Mai ales, rugăciunile Lui! Rugăciunile Lui, mai ales! Cine-l vedea rugându-se, putea crede că nu face nimic în viață decât să se roage. Da, era atât de profund în starea Lui de rob al lui Allah. De altfel, nu era la fel în tot ce era mai frumos? În ce domeniu putea cineva să ajungă la nivelul Lui? Nu, în nici un domeniu nu era posibil ca cineva să-l ajungă!
În timpul namaz-ului își prezenta atât de profund faptul că era robul lui Allah, încât oriunde s-ar fi aflat, izbucnea în lacrimi. Companionii spuneau că, în timpul namaz-ului din pieptul Lui ieșea un sunet ca de piatră de măcinat. Jugul și însărcinările stării de rob îl transformau într-o oală în fierbere. Desigur că, această stare venea în întâmpinarea strădaniilor sale de a îndeplini sarcinile de rob al lui Allah.
A efectua namaz era dorința sa cea mai arzătoare. Nimic altceva nu-l bucura mai mult. De aceea, într-o zi a zis: Mi-au plăcut trei lucruri: femeia, mireasma; însă namaz-ul este lumina ochilor mei.[1]
Pentru un băbat, femeia este cel mai important element al sentimentului de atracție. Măriul Adam (as) a fost creat cu acest sentiment. Surplusul atracției este voluptatea. Voluptatea reprezintă un avans și plata acordată pentru continuitatea descendenților. Dacă nu s-ar fi acordat o asemenea plată, nici un om nu s-ar fi gândit să-și continuie descendența. Deoarece restul este doar o corvoadă. Iar de una singură, dragostea de copii nu este deajuns pentru continuarea descendenței. De aceea, pentru ca bărbatul să fie atras de femeie, iar femeia de bărbat, Allah (cc) a creat voluptatea. Nu este posibil să treci peste acest simțământ, care se găsește în natura omului și care apare odată cu crearea lui. Dacă ar fi fost posibil, Măritul Adam (as) ar fi trecut. Și iată că, Mesagerul lui Allah vorbește despre acest temperament, care este ceva natural și zice: Mi-a fost sorocit să iubesc femeile. El era un profet strâns legat de fire, de natura umană. În religia pe care El a adus-o nu există călugărie. Companionilor săi, care voiau să se dedice rugăciunii și să-și petreacă viața fiind robii lui Allah (cc), El le zicea: Eu sunt cel care îl cunosc cel mai bine pe Allah și cel care are cea mai mare teamă de El. Dar eu mă rog și mă întâlnesc și cu soțiile mele. Mă odihnesc și îmi îndeplinesc și rugile de noapte. Țin post și mă și hrănesc. Aceasta este calea mea. Cel care nu-mi urmează calea, nu face parte dintre ai mei.[2] El era un om al echilibrului și venise cu principii obiective. Religia pe care o adusese era un sistem generos care permitea tuturor să trăiască în liniște, fiind ușor de aplicat. Nu venise ca să se adreseze unui grup anume, ci era pentru toată lumea și mesajul său îi îmbrățișa pe toți oamenii.
În ceea ce privește mireasma, ea este pe placul sufletelor alese. Mesagerul lui Allah era atât de nobil sufletește și atât de delicat trupește, încât putea fi trecut în rândul îngerilor.
Altceva este spiritul și altceva este psihicul. Cei care sunt stăpâni pe spiritul și psihicul lor au un caracter pur. Numai profeții pot atinge puritatea. Pe culmile acestei poziții se află Profetul nostru. Gândiți-vă că, trupul Lui nu s-a dezlipit de suflet nici când s-a înălțat spre ceruri, acolo unde se afla sufletul, era și trupul său.
Aici nu am de gând să repet dezbaterile care au avut loc în chestiunea înălțării. Părerea tuturor savanților (ulema) în această problemă este că, Profetul nostru s-a înălțat împreună cu trupul și sufletul său. Trupul Lui căpătase atâta luminozitate și spiritualitate, încât oriunde s-ar fi aflat sufletul, trupul îl urma. Alții își pot închipui sau pot visa că se înalță, dar înălțarea cu trupul și cu sufletul i-a fost destinat numai Profetului nostru.
Mireasma este hrana îngerilor și spiritelor. Datorită faptului că, Mesagerul lui Allah era asemenea lor trupește și sufletește, Lui îi plăceau mirosurile plăcute, care-i linișteau sufletul.
Mesagerul lui Allah zicea: Am fost făcut să iubesc femeile și mirosul plăcut. Prin aceste cuvinte, Mesagerul lui Allah reda nevoia sufletului și trupului său.
Desigur că aceste două chestiuni trebuie să fie firești și umane, astfel încât, și alții să participe împreună cu Mesagerul lui Allah. Adică, a iubi femeile și mirosurile plăcute nu este specific numai Profetului nostru. Deoarece acestea sunt sentimente incluse de Cel Drept în natura omului. Și această caracteristică o au toți oamenii mai mult sau mai puțin.
În ceea ce privește a treia chestiune, aici trebuie să ne oprim puțin, deoarece Mesagerul lui Allah zice: Namaz-ul este lumina ochilor mei, logodnica mea, desfătarea mea.
Dacă unuia din noi i se anunță că a venit unul dintre oamenii pe care-i iubește cel mai mult, atunci cum ne bucurăm. Și Mesagerul lui Allah, atunci când era timpul namaz-ului, se bucura de mii de ori mai mult decât noi. Dacă mult timp rămânea departe de Fatıma R.anha) și apoi era anunțat că vine Fatıma (r.anha), El se bucura foarte mult. Iar atunci când venea vremea namaz-ului, El se bucura și mai mult. Deoarece namaz-ul era preferatul său.
Într-un alt hadis relatat de Taberânî și care întărește acest hadis, Profetul nostru zice: Fiecărui profet Allah i-a dat o dorință, o pretenție, o desfătare. În ceea ce mă privte, desfătarea mea este namaz-ul.[3]
Semnificația acestui lucru este: Voi urmăriți diferitele plăceri ale corpului vostru; semnalele care vin pentru aceste plăceri vă extaziază; și voi urmați acele plăceri. În ceea ce mă privește, atunci când aud glasul predicatorului numit conștiință: „Scoală-te, este timpul namaz-ului!”, acest semnal mă captează atât de mult și atât de mult mă tulbură, încât nu pot sta fără namaz. Atunci când nu mă scol nopțile ca să fac namaz-ul de noapte, pentru mine înseamnă cele mai triste momente. Iar cele mai fericite și plăcute momente sunt cele în care fac namaz.
În Mesagerul lui Allah, sentimentul de rob al lui Allah și legătura cu El și, în același timp, mărturisirea unicității lui Allah erau atât de profunde, încât până acum multă lume nu a înțeles această profunzime. Iar hadis-ul redat mai sus este cel mai elocvent exemplu.
Mărita noastră Aișe (r.anha) relatează: Trezindu-mă într-o noapte, nu l-am găsit lângă mine. M-am gândit la posibilitatea ca El să se fi dus la una dintre soții. Am pipăit în jurul meu și am atins cu mâna piciorul Lui. Atunci am înțeles că făcea namaz, căci era în poziția de prosternare. Am ascultat și am auzit cum plângea și se ruga: Allah! Ocrotește-mă de mânia Ta. Scapă-mă de chinuri. Allah! Nu vreau decât ocrotirea Ta. (Caut ocrotire în măreția și frumusețea Ta, în mânia și îndurarea Ta, în grandoarea și demnitatea Ta, în mărinimia Ta). Mărturisesc că sunt incapabil să Te elogiez în măsura în care lauzi Tu Persoana. Apropierea de Tine este o onoare. (Cel care îți este apropiat, este onorat). Lauda Ta este măreață. Oștirea Ta nu poate fi înfrântă. Tu nu renunți la promisiunea Ta. Nu există altă divinitate în afară de Tine.[4]
Da, pentru El namaz-ul era o plăcere. Acum să-l ascultați pe Ebu Zerr (ra). Acesta zice: Într-o noapte a făcut namaz până dimineața. Când ajungea la versetele cu rugi, repeta acele rugăciuni și trasforma namaz-ul în stare de supunere și credință. În diferitele poziții ale namaz-ului facultativ, rostea foarte lungi rugăciuni. În ziua aceea s-a rugat până dimineata și a plâns.[5]
El niciodată nu se sătura de namaz, nu atingea punctul de saturație.
Acum să-l ascultăm pe İbni Mes’ud. Acesta era un renumit companion din Kufe. Școala Hanefită îi datorează multe. Sub influența lui s-au format Alkame, İbrahim Nahâî, Hammâd b. Ebi Süleyman. Companionii îl considerau ca făcând parte dintre oamenii casei. Da, era un obișnuit al familiei Mesagerului lui Allah.[6] Profetul nostru îl punea să recite din Coran, îl asculta, apoi îi zicea: Cel care dorește să asculte Coranul așa cum a fost pogorât, neapărat să-l asculte pe İbni Mes’ud.[7]
Atunci când Măritul Ömer (ra) l-a trimis la Kufe, astfel și-a exprimat durerea și tristetea: Cei din Kufe! Dacă nu v-aș fi preferat, nu m-aș fi despărțit sub nici o formă de Abdullah b. Mes’ud. Era scund și cu picioare scurte, dar avea multe cunoștințe.[8]
İbni Mes’ud zice: Într-o zi am dorit să fac namaz împreună cu Mesagerul lui Allah. Urma să petrec noaptea în preajma Lui și să mă rog împreună cu El. Am început namaz-ul, dar nu ajungea la plecăciune (ruku). A terminat sura „Vaca” (Bakara) și am crezut că va faceruku, dar El a continuat, a citit sura „Neamul lui Imran” și „Masa”, apoi a făcut ruku. În timpul namaz-ului atât de mult am obosit, încât m-am gândit la lucruri rele. (Ce erau aceste gânduri rele? Poate că Mesagerul lui Allah a murit în timpul poziției kıyam, așa cum s-a întâmplat cu Măritul Süleyman). Unul dintre ascultători l-a întrebat pe İbni Mes’ud (ra) la ce se gândea, iar acesta i-a răspuns: Mă gândisem să întrerup namaz-ul și să-l las singur.[9]
Abdullah b. Amr relatează următorul eveniment: Într-o noapte am stat în spatele Mesagerului lui Allah la namaz. Citea neîncetat următorul verset și plângea în hohote: Domnul meu, căci ei au rătăcit mulțime de oameni! Oricine mă urmează este de-al meu, și celui ce nu-mi dă ascultare, Tu ești Iertător, Milostiv. (İbrahim[Avraam], 14/36).
Tot așa, era într-o zi, când era trist plângea fără încetare. Veni Arhanghelul Gavriil, aducându-i salutări de la Allah. Acesta îi spuse că Cel Drept întreabă: De ce oare plânge Mohamed al meu?
Allah este Atotștiutor, Atotcuprinzător. De altfel, nimeni nu poate fi în afara științei, puterii și voinței Lui, dar totuși întreabă…
Mesagerul lui Allah nu putea să răspundă din cauza plânsului. A reșit doar să șoptească: Credincioșii mei, credincioșii mei! Era clar motivul suferințelor Lui: Credincioșii Lui.
Arhanghelul Gavriil se duse la Allah și raportă. Cel Drept îl trimise a doua oară, zicând: Du-te și salută-l pe aproapele Meu și spune-i: Ai consimțământul în legătură cu credincioșii tăi și nu te von lăsa în neliniște și tulburare.[10]
Toată viața a fost un om supus. Cel mai mult îi plăcea namaz-ul. Zi și noapte făcea namaz. Nu El a spus că, așa cum trăiești, așa vei muri? Ca orice făptură și El urma să moară. Dar El trăise pentru namaz și murea pentru namaz.
Erau ultimele zile din viața Lui. Nu mai avea putere nici să-și deschidă ochii. Atunci când deschidea ochii și dacă avea putere să rostească un cuvânt, zicea doar: Credincioșii au făcut namaz? Acest mic efort îi sleia puterile și leșina. Când era adus în simțiri cu apă rece, din nou întreba: Credincioșii au făcut namaz?
Credincioșii îl așteptau de ore întregi. Ochii tuturor erau ațintiți la ușa Lui. Așteptau să se întredeschidă perdeaua și să răsară soarele la moschee. Mulți știau că Soarele va apune, dar nu puteau crede. În acest timp, Mesagerul lui Allah înțelese că nu va avea putere să facă namaz și zise: Spuneți-i lui Ebu Bekir să facă namaz-ul! Când își mai reveni, porni spre moschee. A fost dus la moschee, susținut de o mână de către Abbas (ra) și de cealaltă mână de Măritul Ali (ra). Din toată ființa Lui se revărsa fastul și măreția namaz-ului. Se așeză în spatele celui care urma să fie imam și făcu namaz șezând. Numai de două ori reuși să se ducă la moschee. Prima dată oficie Mesagerul lui Allah namaz-ul, iar Măritul Ebu Bekir (ra) transmise celor din spate spusele Lui. A doua oară însă, făcu namaz în spatele Măritului Ebu Bekir (ra). Aduse la cunoștința comunității cine va fi imam după El.
Da, încă o dată fusese împreună cu namaz-ul și cu drept-credincioșii săi. Până în ultima clipă nu și-a părăsit comunitatea.
După concepția lui Ahmed b. Hanbel, comunitate înseamnă posibilitatea de a respecta poruncile lui Allah. Deoarece Allah (cc) poruncește: Plecați-vă alături de cei care se pleacă. (Bakara[Vaca], 2/43). Unii dintre imami consideră comunitatea a fi un militant al namaz-ului. În concepția lor, namaz-ul fără comunitate nu este namaz. Imamul Șâfiî consideră namaz-ul obligatoriu pentru comunitate. Conform școlii hanefite, namaz-ul este tradiție cu obligativitate continuă. Unii dintre imami consideră namaz-ul necesar comunității.[11]
Aici noi nu dorim să facem o analiză amănunțită a acestei probleme. Am abordat această chestiune pentru a arăta că Mesagerul lui Allah a fost robul lui Allah și cât de puternică era dorința Lui de a face namaz.
Un om de rând dacă face namaz, el este oprit de a păcătui și a face lucruri interzise. Pe când namaz-ul făcut de Mesagerul lui Allah…Mărita Aișe (r.anha) descrie frumusețea namaz-ului făcut de El: Nu mă întrebați cum se ridica pentru „kıyam” (poziția în picioare), cum făcea „ruku” (plecăciune), cum se apleca pentru „secde” (prosternare)![12]
Dacă nu ar exista nici un argument în favoarea existenței Celui Drept, namaz-ul făcut de Mesagerul lui Allah este suficient ca probă. Deoarece în tot timpul namaz-ului făcut de El apărea Cel Drept. Oare un om care efectuează astfel namaz-ul poate păcătui?
Credința Lui cerea integritate. Atunci când înfățișa namaz-ul ca fiind desăvârșit, nu neglija nici o altă formă a credinței, precum postul. Câteva zile pe saptămână ținea post, iar uneori ținea post atât de îndelungat, încât credeai că nu se hrănește deloc. Alteori lua masa de după post cu alții. Zilele de post erau mai multe decât celelalte zile.[13]
Din timp în timp, El ținea post zile întregi fără să pună ceva în gură. Companionii se străduiau să-i urmeze exemplul, dar acest lucru era foarte greu. Odată erau ultimele zile ale ramadanului și Mesagerul lui Allah își propusese să țină câteva zile de post continuu. Și companionii își propuseră același lucru. Dar, postul s-a prelungit câteva zile și cu toții sufereau. Din fericire venise bairamul și toată lumea s-a bucurat. Dacă bairamul ar fi venit cu câteva zile mai târziu, cu toții ar fi fost terminați. Văzând starea lor, Mesagerul lui Allah zâmbi și zise: Dacă bairamul ar fi întârziat, eu tot aș fi ținut post. Apoi continuă: Deoarece Allah îmi dă de mâncare și de băut într-un mod pe care voi nu înțelegeți.[14]
În ultimele zile ale ramadanului, Mesagerul lui Allah își sufleca pantalonii și toată ziua se ruga.[15] În zilele acelea spatele Lui nici nu atingea pământul.
Chiar și în zilele cele mai fierbinți ale verii Mesagerul lui Allah ținea post. Și în timpul unor războaie ținuse post. Câteodată războiul se prelungea și în afară de El nu ținea post decât Abdullah b. Revaha (ra). El zicea: Postul este o armură care-l ferește pe om de păcat.[16] Armura cea mai solidă o îmbrăcase El și astfel era protejat…
[1] Nesaî, İşreti’n-Nisâ, 1; Müsned, 3/129, 199, 285
[2] Buhârî, Nikâh, 1; Müslim, Sıyam, 73
[3] Mecmau’z-Zevâid, 2/271
[4] Tirmizî, Daâvât, 91
[5] Müsned, 5/149
[6] Buhârî, Fezâilu’l-Ashab, 27; Müslim, Fezâilu’s-Sahabe, 110-111
[7] Buhârî, Fezâilu’l-Ashab; Müslim, Fezâilu’s-Sahabe, 116-117; Müsned, 1/26
[8] Müsned, 1/320-321
[9] Buhârî, Teheccüd, 9; Müslim, 204; Müsned, 1/385-396
[10] Müslim, İman, 346
[11] İbn Hümam, Fethu’l-Kadir, 1/300
[12] Buhârî, Teheccud, 16; Müslim, Müsafirîn, 125
[13] Buhârî, Savm, 53; Müslim, Sıyâm, 178
[14] Buhârî, Savm, 49; Müslim, Savm, 59
[15] Buhârî, Leyletu’l-Kadir, 5; Müslim, İ’tikaf, 7
[16] Buhârî, Savm, 2; Tevhid, 35; Müslim, Sıyâm, 162-163
