – dacă doriți, puteți socoti acesta al patrulea fundament – nu veți aduce atingere onoarei și demnității omenești, nu veți dăuna copiilor, nu vă veți atinge de femei, nu veți dăuna oamenilor care s-au retras în temple pentru a se ruga și a îndeplini poruncile lui Allah, nu veți face război cu cei care nu vor acest lucru. Lumea cunoaște cât suntem în urma acestei probleme în zilele noastre. Nu știu dacă starea celor care s-au folosit de NBC în locuri populate poate fi exprimată prin cuvintele „a fost depășită”. Nu cred. Da, nu cu mult timp în urmă, la Hiroșima și Nagasaki, optzeci de mii de oameni au fost spulberați de furtuna atomică, iar în urmă au rămas mii de infirmi și mutilați. Acest lucru a făcut-o lumea civilizată!
Acum priviți-ne pe noi! Fiecare calif, atunci când trimitea armata în jur, dădea ordin : „Nu vă atingeți de oamenii în vârstă, de femei, de copii, de călugării care s-au dedicat rugăciunii! Nu dați foc copacilor! Nu dăunați animalelor! Nu risipiți avuțiile!„[2]
Oare este posibil ca, cei care aprobă folosirea cu ferocitate a bombelor, să aibă considerație pentru aceste discipline? Acum observați cum crează un gol inexistența oamenilor care cred în echilibru, apoi dacă vreți plângeți, dacă vreți gemeți! Dacă am putea fi noi în locul uneia dintre superputeri! Atunci n-ar mai exista atâta tiranie și chin…Acum vă întreb: Chiar și pentru acest rezultat nu este necesar războiul sfânt? Da, pentru acest lucru poți porni la drum, poți face război sfânt. Din această cauză și Mesagerul lui Allah se afla pe această cale.
Acest subiect vast și profund îl analizasem într-o cărticică, în care abordasem de sine stătător problema războiului sfânt, așa că voi trece mai departe. În perioada meccană, Profetul nostru categoric nu a ripostat și nu s-a luptat. Celor din jurul său le-a poruncit liniște, cumpătare și răbdare. În această perioadă a folosit numai normele din Coran. Timp de paisprezece ani, s-a străduit să pătrundă în în pieptul oamenilor, să le cucerească inimile.
Da, Profetul nostru, prin sfintele sale cuvinte, care transformau cărbunele în diamant și pietrele în aur, a zis: „Trebuie să n-ai mâini în fața celui care bate, să n-ai limbă în fața celui care înjură și să fii modest pe calea Islamului.” El s-a străduit să treacă peste oceane de sânge și puroi. În fața Lui oamenii erau omorâți, bătuți, iar El răbda acestea, ca și marile neplăceri personale. De exemplu, atunci când Âl-i Yâsir era înjunghiat ca la abator, El trecea pe acolo și putea doar să zică: „O, Âl-i Yâsir, răbdare, locul în care vei ajunge la sfârșit este raiul!„[3]
El era atât de răbdător și constant, dar necredincioșii nu mai puteau de ură și plănuiau și alte lucruri: să îndepărteze de tot drept-credincioșii din Mecca și să-i silească să emigreze. Da, îi sileau să emigreze în alte locuri, despărțindu-se de copii, de locurile unde se născuseră și crescuseră, unde trăiseră stimați și respectați, unde își duseseră viața în liniște și prosperitate. Astfel, toți musulmanii începură să emigreze. Primii musulmani, până la Măritul Ömer (ra), cu toții emigrau. Și Măritul Ömer (ra) se muta, dar nu avea alături de el nici pe soția sa, nici copiii, era singur în această călătorie chinuită.[4] Deoarece numai astfel găsise prilejul de a emigra. Atunci când Măritul Ebu Bekir (ra) emigra, nu avea lângă el pe Maica noastră Âișe (r.anha), pe care o vom pomeni întotdeauna drept „maica noastră„. Ea era un copil de 7-8 ani și unde era? Nu știm. Strămutarea se înfăptuia numai în felul acesta și nu era posibil altfel.
Da, erau părăsite căminele, sălașele și toată lumea era forțată să se mute. Într-o zi, Ebu Leheb și Ebu Cehil s-au dus în grajdul lui İbni Cahș și văzând oile cum behăie, pisicile cum miaună, ochii lui Ebu Cehil s-au umplut de lacrimi și a zis: „Fiul fratelui tău ne-a adus toate acestea pe cap!„[5]
Nu, nu El era vinovat. Tiranii, nemiloșii, nestatornicii erau cei care îi îndepărtau de locurile lor de baștină și se purtau crud chiar și cu animalele lor. Lacrimile necredinciosului curgeau peste propria tiranie. Musulmanii erau nevoiți să străbată un drum de cinci sute de km fără lucruri personale, fără provizii. În acea perioadă, parcurgerea unui asemenea drum dura o lună. O lună erau nevoiți să meargă prin deșert, să doarmă acolo, doar cu îmbrăcămintea de pe ei, dar nu aveau nici siguranța că vor găsi de-ale gurii. Acești oameni, după ce au emigrat în Medina, au trăit tot cu onoare, adăpostindu-se în sânul comunității pe care am numit-o „ajutător” (Ensar).
Iată, chin peste chin! Numai că, acea comunitate de sfinți, a îndurat totul fără să se plângă. Pentru ce? Sultanul Cuvântului le-a zis: „Nu scoateți un cuvânt, răbdați, deoarece la urmă veți ajunge în rai!” Profetul nostru acționa după porunca lui Allah (cc), nelăsând loc sentimentalismelor, dar ura părții adeverse nu înceta deloc.
Da, după ce i-au gonit pe musulmani din căminele lor și după ce au omorât atâția oameni, după ce i-au determinat să se mute dintr-un loc într-altul, nu-și potoliseră ura. Într-o zi, au luat o hotărâre crudă: „Să punem mâna pe avuția lor și să împărțim între noi pământurile lor.” După 8-9 ani, când Mesagerul lui Allah, fiind victorios, a poruncit orașului Mecca respect, İbni Abbas l-a întrebat: „O, Mesager al lui Allah, în ce familie veți locui?” Iar El, cu ochii plini de lacrimi i-a răspuns: „Ne-a lăsat nouă Âkil casă, să mergem să locuim acolo?„[6]
Nu rămăsese loc de odihnă în nici un colț al sfintei case (care astăzi este folosită drept bibliotecă) în care se născuse și crescuse Mesagerul lui Allah. Âkil, fiul cel mare al lui Ebu Tâlib, care mai târziu va deveni musulman, era um om care până atunci se luptase cu Mesagerul lui Allah, apoi pusese stăpânire pe avuția Lui ca un moștenitor, dovedind un suflet nestatornic. Avuția tuturor era împărțită.
Da, într-o zi, intrigantul din Mecca, İbn Übey va atrage atenția asupra acestui lucru și va striga în mijlocul Medinei: „Musulmani, voi stați aici, dar avuția vă este dusă dintr-un loc într-altul și este împărțită prin piețe și bazaruri. Într-o zi, nici acolo și nici aici nu veți mai avea nimic.„
Acest lucru era o altă tiranie. (la momentul potrivit vă voi solicita atenția asupra înțelepciunii Mesagerului lui Allah).
Într-o zi, ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, caravana care ducea avuția musulmanilor la Damasc, atunci când trecea pe lângă Medina, era întâmpinată prin cuvintele: „Priviți ca să vi se topească inima!” În timpul acesta nu neglijau să treacă prin fața musulmanilor turmele lor de oi și cămile. Iată jaful necredincioșilor și iată faptele lor!
Și ceea ce se petrece în zilele noastre nu diferă prea mult de toate acestea. M. Akif zice: „Se spune că istoria se repetă, dar dacă s-ar lua exemple, oare s-ar mai repeta!?” Și iată că, tiranie peste tiranie…drept-credinciosul este persecutat, cel care sprijină drept-credincioșii este tiranizat, este privat de țara lui, de căminul lui și de dreptul la viață.
Acum, dacă îmi permiteți, vă mai întreb încă o dată: Dacă erați dumneavoastră în locul lor, ce ați fi făcut? Gândiți-vă că, mii de companioni aveau aceleași sentimente, erau mâhniți din cauza acelorași lucruri. Mereu erau răniți, inimile lor erau străpunse de hanger și trăiau în suferință. Dacă cerul ar fi spus împotriva supliciului lor „destul!„, ei s-ar fi indignat. De aceea, milostivul a fost precaut și a vorbit…adică a recurs la ajutorul declarațiilor lui Allah (cc): „Puterea de a se apăra le este dată celor care sunt atacați, căci ei sunt cei nedreptățiți, iar Allah pe ei îi ajută, căci El este Puternic. Precun și celor care au fost izgoniți pe nedrept din casele lor, numai pentru că au spus: „Profetul nostru este Allah” (Hacc [Pelerinajul], 22/39-40).
Da, tirania a fost întețită și au fost privați de dreptul de a trăi. Acum li se permitea să se socotească cu oamenii care i-au oprimat, i-au hărțuit cu orice prilej și au vrut să-i ucidă. Folosirea forței era motivată. „După spusele Stăpânului nostru Allah, ei au fost scoși pe nedrept din țara și căminele lor.„…adică, „au fost expuși la o mie și una de privațiuni.” Soțiile, copiii au rămas, iar cei rămași au fost încătușați. Foarte mulți oameni și-au petrecut 7-8 ani din viață fiind înlănțuiți.
Iată că, musulmanilor, ce se chinuiseră atât, li se dădea permisiunea de a apăra drepturile oprimaților, a nedreptățiților, a condamnaților și de a se socoti cu dușmanii. În același timp, Profetul nostru era însărcinat cu războiul sfânt.
Islamul nu era o religie a spadei și sângelui, așa cum o descriseseră unii necredincioși și păcătoși necinstiți. Profetul nostru a folosit spada…și faptul că El va fi trimis astfel a fost anunțat de către ceilalți profeți înaintea apariției Lui: Măritul Mesia relatează despre El In Biblie: „El are în mână bâta, spada.„[7] În caz de nevoie, El va lupta împotriva nedreptății.
Un alt profet a zis: „În fața lor este stindardul sfinților.„[8] Deoarece ei vor flutura acel steag în cele patru colțuri ale lumii, se vor aduna sub el și vor porni lupta pentru dreptate și adevăr. Da, acel spirit sfânt, ce continuă până la steagul vostru, în acea perioadă se va răspândi în cele patru colțuri ale lumii. În aceste condiții, Mesagerul lui Allah era însărcinat cu războiul sfânt și se socotea cu dușmanii săi.
Încăpățănaților săi contemporani El le spunea: „Nu puteți împiedica libertatea de gândire și de idei; nu puteți astupa căile ce duc la omenie.„
Încă aplaudăm Revoluția Franceză, ce a oferit un tablou al cruzimii și abaterilor, considerând-o drept o poartă deschisă spre libertate. Pe când, această revoluție a dat prilej la multe cruzimi și în fiecare zi erau tăiate mii de capete la ghilotină. Ea s-a devorat pe ea însăși.
Robespierre, care într-o zi a dat ordin pentru uciderea lui Danton, l-a întrebat pe acesta: „Care ți-e ultima dorință?” La care, acesta a răspuns: „Nu am nicio dorință, oricum ni se vor întâlni capetele în coș.„
Iată fața interioară a revoluției ce a deschis porțile libertății și iată cruzimea care patrulează! Nu au rămas oameni pe care să nu-i taie. Mai întâi pe rege, apoi susținătorii lui și alții…
Cu paisprezece secole în urmă, Mesagerul lui Allah, aducând lumina ce sfâșie întunericul, înlătură tirania și dictatura, punând în fața oamenilor libertatea. Veți ajuta pe cel oprimat și nedreptățit. Pe când ei suferă acolo, voi nu puteți aici să le ascultați gemetele ca și cum ar fi un nai. Dacă numai forța va desface această îngrădire, o veți folosi. Dar astăzi noi nu putem proceda astfel.
Atunci când a avut posibilitatea de a săvârși, Mesagerul lui Allah a stat și a calculat. Au avut loc acțiuni chibzuite atât de logice și înțelepte, încât numărul oamenilor care au murit pe frontul Islamului în perioada Mesagerului lui Allah a fost doar o sută. Fiți atenți, numai în timpul celui de al Doilea Război Mondial, atunci când două forțe agresive s-au încleștat, au murit aproape patruzeci de milioane de oameni.
În Rusia, în urma instituirii unui sistem neomenesc, au fost uciși o sută de milioane de oameni. Pe sângele lor au plutit corăbii, din ruine a fost înălțat un edificiu pe care l-au numit „un nou sistem” și acesta este comunismul.
„Pe canibal îl întrecuse omul în sfâșiere,
Pe omul fără dinți îl devorau frații lui.”
În fundul pământului să se scufunde aceste sisteme! De altfel se scufundă…Vor apune toate sistemele care nu sunt native, normale, care nu se bazează pe dreptate, care nu permit creșterea ideii de dreptate.
Da, în perioada Mesagerului lui Allah, ce a măsurat zece ani, pentru a împlini adevărul, pe frontul Islamului au murit doar o sută de oameni. Pe când, așa cum am menționat mai sus, în cel de al Doilea Război Mondial numărul morților a depășit patruzeci de milioane. Această cifră nu include răniții, mutilații și cei care au murit ulterior.
Epoca Fericirii este perioada în care s-a dezvoltat ideea de omenie, stima și considerația față de om, iar umanismul zilelor noastre nu a reușit să atingă acest nivel. Nici nu este posibil să atingă. Deoarece Măritul Mohamed (sas) este cel care a deschis această cale. În lumea Lui drept-credinciosul se luptă. Se luptă, dar niciodată nu încetează suflul păcii și valorile umane nu sunt desconsiderate. Nu sunt uciși oameni fără nici un motiv, nu sunt cucerite țări și nu sunt exploatate alte națiuni.
d. Pentru Islam pacea este fundamentală
Nici înainte și nici acum occidentul nu a cunoscut valorile sacre. A invadat țări, a pus mâna pe bogățiile solului și subsolului acestor țări, a înrobit oameni și a format colonii. Pentru acest lucru a duc război, a vărsat sânge, iar în spatele Războiului Balcanic, al Primului Război Mondial, al celui de al Doilea Război Mondial, al cuceririi Golfului stau tot aceste lucruri. Pe când lupta dusă de Islam este în numele unei cauze înalte, în numele libertății de opinie și de idee, în numele deschiderii căilor spre omenie. În același timp, nu a neglijat nici pacea, atunci când a fost necesară. Deoarece pacea este fundamentală, iar lupta, secundară.
„Dacă ei se apleacă spre pace, apleacă-te și tu și încredințează-te lui Allah, căci El este Auzitorul, Știutorul.” (Enfâl [Prăzile], 8/61).
„O, voi cei ce credeți! Intrați cu toții în pace! Nu călcați pe urmele diavolului, căci el este vrăjmașul vostru fățiș.” (Bakara [Vaca], 2/208).
Da, aceste versete și altele asemănătoare lor, au îndemnat musulmanii spre pace, recomandându-le cumpătarea și dreptatea chiar în starea de război. Însă sistemele celelalte au dus un război crud, iar pacea nu a diferit de război. Oricum s-ar numi, aceste sisteme nu sunt altceva decât niște organisme cu înfățișare dezordonată, orânduieli diavolești. Diavolul face ce face și îi înșeală pe oameni. Deoarece el este dușmanul declarat al omului. Procedează astfel pentru a vă îndepărta de propria persoană, de scopul vostru, de cunoașterea istoriei, de filosofia istoriei. Da, atunci când se luptă, drept-credincioșii se pot lupta cu alți drept-credincioși, totuși pacea, totuși pacea!
„Dacă două tabere de credincioși se războiesc, împăcați-le. Dacă una din ele s-a ridicat pe nedrept împotriva celeilalte, luptați împotriva celei ce s-a ridicat, până ce se va pleca înaintea poruncii lui Allah. Dacă se pleacă, împăcați-le cu dreptate. Fiți nepărtinitori! Allah îi iubește pe cei nepărtinitori!” (Hucurat [Încăperile], 49/9).
Două comunități se confruntă…și țara, națiunea se destramă și dacă începe dezordinea interioară, iată atunci, cei care se încaieră dacă sunt drept-credincioși, pentru unitatea Islamului trebuie ca ei să fie luați de guler și să li se ceară socoteală și cu orice preț să se asigure că națiunea nu va fi divizată.
Acest lucru este relatat în Coran, dar noi ce facem? Din respect pentru trecutul nostru apropiat, nu se poate spune că starea noastră este prea îmbucurătoare. „Stavilă în calea descurajării este maturitatea.” Cine cade pradă descurajării, nu-și mai poate reveni și se scufundă, se sufocă, iar să fii optimist în fața cauzelor ruinării este mult prea greu.
Da, drept-credincioșii sunt martorii lui Allah pe pământ, ei constituie un element în menținerea echilibrului internațional și sunt garanția armoniei generale. Luând în considerare acest lucru, ei se află pe poziția de a putea interveni în toate pentru dreptate și echitate. Dacă în țările lor sau în altă țară lucrurile nu mai au nici o rânduială, adică s-a ajuns în punctul de a fi necesară intervenția și dacă avem forțe pentru această intervenție, atunci este de datoria noastră de a asigura acolo din nou armonia și a păstra prosperitatea. Odată ce se ia hotărârea intervenției și luptei, se clarifică obiectivul, apoi se determină și direcția. Trebuie să te supui lui Allah și să pășești pe calea știută.
De altfel, cu ocazia sfârșitului trist de la Uhud, Cel Drept nu poruncește acest lucru, zicând: „Odată ce ai luat o hotărâre, să te supui lui Allah!„
Da, dacă condițiile și evenimentele vă duc către lupta materială, adică atunci când voi propovăduiți religia voastră, vă este îngrădită libertatea de a propovădui sau dacă în lume nu există cineva care să oprească gemetele oprimaților, a nedreptățiților, a condamnaților, ori atunci când voi doriți să propagați dreptatea, unii folosesc forța sau când ei comit o agresiune asupra țării și pământului vostru și vă amenință viața, iată atunci a sosit vremea de a lupta împotriva lor.
2. O bună pregătire
Atunci când vine vremea de a ieși pe câmpul de luptă, este obligatoriu să te pregătești conform acelei situații. Și desigur că, în primul rând este necesară pregătirea forței morale. Specialiștii în științe militare știu foarte bine ce înseamnă moralul în timpul luptei, știu și se apleacă cu atenție asupra acestui lucru. Fără îndoială credința este izvorul și sursa moralei. Nu este posibil ca un om fără credință să aibă o performanță importantă pe câmpul de luptă.
a. Forța morală
Iată câteva afirmații strălucitoare care relevă faptul că, întărind forța morală a drept-credinciosului, îl pregătești fizic și moral pentru război:
„Să lupte pentru calea lui Allah cei care își vând Viața de Acum pe Viața de Apoi! Celui care luptă pentru calea lui Allah, fie că va fi ucis, fie că va fi biruitor, îi vom da o mare răsplată.” (Nisâ [Femeile], 4/74).
„O, Profetule! Încurajează-ți credincioșii în luptă! Dacă printre voi sunt douăzeci de bărbați răbdători, ei vor birui două sute. Dacă se află o sută, vor birui o mie din cei care tăgăduiesc, căci ei sunt un popor ce nu înțelege.” (Enfal [Prăzile], 8/65).
„De câte ori o mână de oameni nu a biruit o oștire numeroasă, cu îngăduința lui Allah?” (Bakara [Vacile], 2/249).
„Nu vă pierdeți cu firea și nu vă mâhniți, de vreme ce veți fi înălțați, dacă sunteți credincioși.” (Âl-I İmrân [Neamul lui Imran], 3/139).
Sfârșitul și rezultatul este al celor care au teamă de Allah.
Un principiu care rezultă din aceste versete: Dreptatea este mereu biruitoare. Nu i se poate fura victoria.
Atunci când se luptă, drept-credinciosul este însuflețit de această idee și se adăpostește sub aripa credinței.
Iată, atunci când pregătea ostași, Profetul nostru le inocula credință, încredere și morală.
Acești ostași, cu cât partea adversă fugea de moarte, cu atât mai mult o urmăreau, o căutau…chiar o considerau o cheie tainică ce deschide poarta raiului și ziceau: Oare unde voi face abluțiunea cu sângele mărturiei de credință și voi fi alături de Stăpânul meu!?. Pe câmpul de luptă ei își vedeau visele mărturiei de credință. Voința și conștiința fiecărui ostaș fierbea precum recipientul simțămintelor. Poți să stai în fața unor oameni care aduc asemenea ofense morții? De altfel, dușmanii gândeau la fel și o luau la fugă atunci când îi vedeau.
b. A fi putere convingătoare
A doua chestiune importantă este decizia Măritului Mohamed (sas) de a-și aduce comunitatea în starea de cea mai mare și convingătoare putere în cadrul echilibrului internațional. Deoarece dacă voi nu vă veți aduce puterea și forța voastră la acest nivel, alții își vor bate joc de bărbile voastre, iar prin comportamentul și atitudinea lor, vă vor ironiza, fără să țină seama de părerile voastre, vor lua decizii și vă vor obliga să adoptați aceste hotărâri.
O consecință importantă a acestui lucru va fi faptul că nu veți avea greutate în fața superputerilor și a echilibrului dintre state. Pe când Allah poruncește astfel: Allah nu le va da cale tăgăduitorilor asupra credincioșilor. (Nisâ [Femeile], 4/141). Adică, nu există cale pentru ca necredinciosul să fie deasupra drept-credinciosului. Un creștin, un evreu sau o comunitate de creștini și de evrei, o comunitate de idolatri, de ateiști și comuniști, o comunitate de capitaliști să nu domine pe musulmani…și, într-adevăr nu au reușit să-i domine.
Deoarece Allah deloc nu este de acord cu acest lucru. Cel Drept zice: Eu le-am închis lor aceste uși. Drept-credinciosul nu poate trăi sub oprimarea altuia, nu poate duce o viață precum iedera, sprijinindu-se pe alții. De altfel, unui drept-credincios nu-i stă bine sprijinit de aracii altuia. Drept-credinciosul nu poate fi adus în starea unui șoarece în ghearele pisicii.
Da, fie în mod individual, fie în comunități și națiuni, drept-credincioșii sunt oameni care au caracteristici superioare și se mențin la suprafață. Iată că, Mesagerul lui Allah a indicat comunității sale acest obiectiv și a zis: Pentru voi nu există limite pentru a vă înălța și aceasta este culmea la care să ajungeți. Dacă nu veți stăpâni puterea la acest nivel, vă vor zdrobi. În hadis-ul relatat de către Ebu Dâvud și Tirmizî, se spune: Se vor îngrămădi pe capul vostru, vă vor lua îmbucătura de la gură și vor participa la masa voastră.[9]
Așa cum se vor aduna la masă, vor da năvală asupra binefacerilor lui Allah. Dacă vreți, ținând cont de zilele noastre, putem zice: Se vor îngrămădi asupra voastră din patru părți pentru a pune stăpânire pe petrolul și pe alte bogății din Kerkük, din Daghestan, din Siria, din Liban, din Egipt.
Imperiul Otoman administra acele locuri precum o grădină. Nimănui nu-i curgea sânge pe nas. O asemenea administrare putea fi văzută doar în ceruri. Dar, păcătoșii și necredincioșii, care au pus ochii pe bunurile voastre, v-au luat îmbucătura de la gură și și-au împărțit între ei avuția voastră. În așa măsură, încât o perioadă, dacă unul din ei zicea: Orice ar fi, este în interesul nostru ca acolo să deschidem o școală, se deschidea și pofta altui stat.
Nu știu unde în orient, chiar și în cea mai mică regiune exista școală de predare în limbi străine, aparținând la trei țări în mod separat…și în Turcia, brațele exploratoare ale acestei culturi imperialiste, peste trei sute, toate acestea ce căutau în Turcia? Noi nu eram stăpâni pe inteligența, capacitatea, clarviziunea noastră pentru a ne forma? Și care era motivul adevărat pentru care cutreierau venele voastre precum virușii, erau intimi cu conducerea noastră și se mobilizaseră pentru educarea noastră? Oricum, apropierea de noi nu se datora faptului că ne iubeau! Nu, ei veniseră să roadă lumea noastră spirituală și de multe ori au avut succes.
În timpul Războiului Balcanic ne-au invadat…În timpul Primului Război Mondial ne-au creat necazuri…Au vrut să valorifice împotriva nostră Al Doilea Război Mondial…dar Allah (cc) ne-a ocrotit, ne-a supravegheat și ne-a adus până în zilele noastre.
Da, pentru ce toate acestea pe capul nostru? Pentru că, nu s-a dat dovada performanței pentru reținerea de către întreaga națiune a obictivelor indicate de Măritul Mohamed (sas). Cel Drept poruncește astfel: Pregătiți-le tot ce puteți, forță și cai înșăuați, ca să-l îngroziți pe vrășmașul lui Allah și al vostru…(Enfal [Prăzile], 8/60).
Primii musulmani au înțeles foarte bine acest lucru. Atunci când Mevlânâ Șiblî analizează viața Măritului Ömer (ra), zice: Când avea loc lupta în cele patru fronturi, în afară de o mulțime de cai și cămile care participau la luptă mai existau cai care nu luau parte la război. De exemplu, în împrejurimile Medinei exista o fermă cu patruzeci de mii de cai arăbești, care nu participau la luptă, iar în Siria erau crescuți încă patruzeci de mii de cai, care erau ținuți de rezervă. Acești cai nu participau la luptă, fiind ținuți în rezervă pentru orice eventualitate.[10]
În acele zile, iată că exista o asemenea pregătire, datorită posibilităților oferite de Allah (cc). În realitate, este posibil să percepem semnificația de a fi pregătiți și precauți din versetul din Coran. Deoarece conform unui înțeles specific, cuvântul „ribat” înseamnă hărăzirea, destinarea, legarea unui om, a unui animal, a unor elemente de un loc. Iată, Coranul ne indică un asemenea obiectiv și zice: Apărați de dușmanul care privește cu ochi răi religia, limba, onoarea, demnitatea, patria voastră și tot ce aveți mai sacru și nu precupețiți în a pregăti forța pentru a înfăptui acest lucru! Nu dați prilej și posibilitate dușmanului! Să nu ajungeți în situația unei națiuni ironizate și jucărie în mâinile altora!
c. Recurgerea la sabie atunci când se impune
Coranul recomandă înțelepciune în menținerea echilibrului lumii, dar la nevoie Măritul Mohamed (sas) este profetul care a venit cu porunca de luptă. Tora și Biblia spun referitor la El: Cel cu sabia în mână. Da, El propagă dreptatea, doar că, atunci când există piedici în calea propagării dreptății și adevărului, folosește și sabia. În același timp, El este profetul sabiei.
Pentru faptul că este profetul sabiei, Allah (cc) i-a poruncit, prin vocea Coranului, să fie instruit în tehnica și strategia războiului. Un verset spune: Allah îi iubește pe cei care luptă pe calea Sa în rânduri strânse de parcă ar fi o zidire turnată în plumb. (Saf [Rândul], 61/4).
O asemenea formațiune sudată, compactă, strânsă este un scut solid împotriva străpungerii de către dușman a rândurilor apărării și, pentru zilele acelea, era cea mai desăvâșită plasare. Da, atât de bine erau oamenii prinși unul de altul încât, unitatea lor era un izvor de teamă pentru dușman. Iată că, Profetul nostru personal învățase de la Cel Drept această tehnică de luptă și o folosise în multe războaie cu succes.
Coranul și Tradițiile se apleacă cu atâta insistență asupra acestui subiect, încât cel care arată slăbiciune este pierdut. Da, dacă se întrevede o confruntare cu dușmanul, atunci nu trebuie să existe slăbiciune:
„O, voi ce credeți! Ce-i cu voi? Când vi s-a spus: „Porniți la luptă pentru calea lui Allah”, v-ați lipit de pământ. Vă mulțumește Viața de Acum mai mult decât Viața de Apoi? Ce este bucuria vremelnică din Viața de Acum pe lângă Viața de Apoi, dacă nu foarte puțin!” (Tevbe [Căința], 9/38)
„Dacă nu porniți la luptă, Allah vă va osândi la o dureroasă osândă, apoi vă va înlocui cu un alt popor și nu-L veți păgubi cu nimic. Allah asupra tuturor are putere.” (Tevbe [Căința], 9/39)
„Dacă voi nu-i veniți în ajutor, să știți că l-a ajutat Allah [mai înainte], când cei care nu credeau l-au alungat, ca unul dintre cei doi. Când cei doi se aflau în peșteră și când el i-a zis însoțitorului său: ” Nu fi mâhnit, căci Allah este cu noi!” Și a pogorât Allah liniștea Sa asupra lui și i-a venit în ajutor cu oșteni pe care voi nu i-ați văzut și a făcut cuvântul celor care nu credeau [să coboare] jos, în timp ce cuvântul Lui Allah [s-a înălțat] cel mai sus. Iar Allah este Puternic și Înțelept.” (Tevbe [Căința], 9/40).
Da, atunci când voi nu i-ați venit în ajutor, Allah (cc) nu l-a lăsat și l-a ajutat împotriva tuturor forțelor mârșave…în măsura devotamentului și sincerității voastre, vă va ajuta și pe voi.
Sub lumina Coranului, Mesagerul lui Allah indica comunității sale această cale, încât nu era posibil ca o asemenea comunitate să fie inferioară. De altfel, nu a fost și nici nu a fost nimicită. Musulmanii, în numele garanției echilibrului lumii, întotdeauna să fie pregătiți, atenți și la nevoie să fie în frunte. O atitudine contrară reprezintă un păcat; cere căință și pocăință…Iată un exemplu din vremea fericirii: El s-a întors către cei trei bărbați lăsați în urmă cărora, oricât de întins era, pământul li se părea îngust, iar ei se simțeau la strâmtoare, căci și-au închipuit că nu este nici un adăpost împortiva lui Allah, afară de El. Apoi El s-a întors către ei, iar ei s-au întors la El. Allah este De-căință-primitor, Milostiv. (Tevbe [Căința], 9/118).
3. Conștiința supunerii
Supunerea este foarte importantă. O importanță și mai mare o are dezvoltarea conștiinței supunerii în interiorul unei comunități de nomazi. Da, în acea comunitate ignorantă nimeni nu ascultă de nimeni și nimeni nu acceptă pe nimeni. Dar El, tot încercând, i-a obișnuit cu o asemenea supunere, încât atunci când a numit în fruntea unei oștiri un tânăr de șaptesprezece ani, oștire din care făceau parte Ebu Bekir, Ömer, Osman, Ali, în afără de câteva voci, nimeni n-a scos o vorbă…[11]
„O, voi cei ce credeți. Fiți tari când întâlniți o ceată (de vrăjmași). Amintiți-vă întotdeauna de Allah. Poate veți fi fericiți!” (Enfal [Prăzile], 8/45)
„Dați ascultare lui Allah și trimisului Său. Nu vă certați, căci altminterea vă veți împotmoli și vântul vostru bun se va duce. Fiți răbdători! Allah este cu cei răbdători.” (Enfal [Prăzile], 8/46).
„O, voi cei ce credeți! Dați ascultare lui Allah! Dați ascultare trimisului și celor, dintre voi, ce au porunca!” (Nisa [Femeile], 4/59).
Atât de mult se răspândise supunerea printre companioni, încât cu toate că Măritul Ebu Bekir (ra) era calif, venind lângă tânărul comandant Üsame, a zis: O, comandant ce ai fost desemnat de profetul lui Allah, dacă îmi dai voie aș dori să-l iau lângă mine pe Ömer pentru a munci în treburile statului.[12]
Un calif cerea voie. De ce? Deoarece Mesagerul lui Allah îl numise pe Üsame comandant și trebuia să i te supui. Toată viața sa Mesagerul lui Allah a insistat asupra supunerii, respingând neascultarea, anarhia, răzvrătirea. El a avut parte de reușită cum nu a avut nimeni în așa fel, încât într-o zi, în detașamentul lui Abdullah b. Hüzâfetü’s-Sehmî, venind porunca comandantului „Aruncați-vă în foc!”, au existat tentative de a se arunca în foc. Pe când acest lucru era o sinucidere. Unii au zis: „Mesagerul lui Allah nu ne-a ordonat așa ceva. Deoarece, este o sinucidere, o intrare în iad. Noi am acceptat credința pentru a scăpa de foc, adică pentru a nu intra în iad. Să-L întrebăm pe Mesagerul lui Allah dacă trebuie să ne supunem și în acest caz.”[13]
Da, atât de mult s-a adâncit supunerea. Până când sosește porunca de sus, loviturile de sabie se abat asupra capului tău și tu ești tocat precum carnea pe butuc, dar nici nu clipești; deoarece nu a venit porunca de retragere din partea comandantului. În caz contrar, dacă fiecare ar acționa după capul lui, va dispărea unitatea și solidaritatea, capul devine picior, iar piciorul, cap, zice Coranul: Nu vă sfădiți, nu vă învrăjbiți; altfel lucrul vostru se va sfârși rău, vigoarea se va împrăștia, veți fi călcăți în picioare.
4. Profetul soldat și tactici deosebite
Mesagerul lui Allah era un bun ostaș și adopta diferite tactici. O tactică aplicată o dată, a doua oară nu o mai adopta. De aceea, dușmanii Lui erau mereu derutați. Tactica hărțuirii „kerr u ferr”, folosită des în zilele noastre, dar pe atunci știută prea puțin, a ataca, a te retrage, a șicana dușmanul…toate acestea îi zăpăciseră pe koreișiți.
La Bedir astfel își întâmpinase dușmanii Mesagerul lui Allah. Neștiind cu ce se confruntă, idolatrii au fost surprinși la început, cu toate că aveau o armată completă, având pregătiți cai, cămile, provizii. În acea zi musulmanii nu aveau decât doi sau trei cai și fiecărui ostaș dacă îi revenea o suliță și căteva săgeți.[14] Doarece, ei veniseră cu alte gânduri la Bedir.[15]
Dușmanul, văzând că nu se aplică nici una din tacticile folosite până atunci, a intrat în panică și a fost alungat.
O altă tactică…Pe front se făcea namaz, se arată indiferență față de dușman și se difuza în jur încredere. Partea adversă putea să considere acest lucru un prilej. Numai că această situație nu era cum credeau ei. Deoarece Cel Drept își instruise apropiatul în privința namaz-ului de pe front: Când te afli cu credincioșii și îndrumi rugăciunea, unii se vor ruga în picioare cu tine, iar alții vor fi la arme. (Nisa [Femeile], 4/102).
Atunci când tu faci namaz, împreună cu tine să facă namaz o parte a comunității. O altă parte să stea în așteptare, ocupându-și locurile, iar după ce primii au efectuat o unitate de namaz, alții să-și ocupe locurile, ca apoi să facă namaz primii care au stat în așteptare.
Dușmanii îi pândeau din depărtare; ei făceau namaz cu săbiile, cu scuturile, cu tolbele cu săgețile alături.Tocmai când voiau să dea năvală, dușmanii constatau că era o strategie chiar în timpul namaz-ului. Cei care erau în așteptare veneau la namaz, iar cei care făcuseră namaz treceau în așteptare…
Chiar și în timpul namaz-ului, Mesagerul lui Allah făcea planuri de ofensivă, de apărare, după porunca lui Allah.[16]
a. Confidențialitatea: a acționa pe nesimțite
În legătură cu doctrina militară, Hitler a spus: Eu am descoperit taina de a nu fi perceput. Pe când, sub forma în care s-au exprimat cei din vechime, „Confidențialitatea” a fost pusă în discuție de către Măritul Mohamed (sas) și datorită Lui omenirea a cunoscut confidențialitatea. Nici în ofensivă și nici în apărare nimeni nu putea să știe obiectivele fixate și strategia adoptată de El.
Până nu parcurgea o parte din drum, nu spunea încotro merge. Până la ultimul popas spre Mecca, nici idolatrii și nici ostașii Lui nu cunoșteau care era obiectivul. S-au aprins în zece mii de locuri zece mii de focuri, iar koreișiții au fost cuprinși de frică. Numai că, nu mai era nimic de făcut.
b. Rețeaua de informații
Alcătuise o rețea de informații, ce nu se mai văzuse până atunci, încât veștile ajungeau imediat la centru și erau valorificate la timpul potrivit. Istoria nu specifică nimic în legătură cu știrile care ajungeau la dușman referitor la Mesagerul lui Allah. Habib b. Ebî Beltea, făcând o mică greșeală, a vrut să dea de știre meccanilor plecarea Lui spre Mecca, dar a fost prins pe drum de curier. Desigur că nu i-au spus nimic și din moment ce problema a fost rezolvată, pentru ce să-i mai spună! El și-a explicat gestul, amintind că are o deficiență. De fapt, această persoană se aflase la Bedir, dar avea o deficiență evidentă. El fusese cuprins temporar de această deficiență, dar fusese iertat.
Da, Mesagerul lui Allah crease pe cont propriu o rețea de informații, dar nu dăduse prilej să se obțină informații referitoare la El. Exista o asemenea confidențialitate.[17]
Se poate spune orice despre „păstrarea secretului”, dar cu paisprezece secole în urmă, Persoana care l-a instruit, l-a instruit și în această privință și omenirea a cunoscut cu adevărat confidențialitatea prin Măritul Mohamed Mustafa (sas).
Într-un punct, în care o cămilă putea ajunge în patruzeci și opt de ore, alergând cu toată viteza, Profetul nostru putea face să ajungă știrile într-un timp mai scurt. Gândiți-vă că, Profetul nostru stătea la Medina, iar armatele luptau tocmai în Siria. Pentru a parcurge această lungă distanță, erau necesare zece zile dacă se mergea fără oprire. Dar, curierii Profetului nostru parcurgeau această distanță de zece zile în opt zile. Iată, formase o asemenea uimitoare rețea de informații.
Allah (cc) îi arăta calea, iar El mergea pe calea arătată de Allah (cc). Primul curier parcurgea distanța până la primul loc de popas și acolo se odihnea. Știrea era luată de al doilea curier și o ducea până la al treilea curier, care aștepta la următorul loc de popas. Al treilea curier trasmitea celui de al patrulea, iar aceste celui de al cincilea și astfel, știrea ajungea în cel mai scurt timp la locul stabilit cu cei mai viguroși călăreți, cei mai puternici curieri. Altfel, stând la Mecca, exista posibilitatea de a obține știri din Medina?
Pe lângă toate acestea, El fiind un foarte bun ostaș, atunci când expune necesitatea păcii, imediat se îndreaptă spre pace. De altfel, mai sus am atins acest subiect. Aici, pentru a face o completare, este necesar să vă facem cunoscute următoarele: Coranul îi spune: Dacă ei se apleacă spre pace, apleacă-te și tu și încredințează-te lui Allah, căci El este Auzitorul, Știutorul. (Enfâl [Prăzile], 8/61). Adică să accepți motivele, dar nu neglija să te supui lui Allah (cc). Înainte de a accepta motivele, încredințare înseamnă exprimarea cunoașterii și acceptării principiilor și legilor trândăviei, a inconștienței, a iraționalului, iar după acceptarea motivelor, încredințare înseamnă cunoașterea și acceptarea principiilor și legilor supunerii, a capitulării, a legăturii cu Allah (cc), a legilor naturii, a versetului creației.
c. Perioadele comunicării
Într-o anumită perioadă, porunca Celui Drept către El era următoarea: Cheamă-i pe oameni pe Calea Domnului tău prin înțelepciune și predică frumoasă! Vorbește-le în cel mai ales chip! Da, Domnul tău îl știe prea bine pe cel care se rătăcește de la calea Sa, după cum îi știe prea bine și pe cei care sunt bine călăuziți. (Nahl [Albinele], 16/125.
Allah (cc) știe foarte bine cine este în rătăcire și cine pășește pe drumul călăuzitor. Tu fă-ți numai datoria și nu te amesteca în celelalte lucruri!
A urmat apoi o perioadă în care Profetul nostru, în urma poruncilor primite de la Allah (cc), a început să-și transmită comunicările în mod deschis și cu voce aspră. Cel Drept îi spune în versetele următoare: Coboară-ți aripa asupra credincioșilor care te urmează! (Șuarâ [Poeții], 26/214).
„Dă glas la ceea ce ți s-a poruncit și împotrivește-te închinătorilor la idoli.” (Hicr [Al-Hijr], 15/94).
5. Scurte secțiuni din viața Lui
După ce Islamul a început să fie cunoscut, presiunile au crescut și au fost victime-martiri, precum Sümeyye, Yâsir și alții. Au început emigrările, la unii din cauza foametei, la alții din cauza chinurilor, iar la alții din cauza rănilor provocate de sulițe și săgeți. Era anul emigrării în Etiopia, întoarcerii în locurile de baștină și emigrarea ce urma să aibă loc în Medina, anul în care au murit Maica Hatice și Ebu Talib și Mesagerul lui Allah a rămas fără nici un sprijin.
Allah (cc) îi lua tot ceea ce îi fusese sprijin, deschizându-i calea spre Cel Drept. Deoarece dacă pretextele nu se vor liniști, nu se va realiza apropierea de Cel Drept, potrivit legilor firii și naturii. Pretextele să fie eliminate în totalitate încât omul, în acel moment fiind neputincios și constrâns de predispozițiile sale firești, îndreptându-se către Allah (cc), să perceapă tainele luminii unicității divine.
Să perceapă în așa fel, încât în conștiința lui să-și facă apariția taina unicității, exact cum s-a întâmplat cu Yunus b. Metta, apoi vei cunoaște adevărata eliberare și, sub arborele sfânt, vei vedea măreața lumină.
Da, luându-l pe Ebu Tâlib, îi lua un susținător, luând-o pe Maica Hatice, îi lua un alt susținător și astfel, pentru a da cea mai mare lecție celor care vor veni, face să dispară una după alta pricinile care stăteau în atenția Lui, îl îndreaptă către Cel Drept și parcă îi zice: Tu ești un competitor care mereu va zice „Allah”; nu vezi că, luând de lângă tine pe tatăl tău înainte ca tu să vii pe lume, apoi pe mama ta, mai târziu pe bunicul tău, da, pe toți cei care te susțineau, te-a prevenit asupra unui lucru: „Stimate prietene, ai grijă ca, în fața ochilor tăi să nu apară o altă imagine! Întotdeauna să Mă cauți pe Mine, să Mă vezi pe Mine, să Mă simț pe Mine, să știi de Mine și străduiește-te ca, în lume, în spatele oricărei uși la care vei bate, să-Mi auzi vocea!”
Calea pe care îl obliga să meargă Allah era grea, dură, plină de greutăți, dar nu era o sarcină pe care să n-o poată duce Măritul Mohamed Mustafa (sas). Deoarece El era un om foarte puternic prin puterea lui Allah (cc), viguros prin vigoarea lui Allah (cc), un om care nu putea fi învins de incapacitate și sărăcie.
Unul din locurile, în care problemele apărute nu aveau constanță, era Taif. Mesagerul lui Allah se dusese acolo în speranța că va găsi inimi curate cărora să-și prezinte mesajul și se întorsese cu sângele șiroindu-i din cap, din trup, din picioare. Apoi se întâlnise la Akabe cu primii șapte oameni, aceștia fiind Ebu’l-Heysem et-Teyyihânî și prietenii acestuia.
În anul următor, veneau să se supună Mesagerului lui Allah șaptezeci și doi de oameni.[18] Printre ei erau și două femei, Nesibetü’l-Maziniye (este vorba de Ümmü Ümâre, femeia pe care o pomenește cu cinste Istoria Islamului) și Esma binti Amr.[19] Din acea zi, aceste mărețe femei nu s-au mai despărțit de Mesagerul lui Allah în nici o campanie, în nici o luptă. După unele hadis-uri, Ümmü Ümâre era la datorie cu sabia în mână la Yemâme, unde fiul său Habîb devenise martir.[20] Mesagerul lui Allah a fost invitat la Medina și devine comandantul oștirii.
Până în acea zi, Mesagerul lui Allah nu dăunase nimănui cu ceva, nu spusese nimic nimănui. El atunci când dădea cuiva un cuțit, îl întindea cu mânerul, ținând spre sine partea ascuțită. Deoarece omul se putea speria.[21]
Da, era un om delicat și până în acea zi nu mâhnise pe nimeni. Numai că, împotriva liliecilor care erau neliniștiți în fața propagării dreptății și adevărului și se străduiau să se împotrivească întinderii aripilor Coranului, desigur că El, „Stăpânul sabiei” trebuia să-și folosească paloșul și să zică: O, liliecilor! Nu puteți lua fața luminii! Voi trăiți noaptea…retrageți-vă, nu stați în calea oștirii luminii zilei și a cavaleriei luminii!
Era liderul apropiat al cetățenilor săi și comandantul oștirii. În primul rând a rezolvat problemele sociale. S-a înfrățit cu companionii, i-a atras pe oamenii scripturii, a făcut pace cu ei și, pregătind o constituție, a inoculat în sufletele tuturor încredere și siguranță.
Apoi s-a îndreptat către armată și a înființat mici detașamente, împrăștiind în jur patrule de recunoaștere. În majoritatea lor, patrulele de recunoaștere, formate din zece sau mai puțini oameni, aveau sarcina grea de a aduna informații. Acestea cercetau împrejurimile și știrile pe care le obțineau le aduceau la cunoștința Mesagerului lui Allah.
Existau și multe detașamente înarmate și instruite. În fiecare clipă erau gata de acțiune. În exprimarea de astăzi, putem să le numim echipe de șoc. Echipele Mesagerului lui Allah făceau și muncă de recunoaștere. Dar, dacă era necesar, știau foarte bine să lupte. De patru ori și Mesagerul lui Allah i-a condus. Uneori existau și patrule de recunoaștere formate din două sute de oameni. Acestea aveau sarcina de a crea panică în rândul dușmanului.
6. Obiectivele detașamentelor călare
Musulmanii erat gata pentru toate confruntările. Și idolatrii îi determinau din toate puterile la asemenea confruntări. De la începerea revelației trecuseră paisprezece ani. Cei care erau neliniștiți din cauza luminii, neîncetat doreau s-o stingă și peste tot acționau împotriva credinței și Coranului, iar atunci când aveau prilejul, nu-i cruțau pe musulmani. Astăzi există oameni care dezaprobă tirania, dar în zilele acelea nu era nimeni care să condamne nedreptățile care aveau loc împotriva musulmanilor, nimeni nu zicea nimic. Tot ce făceau koreișiții era considerat logic, chiar și cruzimea cea mai rușinoasă era privită ca ceva firesc. Deoarece koreișiții erau stăpâni pe Mecca și făceau tot ce doreau ei.
Distrugerea despotismului koreișiților îi revenea Profetului nostru. De aceea a pregătit detașamente, pe care le-a plasat peste tot. Cu ajutorul patrulelor de recunoaștere și a echipelor de atac, dorea să-și atingă obiectivele.
a. A face simțită existența musulmanilor
Făcându-și simțită prezența în împrejurimi, arăta că idolatrii, alungându-i pe musulmani din Mecca, nu au reușit să stingă lumina Islamului.
Coranul zice: Aceștia vor să stingă cu gurile lor lumina lui Allah, însă Allah împlinește Lumina în ciuda tăgăduitorilor. (Saf [Rândul], 61/8). Astfel dorea Mesagerul lui Allah să arate că lumina lui Allah nu poate fi stinsă nici chiar în cadrul întunecatei cruzimi a deșertului și a ignoranței.
b. A arăta că puterea aparține dreptății
Mesagerul lui Allah demonstra faptul că, puterea nu aparține numai idolatrilor din Mecca și koreișiților; și cei care reprezintă dreptatea au contribuția lor și va veni o zi în care puterea va fi încredințată cu toate armele pe care le deține. Atunci, în lume cuvântul va fi numai al dreptății și va ieși la suprafață superioritatea justiției.
Mesagerul lui Allah știa că nu au dreptate koreișiții, dar ei, datorită faptului că aveau puterea în mâna, credeau că dețin și dreptatea. De aceea, era necesar ca Mesagerul lui Allah să proclame puterea dreptății și iată că El, prin poruncirea constituirii și organizării detașamentelor, făcea cunoscut acest lucru celor din jur, adică faptul că niște Ebu Süfyan, Ebu Cehil, Utbe, Șeybe, İbni Ebî Muayt, Velîd nu au drept asupra omenirii, dimpotrivă, ei sunt exploatatori care încalcă drepturile oamenilor.
c. Pregătirea terenului pentru călăuzire
Aceste detașamente aveau menirea de a elimina obstacolele din calea călăuzirii. Da, El, prin aceste patrule de recunoaștere, conduse de câte un ofițer, dorea să se asigure că, călăuzitorii și mesagerii pot umbla în siguranță prin sate, orașe și în alte zone, drumurile sunt în siguranță, iar călăuzitorilor li se garantează o atmosferă de lucru. Luând în considerare acestea, Mesagerul lui Allah trimitea detașamente în jur.
După hegira, până în ziua în care s-a confruntat cu inamicii săi la Bedir, a trimis în jur exact șaptesprezece unități fulger. Rânduind șaptesprezece acțiuni fulger până în locurile unde se poate ajunge în câteva luni, chiar până în fața Meccăi, s-a arătat în fața dușmanilor ca un spirit, ca un înger și a inoculat frica în ei. Atrăgându-i încet spre Bedir, își paraliza inamicii.
d. A garanta securitatea
În zilele acelea, predomina prădăciunea. Cine era puternic, avea dreptate, iar cel oprimat nu avea drepturi. Cine avea puterea, acela asuprea. În fața acestei situații, Profetul nostru a plănuit următoarele: peste tot vor patrula detașamente militare, dar acestea nu se for atinge de nimeni, nu vor pune mâna pe avuția nimănui, nu vor dăuna cinstei și onoarei oamenilor.
Da, oameni înarmați vor trece prin fața ușii oamenilor, dar ei vor fi apărătorii siguranței și încrederii, arătând tuturor că, în deșert există și altceva decât prădăciune. Simbolul acestor lucruri era Măritul Mohamed Mustafa (sas), cel care de la început a declarat război împotriva jefuitorilor.
În tot acest timp, toată lumea simțise, înțelesese și știuse faptul că, deșertul nu este numai al idolatrilor din Mecca, ci și Măritul Mohamed (sas) are un drept asupra lui și acest drept se va dezvolta cu timpul, se va difuza precum lumina, făcându-se simțit în fiecare casă, în fiecare familie, în fiecare conștiință.
7. Detașamentele de cavalerie
a. Primul detașament și Măritul Hamza (ra)
Pentru a înfăptui toate aceste țeluri, Mesagerul lui Allah, imediat ce a inițiat hegira, a poruncit prima mișcare fulger. Măritului Hamza (ra) i-a dat o sută de oameni. În acele zile Mesagerul lui Allah formase în deșert o asemenea rețea de informații, încât știa și când zboară o pasăre. Tocmai atunci, o caravană cu multă avuție a emigranților trecea chiar prin fața celor din Medina. Măritul Hamza, fără a dăuna nimănui, a băgat frica în sufletul dușmanului, paralizându-I, în așa fel, încât acesta a fugit fără să se uite înapoi, iar sătenii și orășenii îi priveau și gândeau astfel: Deci, meccanii nu mai aveau aceeași putere.[22]
Această stare de spirit explica ce influență avea acest lucru asupra sufletelor oamenilor. Meccanii, în fața acestor acțiuni, nu făceau decât să fugă. Meccanii fugind, iar musulmanii alungându-i, Măritul Mohamed Mustafa (sas) lovea puternic cu pumnul în talerul în care se aflau cei în stare de uimire și nu știau ce să facă și valorifica acea situație în folosul său. Lumea era mulțumită, deoarece de-acum idolatrilor nu le mai rămânea decât fuga.
Da, Măritul Mohamed Mustafa (sas), fiind iscusit în război, își alunga inamicii și acest lucru îi vrăjea pe cei din jur, impresionându-i. În fiecare zi sufletele erau mai sensibile față de Islam și valuri-valuri treceau la islamism. Drumurile erau sigure, Islamul își arătase puterea și forța, iar instaurarea dreptății făcea ca lumea să gândească altfel.
b. Al doilea detașament de cavalerie
Mesagerul lui Allah porunci organizarea celui de al doilea detașament de cavalerie. Nici acum nu trebuia făcută atingere cuiva, mai degrabă fiind o pregătire pentru prevenirea dușmanului. Se dorea ca cei care se bazau pe forță în orice, să vadă că nu sunt atât de puternici, să înțeleagă că prin forță nu poți rezolva orice și forței i se va răspunde prin puterea dimensiunilor dreptății.
Da, atunci când ai puterea în mână, să nu recurgi la tiranie, la constrângere, persecuție, nedreptate, dimpotrivă, fiind puternic, să fii drept, milos, încât dacă vei dori să bei lapte de la oile unui străin, să zici: Să bem lapte de la oile tale, dar să te recompensăm!
Prin asemenea comportamente, musulmanii au lăsat o asemenea imagine, încât oamenii deșertului erau uimiți, căci ei nu cunoscuseră așa ceva. Ei îî urmăreau surprinși, zicând: Oare au coborât din cer îngerii de care zicea Ibrahim? Ce presupunere și ce gândire minunată!
c. Detașamentul de cavalerie al lui Ubeyde b. Hâris
Ubeyde İbni Hâris (ra) era fiul lui Hâris, unchiul Mesagerului lui Allah și nepotul lui Abdulmuttalib. În timpul luptelor de la Bedir fusese adus în fața Mesagerului lui Allah plin de sânge din cap până în picioare, dar nu murise și spusese: O, Mesagerule! Nu am murit luptând pe front. În numele lui Allah, spune-mi, sunt martir?[23]
Ubeyde İbni Hâris a luptat și în valea Rabığ, băgând spaima în dușmani.[24] Apoi s-a întors, acest lucru fiind un șoc pentru koreișiți. Ani de zile koreișiții, cei care conduceau caravanele lor, cei care îndeplineau muncă de supraveghere în deșert pentru koreișiți, nu au scăpat de acest șoc.
d. El era în frunte
Mesagerul lui Allah supraveghea acțiunile fulger.Trecând în fruntea unui detașament de două sute de oameni, urma să intimideze caravana koreișiților, în drum spre Damasc. Acțiunea fusese atât de temeinic planificată și organizată, iar drumurile erau sub control, încât dacă Mesagerul lui Allah n-ar fi spus: Treceți, duceți-vă!, caravana nu putea să treacă.
Era o asemenea amenințare, încât koreișiții ar fi murit de frică. Mesagerul lui Allah slobozea un țipăt, stârnea un mare tărăboi, băga frica în leii din păduri și fără a dăuna nimănui, se întorcea.[25]
Tot Mesagerul lui Allah, în fruntea unui mic grup de oameni, se confrunta cu dușmanii la Buvat, amenințându-i, apoi se întorcea.[26]
La Ușeyre se întâlnea din nou cu dușmanii, îi înfricoșa, amintindu-le tuturor că este garantul siguranței deșertului împotriva jefuitorilor și iarăși se întorcea.[27]
e. Detașamentul de cavalerie al lui Abdullah b. Cahș
Abdullah b. Cahș era fiul mătușii după tată.[28] Mesagerul lui Allah alegea dintre apropiații săi pe cei cărora le încredința sarcini, iar primele porunci le adresase lor, consolidând apropierea religioasă cu rudenia naturală.
Până în acea zi, musulmanii nu se confruntaseră cu dușmanii folosind arme. A se certa cu rudele, a-și ucide neamurile însemna încălcarea legilor deșertului. Luând în considerare acest lucru, Bedir avea o mare importanță. Drumul care ducea la Bedir trecea prin dreptul acestor detașamente. În fruntea acestor detașamente numise rude apropiate precum Măritul Hamza, Udeybe İbni Haris, Sa’d İbni Ebî Vakkas și Abdullah b. Cahș, punând pe umerii lor o grea responsabilitate.Trei-patru detașamente condusese personal.
Abdullah b. Cahș era fiul mătușii Mesagerului lui Allah. Acest erou de la Uhud, despre care se creaseră epopei, nu vedea bine din cauza unei hipermetropii, distingând doar niște umbre. Cu toate acestea, nu scăpase nici o luptă și la Bedir luptase fără milă. Văzând panica de la Uhud, nu tolerase acest lucru și luptase în continuare.
Sa’d İbni Ebî Vakkas zice: La un moment dat era în agonie lângă o stâncă. Deodată se postă în fața mea și-mi zise: Vino, mi-a venit rândul; tu roagă-te, eu să spun „amin”, apoi eu să mă rog și tu să spui „amin”! ( un nepot pe potriva Mesagerului lui Allah…sufletul să-ți fie fericit și locul de veci rai…Tu ne-ai arătat calea de urmat! Tu ne-ai învățat să trăim cu demnitate și nu disprețuiți! Dându-ți viața, tu ne-ai relatat faptul că, este de prisos să trăiești într-un loc care a devenit subiect al martiriului Mesagerului lui Allah. Ferice de sufletul tău!).
Abdullah b. Cahș era în agonie. Nu se gândea decât să ajungă în lumea de apoi și la Allah. De la lume își întorsese chipul spre Cel Drept, îndreptându-se spre Cel Unic, zicând: Vino, tu roagă-te, eu să zic „amin”, eu să mă rog, iar tu să zici „amin”.
Sa’d b. Ebî Vakkas continuă și zice: Ne-am așezat. Într-un moment în care războiul se intensifica și se răspândise vestea că Mesagerul lui Allah a murit, el să se roage, eu să zic „amin”, apoi eu să mă rog, el să zică „amin”. Eu m-am rugat și am zis: Allah, ne confruntăm cu inamicii noștri, trimite-mi pe cei mai puternici dușamni, să mă lupt cu ei, apoi să-i birui și să mă întorc biruitor la Mesagerul lui Allah. El zise „amin” ca răspuns la ruga mea fierbinte. Apoi el a început să se roage și a zis: Allah, trimite-mi un inamic îngâmfat, eu să-l rănesc, iar el să mă omoare (deoarece, viața nu mai are nici un sens pentru mine. Dacă Mesagerul lui Allah a devenit martir, este de prisos ca eu să mai trăiesc.) Să-mi taie nasul, buzele, iar eu să mă înfățișez Ție cu sângele șiroindu-mi din nas, din urechi, din ochi. Tu să mă întrebi: Abdullah, ce s-a întâmplat cu nasul, buzele, urechile tale? Eu să zic: Allah, mi-a fost rușine să-Ți aduc organele mele care au păcătuit; le-am sacrificat luptând pe calea Stăpânului meu. Era o rugă extraordinară, iar eu am zis „amin” pentru ruga extraordinară a cestui om extraordinar. Jur pe Allah (cc) că, după ce s-au terminat luptele de la Uhud, Mesagerul lui Allah a poruncit să fie găsit nepotul său; l-au găsit, dar nu avea nici nas, nici buze, iar tot trupul lui era ciuruit.[29]
Iată, în fruntea detașamentului de la Nahle se afla Abdullah b. Cahș. Împreună cu doisprezece prieteni, fusese trimis de către Mesagerul lui Allah la Nahle, aflat la cinci sute km. de Medina. Ei urmau să supavegheze drumurile și să observe mișcările meccanilor. Nu era de conceput să însărcinezi un om cu o asemenea misiune, dacă acel om nu se confruntase de câteva ori cu moartea. De aceea, Mesagerul lui Allah, datorită înțelepciunii arătate în selectarea oamenilor, pusese în fruntea detașamentului pe acel om. Acolo era nevoie de un om care disprețuia viața și Abdullah era cel potrivit.
Stăpânul Lumilor îi încredință o scrisoare, în care erau consemnate sarcinile detașamentului. Scrisoarea urma să fie deschisă și citită numai după ce se ajungea la obiectiv. Primise și următorul sfat: Să nu obligi pe nimeni să vină cu tine. Alege-ți oamenii dintre cei care se oferă voluntar! Unul din cei care inițial acceptaseră, a renunțat găsind o scuză. Alții au adoptat condițiile și au plecat la Nahle. Acolo fu deschisă scrisoarea cu ordine. Toate poruncile Mesagerului lui Allah fură îndeplinite. Dar, în cadrul unui neașteptat eveniment, fu omorât un idolatru. Avuția celor fugiți a fost capturată și adusă în fața Mesagerului lui Allah.
Acțiunile acestui detașament avuseseră loc într-un mod neașteptat și nu făceau parte din poruncile Mesagerului lui Allah. Se întâmplase un lucru nedorit în cadrul unui eveniment neașteptat. Meccanii l-au amplificat și au zis: În lunile nepermise Mohamed (sas) omoară oameni.
Mai târziu au fost pogorâte versete, care au declarat că, intrigile lor sunt mai violente decât uciderea unor oameni în lunile nepermise.[30]
8. Rezultatele obținute de detașamentele de cavalerie
a. In deșert a fost obținută suveranitatea
După ce a obținut considerația și respectul celor de la Medina, Mesagerul lui Allah a organizat acțiuni fulger, prin care a inoculat frica în dușmani, amenințându-le viața economică, împingându-i spre o criză financiară și economică și deplasa evenimentele spre Bedir.
În tot acest timp, formase o asemenea rețea de informații, încât koreișiții intraseră în panică, simțind că Mesagerul lui Allah, prin aceste rețele de informații, știa tot ceea ce se petrecea în casele lor. Peste tot se vorbea despre acest lucru. Se spunea că acest om, datorită acestei rețele de informații, nu va lăsa să zboare nu o pasăre, ci nici măcar o muscă, aflând tot ceea ce fac inamicii săi. Astfel stând lucrurile, era greu de estimat dimensiunea panicii.
În armată ni se spunea că război înseamnă informare. Dacă aveți un bun sistem de informații și conducerea este excelentă, se consideră garantată jumătatea victoriei. Să nu existe scurgeri de informații către inamic și să obțineți informații despre el pe tot parcursul zilei, iar centrul să fie ținut la curent minut cu minut despre tot ceea ce se întâmplă.
Datorită faptului că, în zilele noastre tehnica este atât de înaintată, este foarte greu să transmiți informații fără să simtă partea adversă și să obții informații despre inamic. Pe când în acele condiții primitive, Mesagerul lui Allah formase o asemenea rețea de informații, încât știrile erau transmise foarte repede, beneficiind de o securitate extraordinară. Așa cum revelația îi era transmisă în siguranță prin mijlocirea lui Gabriel, un înger superior: Acesta este cuvântul unui prea-cinstit trimis, cu putere de la Stăpânul Tronului Nezdruncinat, supus și credincios, tot astfel și rețeaua de informații format de Mesagerul lui Allah funcționa sigur și discret.
În numele siguranței, Mesagerul lui Allah conducea o rețea de informații foarte eficientă. Nu existau scurgeri de informații, inamicul nu afla nimic.
Există comandanți de dimensiuni geniale, acceptate de occident. Printre aceștia putem număra pe Cezar, Hannibal, Napoleon, Hitler. Dar, istoria este martoră că, nici unul dintre ei nu a reușit să formeze o rețea de informații așa cum a reușit Mesagerul lui Allah și nu-L pot egala în ceea ce privește urmărirea și supravegherea îndeaproape a dușmanului.
Nu se cunoaște nici o informație care să se fi scurs din rețeaua Mesagerului lui Allah. Altfel nu era posibil ca o mână de oameni să facă față la atâția necredincioși și păcătoși. În sfera cauzalității, ajutorul și binefacerea reprezintă o dimensiune adâncă a moderației și măsurii, iar în sfera puterii, moderația și măsura reprezintă un motiv al binefacerii divine.
În timpul războaielor mondiale am văzut că, este foarte important a ține sub amenințare granițele, importul și exportul unei țări, impunându-le embargo economic, a priva oamenii de drepturi, a-i face neputincioși în fața viitorului.
Da, atunci când vă îndreptați spre a vă confrunta cu inamicul, care dorește să vă distrugă, în primul rând trebuie să-l imobilizați. Iată că, Mesagerul lui Allah, prin aceste acțiuni fulger, își imobiliza inamicul. Meccanii nu mai aveau încredere, iar omul derutat al deșertului se gândea astfel: De-acum idolatrii din Mecca nu mai pot să ne apere. Ei nu mai pot fi pentru noi un izvor de încredere. Se pare că, soarta omenirii a trecut în mâinile altora. Este mai bine ca noi să le căutăm protecția și să ne conformăm lor.
Da, ei astfel gândeau și se puneau sub protecția Mesagerului lui Allah.
Chiar dacă nimeni nu era atacat, totuși caravanele erau amenințate. În timpul acestor acțiuni – așa cum am relatat – în afară de faptul că un nefericit a fost ținta săgeților musulmanilor, nimeni nu avusese de suferit.
b. Deșertul era deja sigur
Cu ajutorul detașamentelor de cavalerie, Mesagerul lui Allah își atinsese obiectivele propuse. În deșert începuse să se facă cunoscut printr-o forță și putere deosebită. În fața koreișiților uzurpatori se afla Măritul Mohamed (sas) și comunitatea Lui. Numai că, în situațiile în care avea putere în stânga și-n dreapta și distrusese forța jefuitorilor, niciodată nu folosise puterea ca un mediator al tiraniei. Partea adversă însă, atunci când are puterea zice: Eu am dreptate!, atentează la dreptul tuturor, face incursiuni noaptea și atacă, asuprește și chinuie supușii și pe cei slabi.
Puterea cea nouă era altfel de putere. Era o putere parcă coborâtă din ceruri. Aveau puterea în mână, dar se înclinau în fața dreptății. Arătau un extraordinar respect față de dreptate. În perioada de omenie, dreptatea avea parte de un asemenea respect și considerație. Acest lucru era posibil datorită Măritului Mohamed Mustafa (sas).
Dimpotrivă, în alte vremuri, fiecare își făcea legi după cum dorea și zicea: Acesta este adevărul! Pe când Mesagerul lui Allah a avut respect pentru superioritatea dreptății predicate de către Allah (cc) și nu a ridicat un deget împotriva celor dezavantajați. Acest lucru a fost perceput de către omul deșertului, de gândirea lui, de către toată lumea. Deșertul a văzut acest lucru…prin fața corturilor, prin fața caselor treceau acele extraordinare echipe, dar ele nu dăunau nici femeilor sau fetelor, nici nu puneau mâna pe avutul oamenilor și nu făceau cea mai mică nedreptate.
De altfel, Mesagerul lui Allah își propusese să arate aceste lucruri și acum le arăta. Astfel încrederea se muta încet-încet dinspre Mecca spre Medina. Deoarece Cel Devotat era acolo. „Cel Devotat”, a cărui valoare n-au putut s-o aprecieze cei din Mecca, cel căruia noi îi zicem „Mesagerul lui Allah, Cel cu adevărat Devotat”, era de-acum în Medina. Încrederea și siguranța o găsești lângă cel devotat. Oamenii deșertului astfel gândeau și se îndreptau către Medina.
În ultima vreme mai ales, koreișiții erau lipsiți de putere și nu insuflau nici o încredere. În afară de aceasta, propriile lor caravane erau amenințate. Aceste considerații duceau la disocieri în cercurile idolatrilor. La vederea acestora, meccanii erau plini de furie.
c. Era important să acaparezi înainte de vreme
O problemă importantă este să iriți dușmanul, să-l sâcâi, să-l provoci la acțiune pe neașteptate. Am să vă relatez o întâmplare recentă. De câreva ori m-au întrebat: Există mișcări în țări ca Türkmenistan, Üzbekistan, Gruzia, Daghestan. Într-o oarecare măsură, și în Crimeea există frământări. Oare aceste acțiuni reprezintă acele zile fericite făgăduite de profeți, amintite de sfinți, așteptate în ziua de apoi? Ne îndreptăm spre ele? Adică, națiunile prizoniere își vor căpăta independența, drepturile?
Se merge în direcția corectă, dar cei care fac scenariile și le pun în scenă sunt inamicii noștri. Da, acolo, acțiunile care se referă la conaționalii, la coreligionarii noștri, la vechii noștri frați sunt planificate de alții. Deoarece noi suntem acolo doar ca niște pui în ou sau ca oul de sub găină. Incitând trei-cinci jefuitori, îi vor determina la mișcări stradale și din urmă vor veni cu unități mecanizate și ne vor zdrobi capetele.
Trei-cinci căpetenii din Gruzia s-au dus în Bulgaria, s-au întâlnit la Șumnu, la Sofia și au zis: Noi ne-am ridicat împotriva Rusiei și am căpătat câteva drepturi. Și voi răsculați-vă, căpătați drepturi.
Aceasta este o problemă importantă. Înseamnă să fii pe un teren necunoscut și este un efort pentru a scăpa de o situație grea. Dar ei nu știu căci: Dreptatea va repurta o victorie și nu va fi nimicită. Ea va fi mereu deasupra și nimic nu o va stăpâni…Și, să dea Domnul ca jocurile lor să se îndrepte împotriva lor.![31]
Coranul zice: Viclenia nu-i învăluie decât pe cei care o poartă. (Fatır [Creatorul], 35/43). Da, Mesagerul lui Allah îi provoca pe inamici prin acțiuni tăinuite. Aceștia ziceau: Caravanele ne sunt în primejdie, ne este amenințată viața economică, deșertul se îndreaptă spre El pas-cu-pas, de aceea să mergem la Bedir și să ne socotim.
Da, în acea perioadă, Ebu Cehil, diavolul jahiliei, spunea aceste cuvinte. Mulți se întorceau de la jumătatea drumului, dar el zicea: Nu, să terminăm aici ce am început, căci dacă noi nu-L vom termina, El ne va termina pe noi. Astfel își continua îndemnurile.
Scopul Mesagerului lui Allah era acesta. Coranul îi poruncea acest lucru: Când îi întâlniți, El vi-i arată puțini în ochii voștri, și pe voi vă împuținează în ochii lor, căci Allah hotărăște ceea ce este de făcut. Ale lui Allah sunt hotărârile. (Enfal [Prăzile], 8/44).
Allah (cc) vă arată puțin pe voi lor și pe ei vouă, încât într-un loc neașteptat să se ivească un tablou, eveniment, o întâmplare. De altfel, Allah (cc) dăduse sentința și aceasta trebuia îndeplinită. Din acest considerent, era sigur sfârșitul ce-i aștepta. Nu puteau fugi de el. Allah îndrepta inamicul către El și într-o zi acesta se va afla în fața musulmanilor la Bedir. Dușmanii nu cunoșteau strategia de luptă a Mesagerului lui Allah. Îl goniseră, și iată că acum tremurau în fața Lui.
Poate că vor înțelege după câteva ceasuri ce fel de conducător militar este acest om, care a format detașamente de cavalerie pentru a face dreptate, pentru a-și recupera drepturile luate, pentru a măcina puterea morală a dușmanilor, dar acest lucru nu le va aduce nici un folos. Da, la Bedir s-au întâlnit cu un asemenea conducător militar și s-au confruntat cu o strategie de luptă necunoscută lor.
d. Toate acțiunile constituiau pregătiri pentru Bedir
Veniseră la Bedir, dar această sosire nu era a unor oameni simpli, a unor conducători de luptă de rând. El venise știind foarte bine unde se duce, gândind: Merg la Bedir, mă voi confrunta cu dușmanii, și înainte de a veni, prin diferite acțiuni fulger, în jur de șaptesprezece, îl înfricoșase pe dușman, și, în fiecare casă, în fiecare cămin, prin expunerea unei forțe și acțiuni de șoc le paralizase sufletele, făcându-I pe dușman să se îndoiască de propria sa putere. Îl făcuse pe dușman să zică: În Mecca și în împrejurimile sale nu există încredere și siguranță.
Astfel, atrăsese oamenii deșertului și toți acceptau faptul că încrederea și siguranța se află lângă Cel Devotat. De altfel, ignoranții nu-L numeau Mohamed Cel Devotat , văzând în El mesagerul încrederii? El era considerat Cel Devotat și în cer și pe pământ, iar într-o zi, ca un avertisment, dar și ca un cuvânt binecuvântat, a zis: Dacă nici eu n-aș fi devotat, atunci cine să fie? Eu sunt devotat și în cer și pe pământ. [32]
Oamenii deșertului distingeau clar cine este devotat, unde se află încrederea. Da, acum Cel Devotat locuia în orașul venerat, Medina, iar domnia trecea din mâna koreișiților, în mâna domnului koreișiților din Medina. El era și domnul koreișiților, al clanului Benî Hașim, a întregii omeniri, a tuturor ființelor. Crearea Lui reprezintă scopul existenței. El a fost încoronat cu cel mai înalt grad: Dacă n-ai fi existat, n-aș fi creat universul. [33]Aceste cuvinte, legate de criteriile hadis-ului, chiar dacă nu ating acel punct, prin permisivitatea similitudinii de fapt a semnificației, întotdeauna pot cutreiera liber în climatul comunicării.
Da, dacă n-ar fi existat El, sensul universului nu ar fi fost înțeles. N-am fi putut descoperi adevărul despre lucruri. Nu s-ar fi știut ce înseamnă lumea, lumea de apoi, nu am fi înțeles ce reprezintă trupul, ce este omul și lumea nu ar fi diferită de un loc îndoliat. Am fi plâns după fiecare mort și fiecare întâmplare tristă ar fi devenit o tortură pentru noi. Datorită Lui, noi am învățat să scăpăm de întuneric și să ne trezim în lumină. Lumea, care este un iad peste iad, a fost percepută de noi ca un rai doar prin intermediul Lui. Prin comunicările Lui luminoase am învățat faptul că, și în lumea aceasta credința ne făgăduiește o viață ca-n rai. Tot de la El am învățat că, toți cei care cred au în inimile lor germenele raiului și ei vor transforma lumea în rai. Am învățat și am atins prosperitatea, prin El ne-am dat seama că, amintind pe Allah, în inimile noastre va coborî tihna și încrederea: Pe cei care cred și ale căror inimi își află tihna în amintirea lui Allah – nu-și află inimile tihna în amintirea lui Allah, oare?
Nu prin abundență materială, nu prin mulțimea banilor, nu prin case și apartamente sau vile de iarnă și de vară, ci prin credință, prin liniștea conștiinței, prin a trăi cu respect pentru valorile umane, prin încredere inimile vor cunoaște stabilitatea, dorințele vor dispărea, se vor potoli. Dimpotrivă, dacă toată lumea ar fi a unui singur om, nu i se va domoli tristețea și amărăciunea. Singurul care ne învață toate acestea este El.
Lui îi este dator omul, comunitatea,
Dator îi este inocentului toată omenirea.
O, Doamne, adună-ne în lumea de apoi!
M. Akif
În drum spre Bedir, în inimile companionilor apărea raiul, iar în ochi, imaginea povârnișurilor raiului. Se pregătiseră foarte bine și ajuseseră cu bine acolo. Conștiințele erau îndreptate către El și drumurile, care duceau de la Medina spre Mecca sau de la Mecca spre Medina, aveau drept călăuză pe Măritul Mohamed Mustafa (sas). Începuse perioada de încredere și siguranță a Celui Devotat.
Într-o zi, îi spusese lui Adiy İbni Hâtem: Va veni o zi (acum vă plângeți de cruzime, tâlhărie, de faptul că haiducii brutalizează pe toată lumea) când o femeie va pleca de una singură din Hadramaut, din Hira și nu va păți nimic.[34]
Iată că, acea perioadă începuse. Acțiunile din deșert, în număr de douăzeci, care insuflau încredere, puseseră bazele acțiunilor de la Bedir.
În cadrul acestor douăzeci de acțiuni, nimeni nu avusese de suferit și nu existase nesiguranță. Unitățile fulger se făceau simțite peste tot. După ce treceau aceste unități, cobora liniștea precum ploaia după furtună. Deoarece cei care treceau nu erau jefuitorii deșertului. Ei erau ostașii devotați ai Măritului Mohamed (sas). Da, acestea erau unitățile de încredere. Erau unitățile de încredere împotriva banditismului, haiduciei, anarhismului, răzvrătirii, neliniștii și neîncrederii. Pe unde treceu, lăsau în urma lor îndurare și milostenie și toata lumea se întreba: De unde vine această îndurare?
Această îndurare picura din norii de pe cerul dreptății Măritului Mohamed (sas), cel trimis drept milostenie întregii lumi. Aceste unități erau tunetele Lui, fulgerele Lui, iar luminile acestora scriau numele Lui.
[1] Se referă la evenimentele din Bulgaria din anul 1989
[2] Müsned, 1/300; Ebu Davud, Cihad, 82
[3] Mecmau’z-Zevâid, 9/293
[4] İbn Hișam, Sîre, 2/218
[5] İbn Hișam, Sîre, 2/114-115
[6] Buhârî, Cihad, 180; Müslim, Hac, 439; İbn Kesîr, el-Bidâye, 4/338
[7] Kadı İyâz, Șifâ, 1/234
[8] Nebhânî, Huccetullâh ale’l-Âlemîn, 113
[9] Ebu Davud, Melâhim, 5; Müsned, 5/278
[10] Mevlânâ Șiblî, Măritul Ömer și guvernarea statului, 2/144
[11] Müslim, Fezâilü’s-Sahâbe, 63; İbn Kesir, el-Bidâye, 6/336
[12] İbn Kesir, el-Bidâye, 6/336
[13] Müslim, İmare, 39; İbn Mâce, Cihad, 40
[14] Pentru luptele de la Bedir vezi: İbn Kesir, el-Bidâye, 3/318, 331; İbn Hișam, Sîre, 4/264, 278, 279
[15] Buhârî, Mağâzî, 3
[16] Buhârî, Salatu’i-Havf, 1-6; Müslim, Müsafirîn, 305-312; Ebu Davud, Salat, 281-288; İbn Hișam, Sîre, 3/214, 215; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/95, 96
[17] İbn Hișam, Sire, 4/39-42; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/332-335
[18] İbn Hișam, Sîre, 2/71-75
[19] İbn Hișam, Sîre, 2/84
[20] İbn Hacer, İsâbe, 4/418
[21] Mecmau’z-Zevâid, 6/253, 254; Ebu Davud, Edeb, 85; Tirmizî, Fiten, 3
[22] İbn Hișam, Sîre, 2/245-248; İbn Kesîr, el-Bidâye
[23] Müstedrek, 3/188; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/334
[24] İbn Hișam, Sîre, 2/241; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/334
[25] İbn Hișam, Sîre, 2/241
[26] İbn Hișam, Sîre, 2/248
[27] İbn Hișam, Sîre, 2/248-249
[28] İbn Hișam, Sîre, 2/252
[29] İbn Hacer, İsâbe, 1/286-287
[30] İbn Hișam, Sîre, 2/252
[31] Aceste expuneri se referă la începutul evenimentelor din URSS
[32] Buhârî, Meğâzî, 61; Müslim, Zekât, 144
[33] Aclunî, Keșfu’l-Hafâ, 2/214
[34] Buhârî, Menakıb, 25; Müsned, 4/257, 378
