Profetul nostru, evlavios și cu frica de Allah
Mesagerul lui Allah era cel mai evlavios om. Nimeni nu avea acea însușire de a se feri de lucruri îndoielnice precum El. În funcție de această însușire, își reglase ținuta și comportamentul. Avea o asemenea frică de Allah, încât parcă i se oprea inima în loc. Era atât e sensibil și emotiv, încât erau puține momentele în care nu lăcrima. Atunci când se entuziasma, era precum o mare, iar când se oprea, era ca un ocean.
Față de un om, care și-a petrecut viața în asemenea cadru, este o mare lipsă de respect și o înșelăciune îngrozitoare să apreciezi eronat versetele pe care le-am analizat mai sus. Allah (cc) l-a așezat pe o asemenea boltă a măreției, încât vocea celor care latră jos niciodată nu va ajunge la El. Nici nu poate fi vorba ca noroiul împroșcat de aceștia să țâșnească spre El. Deoarece pioșenia Lui, frica Lui de Allah și atitudinea extraordinar de sensibilă față de păcat sunt în dezacord total cu înclinația spre a păcătui.
Acum aș dori să abordez aceste profunzimi. Evlavia Lui era acea stare potrivit căreia, dacă lumea i-ar fi dăruită, nu s-ar bucura, și dacă i s-ar lua toată lumea, nu s-ar necăji. Această stare a Mesagerului lui Allah se afla pe cele mai înalte culmi. Dacă toată lumea ar fi fost a Lui, nu s-ar fi bucurat nici cât găsirea unui bob de orz, iar dacă toată lumea i-ar fi scăpat din mână, nu s-ar fi necăjit nici cât pierderea unui bob de orz. El renunțase la lume din inimă. Dar, această renunțare nu însemna renunțarea la beneficiile lumii. Deoarece cel care ne-a arătat cele mai logice și mai frumoase căi ale cuceririi lumii este Măritul Mohamed (sas). Nu poți să te gândești că a renunțat la avantajele lumii sau că ar fi îndemnat oamenii în acest sens. Renunțarea la lume trebuie să vină din inimă. Cea mai bună dovadă în acest sens este devenirea, în cel mai scurt timp, a Statului-oraș İslamic, fondat de Mesagerul lui Allah, unul din cele mai bogate și puternice state ale lumii. Conform spuselor unui gânditor occidental, din marele stat pe care l-a fondat Mesagerul lui Allah, mai târziu s-au născut douăzeci și cinci de state. Imperiul Otoman este unul dintre aceste state.
Din momentul în care Mesagerul lui Allah a pășit pe calea luminoasă a profeției, lumea întreagă, prin pompa și fastul ei, nu și-a schimbat deloc atitudinea, până când nu s-a așternut la picioarele Lui. Chiar și El, la moartea sa, nu era stăpân pe avuțiile pe care le avusese atunci când venise pe lume. Deoarece împărțise tot ceea ce avusese celor nevoiași. Iată ce lăsase în urma sa: câteva capre și micile odăi ale soțiilor, care după moartea lor reveneau moscheei. Aceste firide ocupau un loc atât de îngust cât să încapă într-un colț al moscheii.
1. Se culca pe rogojină
Într-o zi, Măritul Ömer (ra) se duce la Mesagerul lui Allah. Profetul nostru era lungit pe rogojină, iar pe față i se întipăriseră urmele rogojinii. Într-o parte a camerei se afla o piele tăbăcită, iar într-un alt colț era o traistă cu câțiva pumni de orz. Iată obiectele care se aflau în cameră. În fața acestei priveliști, Măritul Ömer (ra) simți compasiune și plânse. Când Mesagerul lui Allah îl întrebă pentru ce plânge, Ömer (ra) zise: O, Mesagerule! Când regii și împărații se culcă în paturile lor de puf din palatele lor, Tu (care ai fost creat pentru univers) stai culcat pe o rogojină, care ți-a lăsat urme pe obraji. Cele văzute m-au făcut să plâng.
Mesagerul lui Allah îi răspunde: O, Ömer, nu vrei ca lumea să fie a lor și raiul al nostru?[1] Potrivit unei alte relatări, Profetul nostru ar fi zis: Ce legătură am eu cu lumea. Eu sunt precum un călător. Un călător ce-și lasă umbra sub un copac…ca apoi să plece de acolo continuându-și drumul…[2]
El venise pe lume cu o misiune, aducând un suflu înviorător în gândurile și simțămintele oamenilor. La îndeplinirea misiunii, trebuia să părăsească lumea. A da crezare înclinației spre unele lucruri lumești a unui om, care este atât de puțin legat de lume, nu face parte din lucrurile acceptate de mintea omenească. Da, El nu avut înclinație spre lume și niciodată nu a comis vreo abatere…
2. Receptivitatea în problema daniei
Seara s-a culcat, dar s-a frământat până dimineața și somnul nu a venit. Se întorcea pe dreapta, se sucea pe stânga și mereu ofta. Dimineața soția l-a întrebat: „O, Mesagerule, nu te-ai simțit bine astă noapte?Te-ai chinuit foarte mult.” Mesagerul lui Allah i-a dat următorul răspuns: Când îmi pregăteam culcușul, am găsit o curmală. Am mâncat-o, dar apoi mi-am amintit că în casă avem curmale primite de pomană. M-am gândit că ar putea face parte dintre aceste curmale. Iată, până dimineața la asta m-am gândit și de aceea m-am chinuit, sucindu-mă în dreapta și-n stânga. Mi-a pierit somnul.[3]
Lui îi erau interzise pomana și dania. Acea curmală putea să facă parte dintre cele dăruite. Această posibilitate era mai mare decât altele. Deoarece în familia Lui, tot ceea ce era pomană și danie era împărțită imediat, fără să apuce noaptea. Un om care se comportă astfel în fața celei mai mici suspiciuni și care-și petrece toată viața cu o asemenea sesibilitate, putea oare să comită un asemenea lucru interzis? Era extraordinar de atent ca, prin cea mai mică suspiciune să nu-și păteze lumea sa spirituală. O asemenea voință cum putea să slăbească în fața unui păcat cert? Nu, El nu a arătat slăbiciune în fața niciunui păcat. Întotdeauna avea voința și spiritul curat, astfel a trăit și astfel s-a înălțat spre Cel Drept.
3. „Sura „Hud” m-a îmbătrânit”
Măritul Ebu Bekir (ra) îl întreabă pe Mesagerul lui Allah: Mesagerule! Aveți fire albe în păr. Deodată ați îmbătrânit; aveți un necaz? Stăpânul Lumilor răspunde: M-au îmbătrânit surele Hud (Hud), Faptul (Vâkıa),Trimisele (Mürselât).
În sura „Hud” i se zicea: Fii drept, precum ți s-a poruncit să fii. (Hud[Hud], 11/112). Această dreptate era dreptatea pe care i-o trasase Cel Drept. I se cerea să protejeze această linie.
În sura „Trimisele” se relata despre faptul că raiul și iadul se împart în grupuri, grupuri, că oamenii se îndoaie de groază. În sura „Faptul” sunt expuse aceste grupuri. Cele relatate în aceste sure îl îngrozeau pe Mesagerul lui Allah și-l îmbătrâneau.
4.Cu privire la lumea de apoi
Un companion recita Coranul în casa lui. Glasul lui se auzea afară. În momentul acela Mesagerul lui Allah trecea prin fața casei acestui om. Deodată se îngălbeni la față și se lăsă în genunchi. Parcă versetele îl zguduiau. Da, se speriase de amenințările din aceste versete.
Aceste versete ziceau: Noi avem fiare și iad, și mâncare înecătoare și osândă dureroasă. (el-Müzemmil[Cel înfășurat], 73/12-13).
Cu adevărat, dacă exista cineva care trebuia să nu se neliniștească pentru asemenea exprimări, acela era Mesagerul lui Allah. Numai El era cel care ne dădea lecții despre comportamentul care trebuie adoptat în fața lui Allah.
5. Profetul nostru în fața concepției divine
Într-o zi, Mesagerul lui Allah mi-a spus: Citește din Coran și eu să ascult.
Iar eu am zis: Mesagerule! Cum pot eu să-ți citesc din Cartea cea Sfântă când ea ți-a fost Ție pogorâtă? Mi-a răspuns: Îmi place să ascult de la altcineva. Eu am început să citesc de la începutul surei „Femeile” și când am ajuns la versetul 41, mi-a zis: Ajunge, ajunge! M-am întors să-l privesc și am văzut că-i curgeau lacrimile. Parcă-i plesnea inima și nu mai putea suporta.
Versetul înfățișa un tablou de groază, zicând: Ce vor face atunci când vom aduce un martor din fiecare adunare și când vom aduce martor asupra lor? (Nisa[Femeile], 4/41).
6. Rațiunea Lui
Într-o noapte Mesagerul lui Allah mi s-a adresat: Aișe! Îmi dai voie ca în noaptea asta să mă rog Stăpânului meu? Iar eu am zis: Îmi place să fiu cu Tine, dar iubesc și tot ceea ce-ți place Ție.
Mesagerul lui Allah s-a sculat și a început namaz-ul. În noaptea aceea a tot lăcrimat și a citit până dimineața versetul: În crearea cerurilor și a pământului, în deosebirea nopții și a zilei, sunt semne pentru cei dăruiți cu minte. (Âl-i-İmran[Neamul lui Imran], 3/190).
Dimineața, atunci când Măritul Bilâl veni să facă chemarea la rugăciune, îi zise: Mesagerule, pentru ce te forțezi atâta? Allah (cc) ți-a iertat toate păcatele săvârșite și pe cele viitoare. Profetul nostru a spus: Să nu fiu un rob care să-i mulțumească Stăpânului său în aceeași măsură în care El și-a arătat bunăvoința?[4]
Oare pentru ce Mesagerul lui Allah plângea? El se temea că nu poate atinge culmea mulțumirii și recunoștinței și de aceea plângea. Dar, oare vă puteți gândi că, o asemenea Persoană poate păcătui sau să aibă aplecare spre păcat?
Pe cât de atent se comporta Profetul nostru să nu facă lucrurile interzise de Allah (cc), pe atât de sensibil era în ascultarea poruncilor Lui. Dacă inocența lui ar fi privită numai din acest punct de vedere, cred că nu este necesar să mai căutăm un alt argument.
Nimeni nu avea puterea să ducă viața pe care o ducea El. Era foarte disciplinat atunci când își făcea rugăciunile personale și își înfrăna pornirile. Toată viața Lui parcă era programată pentru rugă, căci nu exista un moment în care să nu se roage. Desigur că, nu trebuie să limităm rugile Lui la namaz, post și altele. Tot ceea ce făcea, era făcut la dimensiunile rugilor.
Când l-am numit „Evlaviosul evlavioșilor”, l-am numit astfel din lipsă de cuvinte. Pe când, pioșenia Lui trebuie exprimată prin alte cuvinte.
7. Promptitudinea Lui în înfăptuirea binefacerilor
Înr-o zi, Mesagerul lui Allah se duse la moschee, trecu în fața oamenilor și începu namaz-ul. Apoi imediat întrerupse namaz-ul și alergă spre camera sa. Era atât de emoționat, încât cine-L vedea credea că undeva arde. După un timp se întoarse la moschee. Nu mai avea nimic din emoția prin care trecuse. Continuă să oficieze namaz-ul. După namaz, companionii îl întreabă care a fost cauza emoției, iar El a răspuns: Mai devreme mi s-a adus câte ceva pentru a fi împărțit nevoiașilor. Eu am uitat să împart. Mi-am amintit tocmai când începusem namaz-ul. Având în casă asemenea bunuri, nu am putut să fac namaz. M-am dus să-i spun lui Aișe (r.anha)să le împartă.[5]
Iată, aceasta este evlavia, este noblețea, este frica de Allah și legătura cu lumea…
De multe ori viața lumească a încercat să-l asimileze, dorind să fie acceptată, dar de fiecare dată El a respins-o.
8. Zile întregi rămânea fără apă și mâncare
Se întâmpla de multe ori ca, zile la rând să nu îmbuce nimic. De altfel, de-alungul vieții nu s-a întâmplat să se sature nici măcar cu o mâncare de orz. Treceau luni de zile fără ca în casa Lui să se aprindă focul pentru a fierbe o ciorbă.
Într-o zi făcea namaz șezând. Era un namaz facultativ. După namaz, Ebu Hüreyre (ra) l-a întrebat: O, Mesagerule! Sunteți bolnav de faceți namaz șezând? Răspunsul pe care l-a dat putea înfiora lumea: O, Hüreyre! Zile întregi nu am avut nimic de îmbucat. Foamea mi-a luat puterile și nu mai pot să stau în picioare și de aceea fac namaz șezând.
Ebu Hüreyre zice: Văzându-l astfel, am început să plâng. Mesagerul lui Allah, uitându-și starea, îl consola: Nu plânge, Ebu Hüreyre! Foamea pe care o îndurăm aici, ne va scăpa de chinurile iadului.[6]
El era un lider, iar printre cei care-l urmau erau mulți care îndurau foamea. Iată că, și Mesagerul lui Allah își stabilise standardul de viață potrivit lor.
Printre supușii săi, El ducea cel mai sărăcăcios trai material. Făcea acest lucru la alegerea sa. Dacă ar fi dorit, putea să ducă o viață îmbelșugată. Acest lucru nu era deloc greu pentru El. Deoarece dacă ar fi oprit pentru El ceea ce primea ca dar fără să împartă altora, era suficient să ducă o viață fericită. Dar nu s-a găndit să procedeze astfel.
Această comportare nu trebuie considerată ca o supărare pe lume sau o respingere a ei de către El sau comunitatea pe care o formase. Problema nu consta în ironizarea măsurii cinstei Mesagerului lui Allah de către cei care cobeau, zicând: „O îmbucătură, o tunică”. Cine dorea putea să se îmbogățească, să acorde dania potrivit cotei fixate prin porunca lui Allah (cc). Desigur că, nimeni nu se afla în fața unei asemenea cuceriri. În İslam există permisiunea de a câștiga. Trebuie să rămână veridice semnificația și percepția exemplelor pe care le-am dat mai sus destre Mesagerul lui Allah și prietenii săi. În caz contrar, nu este posibil să menții puritatea de la început a acestei comunități, care creștea în fiecare zi și care a trecut granițele Meccăi și Medinei. Această comunitate nu era formată numai din corpuri materiale, ci, în același timp, avea suflet, inimă, voință și conștiință. Și, iată că, Mesagerul lui Allah se străduia să-i mențină în picioare prin asemenea energii. Devotamentul pe care-l cerea de la acești oameni, în primul rând îl arăta El și devenea exemplu învățăceilor Săi în toate chestiunile. Iată un tablou dintre cele mai evidente: Era miezul nopții. Foamea epuizase toate forțele Mesagerului lui Allah și nu putea să doarmă. Dacă ar fi putut să doarmă puțin, poate că reușea să scape de chinurile foamei. Numai că, foamea nu părea să-l părăsească. Ieși din casă și merse într-o direcție necunoscută. După un timp zări o umbră. Venea cineva. Se uită cu atenție și-l recunoscu. Acesta era un om care nu se despărțise niciodată de El. Era alături de El în orice împrejurare. Acum se întâlneau la miezul nopții într-un loc pustiu din Medina. Cel care venea era Măritul Ebu Bekir (ra) și Mesagerul lui Allah îl salută și-l întrebă: O, Ebu Bekir! Ce te-a determinat să ieși afară la miezul nopții? Ebu Bekir (ra), văzându-l pe Mesagerul lui Allah, uită de necazul său. De altfel, el mereu proceda astfel. La Mecca a venit în ajutorul Mesagerului lui Allah într-o altercație și a intrat în comă, o zi zăcând fără cunoștință, iar atunci când și-a deschis ochii, primul lucru de care a întrebat a fost: Ce s-a întâmplat cu Mesagerul lui Allah? Mama lui, Ümmü Ümâre s-a supărat zicând: Mori și tot la El te gândești![7]
Atunci când nu se gândea la El, putea să moară, căci Mesagerul lui Allah era izvorul vieții lui. Iată că, și acum nu putuse să stea departe de El și un sentiment nelămurit îl mânase până acolo. La întrebarea Mesagerului lui Allah i-a răspuns: Foamea. În casă nu am găsit nimic de mâncare, nu am putut să dorm și am ieșit afară. După care îl întreabă pe Mesagerul lui Allah: O, Mesagerule! Părinții mei jertfă să-ți fie, Tu pentru ce ai ieșit? Răspunsul era același. Și Mesagerul lui Allah ieșise de foame.
Tocmai în acel moment, apare o altă umbră. Era clar că acest om înalt, arătos nu era altul decât Ömer. De altfel, tabloul trebuia întregit. Mesagerul lui Allah îl luase la dreapta Sa pe Măritul Ebu Bekir (ra), dar lipsea cel care se alfa întotdeauna în stânga sa. Și acesta venea în fugă ca și cum n-ar fi dorit să lase tabloul incomplet. Da, cel care venea era Măritul Ömer (ra). Văzându-i în fața sa pe cei doi prieteni, rămase uimit. Se salutară și Sultanul Cuvântului îl întrebă pe Ömer (ra) pentru ce a ieșit. Și acesta dădu același răspuns: Foamea, o, Mesagerul lui Allah! Foamea m-a scos afară.
Mesagerul lui Allah își aduse aminte de Ebu’l-Heysem (ra).Casa lui era aproape. Dimineața îl văzuse în livadă. Poate că le va da niște curmale ca să-și potolească foamea. Zise: Să mergem la Ebu’l-Heysem.
S-au dus la casa lui Ebu’l-Heysem (ra). Acesta și soția lui dormeau. Aveau și un copil mic în vârstă de cinci sau șase ani. Primul a bătut în ușă Măritul Ömer (ra) și a zis cu voce tare: Ey, Ebu’l-Heysem! Nici acesta și nici soția acestuia nu
l-au auzit. Numai copilul țâșni din patul lui și se duse la tatăl său: Tată! Scoală-te, a venit Ömer. Ebu’l-Heysem (ra) a crezut că fiul său a visat și îi zise: Fiule, culcă-te, este miezul nopții, ce să caute Ömer la ora asta!? Copilul se culcă. Ușa nedeschizându-se, de data aceasta strigă Ebu Bekir (ra): Ey, Ebu’l-Heysem!. Copilul din nou țâșni din pat și strigă către tatăl său: Tată! A venit Ebu Bekir. Tatăl din nou îl făcu să se culce. Dar, cel care veni la urmă era Mesagerul lui Allah, al cărui glas trezea și morții din morminte. Atunci când El strigă: O, Ebu’l-Heysem! , copilul țâșni precum o săgeată. El alerga la ușă și în același timp striga către tatăl său: Tată, scoală-te. A venit Mesagerul lui Allah! Ebu’l-Heysem era zăpăcit. Imediat alergă la ușă. Nu-i venea să creadă că, la ora aceasta din noapte, Sultanul Sultanilor venise la familia sa. Imediat i-a poftit în casă, apoi se duse și sacrifică un ied. Această onoare poate îi revenea unui om o dată în viață. Trăia cea mai fericită clipă a vieții sale. Aduse curmale, lapte, carne și-și ospătă onorații oaspeți…
Au mâncat până și-au potolit foamea. Ochii Mesagerului lui Allah se scăldau în lacrimi. De pe buzele Lui se revărsară următoarele cuvinte: Jur pe Allah că mâine veți da socoteală pentru plăceri.[8] Apoi citi următorul verset: În ziua aceea, când veți fi întrebați de-ale plăcerii. (Trkâsür[Mirajul bogăției], 102/8).
Iată, era un om de excepție, care era atât de prevăzător în viață. A te strădui să găsești abateri în viața unui asemenea om, înseamnă ori ranchiună, ori ignoranță.
Măritul Ömer (ra) era dintre cei mai apropiați de Mesagerul lui Allah și relata astfel pioșenia Lui: Jur pe Allah, eu știu că Mesagerul lui Allah se chinuie de dimineață până seara. Deoarece nu putea găsi nici o curma de cea mai proastă calitate ca să-și astâmpere foamea.[9]
Dacă ar fi dorit, i s-ar fi așternut cele mai îmbelșugate mese. Și pentru asta ce era necesar? Cadourile pe care le primea ar fi fost suficiente pentru El și familia sa, pentru a duce un trai fără lipsuri. Dar El, împărțea tot ceea ce primea și nu lăsa nimic pentru mâine.
Atunci când era întrebat pentru ce nu beneficiază de plăcerile vieții, răspundea: Cum pot să mă gândesc să profit de plăcerile vieții, când trompeta este în mâinile lui İsrafil?Trebuie să așteptăm poruncile Celui Drept. Un om aflat într-o asemnea situație cum poate beneficia de plăcerile lumești?[10]
[1] Buhârî, Tefsir, (66), 2; Müslim, Talak, 31
[2] Tirmizî, Zühd, 44; İbn Mace, Zühd, 3; Müsned, 1/301
[3] Müsned, 2/193
[4] İbn Kesir, Tefsir, 2/164; Kurtubî, 4/197
[5] Buhârî, Ezan, 158; Nesaî, Sehv, 104
[6] Ebu Nuaym, Hilye, 7/109; Kenzü’l-Ummal, 7/199
[7] İbn Kesir, el-Bidâye, 3/40
[8] Müslim, Eșribe, 40, Kenzü’l-Ummal, 7/196
[9] Müslim, Zühd, 36; İbn Mace, Zühd, 10; Müsned, 1/24, 50
[10] Tirmizî, Kıyâme, 8; Müsned, 1/36; 3/7
