Profetul nostru și bătăliile sale: Bedir și cauzele
Și iată că, cu mare fast s-a ajuns la Bedir și propagând unicitatea lui Allah, adică, difuzând mărețul nume al lui Allah (cc), cu cele mai inocente simțăminte și gânduri, urma să lovească în oamenii care încercau să-L împiedice și să zică: De-acum nu veți mai împiedica amintirea numelui lui Allah în cele patru zări și nu veți mai oprima sufletele deschise către El.
Da, Marele Nume să nu fie cunoscut numai într-un loc, ci să pătrundă în toate piepturile și să liniștească toate inimile. Pentru a înlătura toate piedicile, pentru a elibera doctrina islamică de asuprire din dorința de a propaga unicitatea lui Allah, pentru acceptarea ca un principiu a realizării acestu lucru, pentru a deschide căile care duc spre libertatea de idei și gândire, Măritul Mohamed Mustafa (sas) urma să aplice ultima lovitură necredincioșilor care nu-i recunoscuseră dreptul de a trăi omenește în Mecca.
Toată avuția pe care o acumulaseră până atunci musulmanii le fusese luată. Mesagerul lui Allah și apropiații săi, atunci când au fost îndepărtați din Mecca, nu putuseră să ia aproape nimic, fiind nevoiți să-și lase toată avuția în Mecca și astfel emigraseră. Iar meccanii încărcau totul pe spinarea cămilelor chiar sub ochii lor și se duceau să vândă în Damasc și Yemen. Mărfurile încărcate pe camilele care formau caravana care trecea pe lângă Medina erau ale lor și era necesar să-și recupereze avuția.
Trebuia să distrugă dușmanii care ieșeau în calea musulmanilor și îi amenințau, unora le străpungeau piepturile cu sulița, pe alții îi alungau din gospodăriile lor. Dându-le ultima lovitură urma să zică: Puterea nu este în mâinile lor, ci în mâinile dreptății și cine se va preda dreptății, Allah (cc) îl va face puternic. Dacă nu astăzi, cu siguranță mâine, toată puterea va trece în mâinile dreptății și va veni o zi în care cuvântul va fi al dreptății, sufletele vor fi dominate de gândul dreptății; toată lumea va saluta marele vis al omenirii.
Iată că, Măritul Mohamed (sas) ducea această bătălie.
În tot acest timp, unele triburi și clanuri erau dezorientate. Unii dintre cei care aparțineau acestor triburi și clanuri doreau să treacă la İslam, dar se temeau de tirania și tortura koreișiților. Acești oameni nehotărâți și tulburați încercau să pășească într-o anumită direcție, dar nu erau deciși.
Iată că venise vremea ca aceștia să facă pasul hotărâtor. Mesagerul lui Allah urma să le arate că puterea este în mâinile lui Allah (cc), iar echilibrul de forțe este acum de partea Medinei și astfel să le insufle încredere, zicându-le: Nu vă temeți, nu vă neliniștiți, dacă credeți, adică dacă sunteți drept-credincioși, Allah (cc) vă va aduce consolare și o ieșire din această situație; va deschide larg ușile și ferestrele și voi veți avea parte de prosperitate, fericire.
La sfârșitul luptelor de la Bedir, cei nehotărâți vor înțelege că se schimbă locul puterilor, vor zice că necredincioșii intoleranți nu au ce să le mai facă și se vor îndrepta către Măritul Mohamed Mustafa (sas), marele om, care a venit în Medina, capitala civilizației, cu gânduri bune; ei vor descoperi o nouă semnificație a adevărului: Mărturisesc că în afară de Allah Preamăritul nu există altă divinitate și că Mohamed este robul și profetul Lui.
a. Forțele de la Bedir
Conform tradiției relatărilor despre lupta adevărată și a cărților de morală, Mesagerul lui Allah a venit în Bedir cu 305 oameni. Cu anumite diferențe, această cifră se ridică la 313.[1] Unele surse indică faptul că, această cifră ar fi identică cu cea a numărului ostașilor lui David în lupta de la Câlut. Da, datorită faptului că, în aceste două perioade se înfăptuia operațiunea de schimbare a destinului omenirii, împotriva obscurității lupta oștirea luminii și datorită faptului că, măreția lui İsaac simboliza măreția lui İsmail, numărul ostașilor din cele două armate poate fi de 313.
După relatările lui Muhyiddîn İbn-I Arabî, în opera „Fusus”, în fruntea uneia din armate se afla Măritul David, reprezentantul califatului, iar în fruntea celeilalte se afla reprezentantul individului, stăpânul autorității individului, Măritul Mohamed Mustafa (sas).
Oștirea de la Bedir avea două unități de cavalerie și cămile în număr de treizeci-patruzeci. La posibilitățile limitate ale musulmanilor, doi cai din partea lor echivala cu două sute din partea adversă. Un cal la o sută de cai. Împotriva unui călăreț luptau o sută de călăreți. Musulmanii aveau trei sute zece ostași, pe când ceilalți aveau o mie de ostași.[2] Acest lucru însemna ca un om să țină piept la trei-patru.
Koreișiții aveau o armată desăvârșită, înzestrată cu tot ce se cunoștea în materie de tehnică militară în acea vreme. În schimb, Mesagerul lui Allah venise cu oameni care încăpeau în spinarea a cinci-zece cămile și parcurgând o distanță de două sute km. Este bine de știut acest lucru, deoarece mai era deșertul, miezul verii, arșiță, luna de post, oameni flămânzi și o cale de străbătut de două sute km…
Ce-i deșertul? Unde este Bedir? Cei care merg în pelerinaj știu aceste lucruri. Astăzi acolo există benzinării. Dacă presupuneți că acestea nu existau – sunt foarte noi – veți vedea nisip cât cuprinde privirea voastră. Din când în când vor avea loc furtuni, care vă vor amenința, iar voi vă veți strădui să parcurgeți un drum de două luni în câteva zile…și încă pe jos.
Pe de altă parte, musulmanii porniseră cu scopul de a amenința caravanele koreișiților. Numai că, dorința divină era alta și ei fuseseră trimiși aici fără să vrea. În versetul Enfâl, Allah (cc) relatează astfel dorința Sa: Când Allah v-a făgăduit că una dintre cele două tabere va fi a voastră ați fi vrut ca cea fără arme să fie a voastră, însă Allah a vrut ca Adevărul să se împlinească prin cuvintele Sale și ca tăgăduitorilor să li se taie rădăcinile, ca Adevărul să fie adeverit și zădărnicia să fie zădărnicită în ciuda nelegiuiților. (Enfâl [Prăzile], 8/7-8).
b. Către punctul de întâlnire
Datorită faptului că Allah (cc) a dorit acest lucru, chiar dacă dorința și scopul musulmanilor era alta, El i-a adus față-n față nu prin caravane, ci ca părți beligerante. Musulmanii doreau să urmărească caravanele și să-și ia înapoi mărfurile. Pe când Cel Drept le deschidea calea în vederea neacaparării mărfurilor lor de către alții. Da, musulmanii urmau să-i lovească în așa fel pe necredincioși, încât aceștia să nu-și mai revină. Astfel Dreptatea va ieși victorioasă și nimic nu va fi mai presus de Dreptate. Allah dorea acest lucru:
Însă voi nu voiți decât ceea ce Allah voiește. Allah este Cunoscător, Înțelept. (İnsan [Omul], 76/30).
Voi nu voiți însă decât ceea ce Allah, Stăpânul lumilor voiește! (Tekvir [Chircirea], 81/29).
Allah dorea ca ei să se ducă la Bedir. Și apropiatul Său simțea acest lucru. Cerul parcă îi privea altfel, se apropia Noaptea Predestinării (Kadır Gecesi) din sfânta lună Ramazan, iar pământul zâmbea altfel.
Ajungând la Bedir, venise o ploaie liniștită și acest lucru avea o semnificație aparte. Praful se potolise, fântânile se umpluseră cu apă și, odată cu picăturile de ploaie, coborâseră și îngerii, care, purtând semnele drept-credincioșilor, spuseseră: Am procedat astfel ca să semănăm cu voi.
În ziua aceea parola drept-credincioșilor era „Unul! Unul!”[3] Toată lumea striga „Allah este unul!”. Veșmintele lor erau albe, precum giulgiul. Deoarece venind acolo cu veșminte albe precum cele ale hagiilor de la Arafat, ziceau: Acolo unde ne vom întâlni cu dușmanul, unde ne vom confrunta cu ei, cine știe ce se va întâmpla, dar dincolo ne vor întâmpina huriile și copiii inocenți ai raiului. În așa fel veneau că, merita să-i privești.
Erau și unii care trăiau amărăciunea de a nu putea participa la această măreață campanie. Dintre aceștia făcea parte și Enes bin Nadır, care nici în vis nu se gândea să se despartă de Mesagerul cel Generos. El nu putuse să fie de față și un an de zile trăise cu această durere în suflet. Durerea, tristețea este cea mai impresionantă rugă. Dacă doriți, voi fi și eu în situația de a cere dureri, tristeți legate de cele lumești: (Allah (cc) să răspândească în rațiunea, în inimile voastre durerea, chinurile și suferințele!). Da, pentru națiunea noastră distrusă și pentru națiunile care gândesc ca voi, a trăi în suferință, a geme de durere este o rugă extraordinară, încât dacă ați face o mie de namaz și dacă acest namaz va avea loc la Kaaba, apoi vă veți ruga, tot nu veți atinge nivelul rugăciunilor celor suferinzi și întristați.
Da, atunci când ați fost în suferință, nu ați spus „O, Stăpâne!”, dar chinul nu v-a lăsat să dormiți. Până dimineața ați stat și v-ați gândit: Ah, frații mei din Türkmenistan, ah, frații mei din Afganistan! Cine știe de vălul cărei surori s-au mai atins? Cine știe unde s-a atentat la onoarea unei mame? Frații mei din Cumbâlâ, frații mei din Gümülcine, frații mei din Sofia! Frații mei din Kavalla, unde n-a mai rămas urmă din geamiile ridicate de marii sultani! Și cei de unde, de unde…
Da, durerea, chinul este o extraordinară rugă, încât îndreptată către Allah, tot cerul va spune „amin”. Chinul este momentul atingerii de către drept-credincios a unei valori superioare. Și acel moment este mai util prin rugă. Este un moment în care tâmplele omului zvâcnesc. Deoarece în acel moment el este împreună cu coreligionarii săi și cu cei care gândesc la fel cu el. De altfel, noi existăm pentru a realiza acest lucru. Dacă nu putem, pentru noi, a fi deasupra sau dedesubtul pământului este același lucru. A trăi în dispreț, adică dacă se atentează la drepturile omului, la drepturile națiunii mele și eu nu pot face nimic, pentru noi este mai bine sub pământ decât deasupsa pământului.
Companionii veniseră la Bedir cu această mentalitate. Deoarece aveau în față raiul, aveau veșnicia, mulțumirea lui Allah. În acea zi îngerii erau atât de satisfăcuți de atitudinea lor, încât atunci când ei strigau „Unul! Unul!”, cerurile se deschideau și coborau o mulțime de ingeri. De parcă, înainte de a începe luptele de la Bedir, îngerii coborau pe pământ pentru a sărbători victoria, pentru a organiza o noapte festivă. Aveau pe cap turbane albe și erau înveșmântați în alb. Pentru ce veșminte albe? Deoarece, companionii veniseră la Bedir în haine albe. Parola lor era „Unul! Unul!”
Da, astfel îi întâmpinau pe idolatrii din Mecca, înveșmântați în negru, precum le era sufletul.
Unul din companioni, care venise vesel la Bedir, stătea sub un pom și mânca curmale. Auzindu-L pe Mesagerul lui Allah, care zicea: Astăzi, cine va muri aici mărturisind credință în Allah și va lupta așteptând binefacerea lui Allah, acela va intra în rai, el aruncă curmalele și zise: Dacă voi merge în rai murind de mâna acestora, atunci sunt recunoscător sufletului meu. Apoi se repezi asupra dușmanului. În acea zi, acest companion își îndeplinise dorința.[4]
Această dorință era unicul gând al companionului și de aceea venise vesel la Bedir. Era de o asemenea forță, încât nici o putere nu putea s-o întreacă și iată că, acest ostaș, acest suflet se pregătise cunoscând acest lucru. Nu poți lupta cu un asemenea ostaș, care întâmpină moartea cu zâmbetul pe buze! Deoarece el, de fapt, poartă în el două vieți, adică nu dă importanță nici lumii de azi și nici lumii de apoi, ci zice numai „Allah!” și pornește.
c. O armată organizată
Cu prilejul luptelor de la Bedir, în deșert putea fi văzută o armată bine organizată. Datorită acestei armate, tâlhăria va deveni o istorie și lumea va cunoaște o nouă organizare. Deoarece în fruntea acestei armate se afla un om, care aducea omenirii o nouă ordine, o nouă armonie.
În Coran Allah redă importanța măsurii, a echilibrului și armoniei și îl consideră pe Măritul Mohamed Mustafa (sas) un om echilibrat, care știe măsura și de aceea a fost trimis în fruntea unei oștiri organizate.
Existau patrule de recunoaștere și idolatrii știau acest lucru. Din aceste patrule de recunoaștere făceau parte oameni capabili, formați, încât era imposibil să găsești alții la fel cu ei.
Aceste patrule de recunoaștere scotociseră deșertul de aproape douăzeci de ori și se formaseră nu ca o realizare exclusivă, ci confruntându-se direct cu evenimentele. Confruntarea directă cu inamicul, atingerea celor mai tainice puncte, toate acestea îi ajutaseră să se formeze, încât unul care nu trecea prin aceeași educație, nu putea să stea alături de ei.
Dușmanul unde era? Unde erau curierii care aduceau știri despre dușman? Caravana unde era? Cum poate fi asigurată siguranța drumurilor? Ei cunoșteau foarte bine toate acestea. Pentru prima oară în deșert, poate că în istoria omenirii, patrule de recunoaștere care acționau cu viteza fulgerului apăruseră pe timpul Măritului Mohamed (sas). Cum? El, care nu avusese de-a face cu armata și cu informațiile, organiza și conducea o oștire.
În acea perioadă, siguranța drumurilor se îmbunătățea, se putea parcurge o distanță de două sute de km pe jos sau călare pe cămilă. Mai mult, nu te puteai întâlni cu nici un obstacol, deoarece unitățile Lui fulger scotociseră de douăzeci de ori deșertul, stabiliseră care era ruta și calea sigură de urmat și se putea ajunge în Bedir în cea mai mare siguranță. Aceasta este o problemă foarte importantă.
d. Către locul unde se aflau fântânile
Locul pentru cantonament al armatei era lângă fântânile din Bedir. Și dușmanul dorea să pună mâna pe acele locuri; de aceea venea în viteză cu două sute de călăreți. Dar, datorită intuiției și vitezei extraordinare, drept-credincioșii veniseră primii. În acea zonă, Bedir era singurul loc unde se găsea apă și acest loc era controlat de către musulmani. Din această cauză, koreișiții erau paralizați.
În tot acest timp, patrulele de recunoaștere urmăreau și supravegheau caravanele. Dacă aici lucrurile mergeau bine, se vor gândi și la ele, deoarece, caravanele transportau mărfurile rămase în Mecca, pe care doreau neapărat să le recupereze. Din necesități juridice, trebuia ca mărfurile să fie luate din mâinile uzurpatorilor.
Drept-credincioșii astfel gândeau și făceau planuri, dar Allah (cc) dorea altceva. Necredința trebuia nimicită, pentru ca altă dată să nu se mai revolte.
Mesagerul lui Allah își împărțise oștirea în unități de dreapta, de stânga și de centru și acest lucru nu era cunoscut până în acea zi. Centrul era format din primii emigranți și băștinași, care, până la moarte erau supuși Mesagerului lui Allah. Aceștia, chiar dacă erau singuri, nu-și călcau cuvântul dat. Iată, forțele din centru erau formate din astfel de oameni.
În fruntea acestor oameni erau aduși Măritul Ali și Sa’d b. Muaz (r.a), care-și demonstraseră de multe ori maturitatea. Unul din ei era în fruntea emigranților, iar celălalt, în fruntea băștinașilor.[5]
Prin virtuțile sale particulare, Măritul Ali era cel mai de seamă companion. Exista o convingere unanimă asupra faptului că, în privința virtuților generale, deasupra lui se situau trei califi. Dar, prin situația lui particulară, prin apropierea de Mesagerul lui Allah, faptul că el cunoștea taine legate de acea familie, că urmașii Mesagerului lui Allah i se datorau lui și era cel mai iubit prin sfințenia sa, toate acestea îl făceau unic.
Măritul Ali devenise musulman la vârsta de șapte ani. Praful necredinței nu-i atinsese poalele hainei. Când avea nouă ani, atunci când Mesagerul lui Allah s-a adresat înaintașilor koreișiți, întrebându-i: Care dintre voi poate să-mi fie de ajutor?, el a lăsat din mână ulciorul cu apă și lovindu-și pieptul, a zis: Eu, o, Mesagerule![6]
La vârsta de șaptesprezece ani, în timpul hegirei, Mesagerul lui Allah i-a propus să-și dea viața în locul său, iar acest tânăr a primit cu bucurie, considerând acest lucru ca o chemare în rai.[7]
Da, Măritul Ali era un om care niciodată în viață nu șovăise și acum se afla în fruntea emigranților la Bedir. Nici nu se putea găsi un om mai potrivit. Ce bine știa Mesagerul lui Allah să-și aleagă oamenii!
Sa’d b. Muaz era un monument de virtute. Devotamentul său era incontestabil. În această privință stăteau mărturie cuvintele sale rostite în clipa morții, fiind grav rănit: Allah, dacă urmează să particip la încă o luptă în numele Tău, atunci fă-mă să trăiesc, dacă nu, ia-mă imediat lângă Tine![8] El murise, iar atunci când era condus spre cimitir, Mesagerul lui Allah mergea în vârful picioarelor. Celor care-l întrebau pentru ce merge astfel, le-a răspuns: Mi-e rușine să calc pe pământ, deoarece cei din ceruri au pogorât să-l conducă.[9]
Iată, cei doi erau în centru. Dacă comandantul este un om care alege să moară cu onoare în loc să trăiască în dispret, atunci ostașul mai fuge? Acolo unde moare el, nu dorește să moară și ostașul? De fapt, ostașul venise acolo în căutarea martiriului. Aici, Mesagerul lui Allah era înconjurat de o cetate alcătuită din carne și oase. Nimeni nu putea să-L atingă. Oamenii din jurul Lui erau dispuși să moară pentru El, deaorece nu se putea apropia nimeni de El dacă nu era de partea Lui.
Iată, El se afla în fruntea celor din centru. Steagul era purtat de către Mus’ab bin Umeyr.[10] Ce priveliște extraordinară, ce alegere! (Acesta era un suflet menit să ajungă în rai. La Uhud, o sabie i-a retezat mâna dreaptă, dar a ținut steagul cu mâna stângă. O altă sabie i-a tăiat și mâna stângă, atunci a zis: Nu mi-a mai rămas nici un scut de apărare; lovește-mă în gât![11]
În centru stătea Mus’ab, înălțând steagul alb. Flancul drept și flancul stâng erau frumos aliniate, iar avangarda își ocupase locul, în așteptarea ordinelor. Din urmă veneau unitățile de rezerviști. În fruntea lor se afla Kays İbn-i Ebî, un om hotărât și rezistent.
Era un asemenea sistem de organizare, încât până atunci conducătorii militari nu mai văzuseră așa ceva. Venirea Mesagerului lui Allah cu un sistem diferit arăta că structura lor învechită nu era bună de nimic. În timp ce Mesagerul lui Allah venea cu un nouă organizare, koreișiții foloseau metode învechite.
Mesagerul lui Allah se afla printre ostașii săi, ceea ce insufla musulmanilor forță și dinamism. E zicea: Dacă murim, să murim împreună. Sângele meu, ca și viața mea sunt ale voastre. Este foarte important ca imamul să inoculeze încredere și siguranță comunității sale. Și Mesagerul lui Allah înfăptuise acest lucru foarte bine, zicând: Sângele meu este al vostru, iar viața mea vă aparține; dacă se ating de voi, înseamnă că se ating de Mine! În timp ce aceste cuvinte răsună printre musulmani, El se află printre ei. De altfel, veniseră până acolo călărind cu rândul cămilele puține pe care le aveau. Pe cămila Lui mai luase doi oameni, care ziceau cu părere de rău: Noi putem merge și pe jos, urcă-te Tu! Dar, Mesagerul lui Allah le răspundea: În privința forței, voi nu sunteți mai puternici decât Mine. Iar în ceea ce privește necesitatea de a obține răsplată în lumea de apoi, Eu nu sunt mai puțin dornic decât voi.[12]
Da, astfel vorbea Domnul acelor timpuri și locuri: Voi nu sunteți mai tari decât Mine. În privința nevoii de răsplată în lumea de apoi și dorinței de a ajunge în rai, Eu nu sunt mai puțin dornic decât voi. Acest Emir al Emirilor, era atât de aproape de oameni, încât stătea tot timpul cu ei, împărțind cu ei aceeași mâncare, același loc de odihnă.
Egalitatea este un cuvânt care picură balsam pe limbile oamenilor de la revoluția franceză până acum. Oare de atunci a mai văzut cineva ceea ce se numește egalitate? A văzut-o numai omul Epocii Fericirii și numai prin intermediul Măritului Mohamed Mustafa (sas).
În perioada cea mai grea a vieții Sale, cerurile și-au deschis porțile pentru El, îmbrățișându-L. Da, El a avut parte de „Mi’rac” (Noaptea Înălțării), de ceremonialul huriilor din rai, iar îngerii și-au pus capetele sub picioarele Lui precum dalele caldarâmului și, precum a zis Nizamî: Semiluna a devenit ca o potcoavă sub picioarele calului Lui. Raiul i-a zis: Nu pleca, rămâi!, dar El s-a întors printre oameni.
Marele sfânt, Abdu’l-Kuddüs, menționează acest eveniment și jură: Măritul Mohamed (sas) a ajuns unde n-a ajuns nimeni. Jur pe Allah că, dacă eu ajungeam acolo, nu mă mai întorceam. Un alt sfânt apreciază astfel: Iată marea distanță dintre profet și sfânt, ce nu poate fi depășită. Și cum să depășești când El este Măritul Mohamed Mustafa (sas).
Da, El, chiar și când se află lângă Allah, se consideră un om din rândul oamenilor și întotdeauna este împreună cu oamenii. Omenirea a avut parte de egalitate datorită Lui. Și dacă într-o zi o va găsi, acest lucru se va înfăptui prin El. Această așteptare este o realitate inevitabilă, ce va evolua având ca sursă miezul dreptății. Oamenii deșertului priveau această oștire prin această latură foarte importantă. Pentru ei era o mare onoare, în ziua aceea deșertul se acoperea cu giuvaeruri, atingând gloria și onoarea grădinilor raiului.
Mesagerul lui Allah personal a organizat oștirea și a fixat amplasamentul. Apoi a fost săpată o mare fântână în centru, apa căreia să ajungă pe toată perioada războiului. Toate celelalte fântâni au fost secate și astupate. [13]
Dușmanul va veni nepregătit, bazându-se pe existența fântânilor și văzând starea lor, va fi descurajat…
Oștirea era desăvârșit organizată, iar modul de acțiune era extraordinar. Ostașii știau foarte bine unde să folosească săgeata, sulița și sabia. Când va intra în acțiune flancul drept, când se va pune în mișcare flancul stâng, când vor interveni rezervele, toate acestea fuseseră stabilite în timp.
Locul unde se instalase cortul Profetului nostru, fusese ales cu atâta grijă, încât numai un mare comandant militar putea să aleagă un loc atât de potrivit. Cortul era instalat într-un loc, care domina câmpul de luptă. De acolo se vedeau flancul drept, flancul stâng, rezervele. De asemenea, știrile care trebuiau transmise și tacticile poruncite soldaților, erau stabilite din timp.
Totul era pregătit, nu după mult timp începea războiul și, în fața puterii sâcâitoare a idolatrilor, va egala prin dreptate cu cinci-zece martiri, dușmanul de trei-patru ori mai numeros.
Așa cum am arătat mai sus, Profetul nostru dăduse și o parolă ostașilor. Toată lumea urma să zică „Unul! Unul!”( Ehad), cu sensul de „Allah este unul”. Ehad este numele lui Allah (cc). În afară de Allah (cc), nimănui nu i se spune Ehad. În versetul: Spune: „unul este Allah” (İhlâs [Crezul], 112/1) se exprimă faptul că unul este Allah, există o singură divinitate. El este unic, nu există un al doilea. După unu (Vahid ), urmează doi (İsneyn), dar Ehad nu are drept urmare doi. În rândul cifrelor, Ehad este unic, nu este urmat de doi, de trei.
Prin urmare, în acea zi, parola era Ehad! Ehad! , iar la acest cuvânt parcă din mulțime se auzea: Da, robii mei! Dacă primul mobil era alegerea ca parolă a numelui Ehad, al doilea era faptul că reprezenta o particularitate necunoscută până atunci de către meccani. Datorită acestui lucru, drept-credincioșii își asigurau legătura unii cu alții și scoteau un asemenea sunet din toate piepturile, încât inima idolatrilor se strângea de frică. De altfel, veșmintele albe precum niște giulgiuri stârneau groaza printre idolatrii.
Cei care erau de partea dreptății, se gândeau: În care colț putem prinde moartea? Da, drept-credincioșii apreciau doar acest lucru.
e. Prima confruntare
Organizarea generală era pusă la punct, pentru fiecare moment era stabilită strategia, fiind prezentată Mesagerului lui Allah spre adoptare. La început, Mesagerul lui Allah alese trei luptători, oameni foarte importanți, care făceau parte dintre băștinași. Acești oameni, căutând moartea și jurând credință, ar fi putut lupta nu cu idolatrii, ci cu Hercule sau Ghilgameș.
Dar koreișiții ziceau cu orgoliu: Noi nu vom lupta cu argații și ciobanii din Medina. Atât a așteptat și Mesagerul lui Allah. Poate că era o tactică, nu putem ști acest lucru. Cărțile de istorie nu consemnează acest lucru, dar nu există dubii asupra faptului că Mesagerul lui Allah a pregătit totul în mintea Sa. El urma să zică: Scoală-te Hamza! Scoală-te Ubeyde! Scoală-te Ali! Dintre acești trei oameni, cât o armată întreagă, doi erau fii de unchi, iar al treilea era unchiul Său.
Oamenii pe care-i trimitea primii la moarte, erau cele mai apropiate rude de sânge.
Din partea adversă veniră tot trei: Utbe, Șeybe și Velid, fiul lui Utbe. Acest Utbe, conducătorul celei mai puternice clanuri, fratete său și fiul fratelui urmau să fie trecuți prin sabie în mijlocul Bedir-ului, iar moralul dușmanului va scădea și astfel va fi înfrânt. Așa s-a și întâmplat. Cei trei luptători ai părții adverse zăceau la pământ.
Musulmanii l-au adus pe Ubeyde, căzut ca martir, în fața vărului său, Călăuzitorul spre rai.[14]
Dușmanul avea moralul scăzut, erau învinși, dar recurgea la jafuri. Erau și oameni care încercau să reziste, dar erau uciși, ceea ce panica pe ceilalți.
Țintele, obiectivele erau diferite
Peste tot era zgomot și dezordine, iar koreișiții erau împinși spre a deveni ținta săgeților, sulițelor și a săbiilor musulmanilor. Mesagerul lui Allah le-a dat o asemenea lovitură, încât le-a zdruncinat conștiința și ei au început să fugă, neștiind ce să mai facă. De altfel, ei nu aveau nici un ideal. Starea lor sufletească era tulbure și fuseseră împinși de ură, dușmănie și mânie.
Pe când Mesagerul lui Allah venise la Bedir cu un măreț ideal, urmărind un scop anume: propagarea unicității lui Allah (İ’lâ-yı Kelimetullah). Da, idealul are o mare importanță. Nu se știa pentru ce luptă Ebu Cehil, Șeybe, Utbe, İbn-i Muayt , Umeyye İbn-i Halef. Ei veniseră să ucidă oameni cu ură. Prin fapta lor, nu creștea gloria Kaabei, nu sporea respectul celor din jur. Nu câștigaseră nimic, căci veniseră cu ură, dușmănie și furie.
Drept-credincioșii veniseră pentru a îndeplini un mare scop. Gândul lor de a propaga mărețul nume al lui Allah (cc) în cele patru colțuri ale lumii, era scopul vieții lor. Inima fiecăruia bătea pentru acest sentiment și era important dacă se murea pentru acest scop. Deoarece mureau pentru Allah (cc). Murind pentru Allah, ajungeau la Allah. Cel care L-a găsit pe Allah, nu a pierdut nimic, ci a câștigat mult.
Iată că, fiecare drept-credincios lupta cu acest gând, pentru un asemenea ideal, disprețuind viața. Patrea adversă însă, considera viața foarte importantă și scopul era să supraviețuiască. Dacă vor fi victorioși la Bedir, Ebu Cehil jurase să bea, să petreacă cu femeile.[15]
Pe când musulmanii au făcut namaz, s-au rugat, căutând calea apropierii de Allah. Iată diferența dintre cele două comunități, una se află în ceruri și este fericită, iar cealalta, în groapa cea mai adâncă și în suferință.
f. Tiranul credincioșilor se prăbușește
Abdurrahman bin Av (ra) relatează: Era momentul când în Bedir totul se încingea. Atunci când Mesagerul lui Allah lua un pumn de nisip și-l împrăștia spre chipul dușmanului, zicând: Să li se întunece chipul, cădeau capete peste capete. Tocmai atunci s-au ivit în fața mea doi flăcăi. Poate făceau parte dintre cei care, pentru a fi acceptați în luptele de la Bedir, se înălțaseră în vârful picioarelor ca să pară mai înalți. Doi flăcăi în jur de cincisprezece-șaisprezece ani. Unul din ei veni pe partea dreaptă și-mi zise: Unchiule, poți să mi-l arăți pe Ebu Cehl? Eu l-am întrebat: Ce vrei să faci? El răspunse: I-am jurat lui Allah, dacă-l văd pe acest dușman al Mesagerului lui Allah, îl voi ucide. (Am jurat că-l voi ucide pe acest om cu suflet negru, care până acum a împiedicat răspândirea credinței, a fost un obstacol în calea difuzării luminii Coranului).
Celălalt flăcău veni pe partea stângă, ferindu-se de primul și-mi zise la ureche: Unchiule, poți să mi-l arăți pe Ebu Cehl? Și pe el l-am întrebat același lucru și am primit același răspuns. Tocmai atunci l-am văzut pe Ebu Cehl. L-am arătat cu degetul. Nici nu-mi coborâsem încă brațul că, cei doi s-au repezit ca niște cai arăbești la Ebu Cehl și l-au doborât cu săbiile.
Unul dintre flăcăi era grav rănit, dar fusese doborât și reprezentantul necredincioșilor în istoria omenirii, cel pe care Mesagerul lui Allah îl numea „Acesta este tiranul credincioșilor”, cel mai mare necredincios.[16]
Acești doi viteji, Avf İbni Haris și Muavviz İbni Haris erau frați. Dacă doriți să-i cunoașteți mai bine, pot să vă spun că ei erau fiii lui Sümeyra, acea femeie al cărei soț, frate și fiii au devenit martiri în luptele de la Uhud și care, sărutând giubeaua Mesagerului lui Allah, a zis: În urma Ta, toate nenorocirile sunt ușoare.[17] Aceasta era mama, și aceștia erau fiii. Traversaseră culmea ignoranței și trecuseră dincolo.
La Uhud găsiseră ceea ce nădăjduiau și ajunseseră la Allah (cc). Ei veniseră la Bedir cu un ideal măreț, căci Mesagerul lui Allah declara război și se socotea cu sectanții necredincioși, care-i făcuseră atâta rău în viață, care au luat poziție împotriva omenirii, dreptății, științei și culturii, împotriva credinței și a Islamului.
Dar, până la confruntare, până a spune ultimul cuvânt, recurgea la acțiuni potrivite, echilibrate, încât nu exista nici o dificultate, nici o nereușită, ca și cum se duseseră la Bedir de cincizeci de ori, se întâlniseră cu dușmanul de cincizeci de ori și acele strategii fuseseră aplicate de cincizeci de ori. Da, nu se comisese nici o greșeală. Veniseră până acolo ca și cum ar fi mers printr-o grădină de trandafiri. Fuseseră victorioși datorită binefacerii și generozității lui Allah (cc).
O victorie duce la alte victorii, deoarece se intrase într-un mediu favorabil (Ciclul Salih). Unii nu sunt obișnuiți cu acest termen. Toată lumea cunoaște termenul de cerc vicios (Ciclul Fasit). Ciclul Salih înseamnă că binele generează bine, iar Ciclul Fasit semnifică faptul că răul naște rău. Dacă facem o greșeală, ne vom confrunta cu diferite complicații și vom face alte greșeli, iar această greșeală va duce la alte complicații, la o altă greșeală, apoi o altă complicație, altă greșeală. Și va continua tot așa…
Da, dacă armele au fost pregătite foarte bine, dacă tactica este bună, veți avea rezultate foarte bune. Vorbele înțelepte: Binefacerile dau naștere la lucruri bune, reprezintă exprimarea Mesagerului lui Allah.[18] Victoria de la Bedir este o binefacere. Este o binefacere extraordinară, care lasă urme în suflet, în inimă, în gând. Celor care au luptat punându-și viața în pericol, Allah (cc) le-a deschis calea binelui, ca și cum le-ar zice: Urmați calea pe care o doriți. Fiecare drum vă va duce spre victorie!
g. Și înfrângerea
În urma loviturii primite, idolatrii erau distruși și Mesagerul lui Allah era ca un baros deasupra capetelor lor. Mult timp ei au trăit cu teama în suflet. Dacă unii susținători ai lui Ebu Cehil n-ar fi fost supuși unei provocări și propagande deosebite, nimeni nu ar fi avut curajul și voința de a ieși în întâmpinarea musulmanilor la Uhud. Acțiunea koreișiților de la Uhud era determinată de ură și răzbunare. Ei ziceau: Ori în fruntea statului, ori leșuri pentru corbi. Orice ar fi, să ne mai luptăm o dată cu ei. În această privință, cel mai elocvent exemplu îl constituie instigatorii lui Ebu Süfyan, care zicea: Mie mi-a murit tatăl, mama, fratele Velid. Tu stai înăuntru ca o soție; decât să stau cu soția, mai bine stau cu mama.
Femeile plângeau toată ziua, își sfâșiau veșmintele, își zgâriau fețele și îi îndemnau pe bărbați. Acest îndemn, care a ținut un an, a provocat idolatrii să iasă în întâmpinarea musulmanilor la Uhud. Asupra acestui capitol vom reveni.
Da, la Bedir Mesagerul lui Allah parcă îi lovise cu barosul, încât nu se gândeau să se mai confrunte cu musulmanii, dar se născuse în ei o asemenea ură și dușmănie, încât nimic nu putea să le stingă. De fapt, la sfârșitul luptelor de la Bedir, Mesagerul lui Allah fusese amabil cu ei, dorind să le repare orgoliul frânt, onoarea pătată. De exemplu: toți prizonierii, aduși în lanțuri în fața Mesagerului lui Allah, puteau fi trecuți prin sabie. Dimpotrivă, Profetul nostru a preferat să-i ierte, zicând: Să-i iertăm pe toți. Cel Drept urma să recomande schimbul de prizonieri și nu eliberarea necondiționată. Dar, atitudinea Mesagerului lui Allah era foarte delicată. O parte dintre prizonieri urma să-i învețe pe mediniți să scrie și să citească. Această comportare a Mesagerului lui Allah nu va rămâne fără urmări…
h. Scopul iertării prizonierilor
Da, acest lucru era o amabilitate…Propunerea de răscumpărare îi bucurase pe acești oameni, care așteptau moartea. De altfel, în primul rând, ceea ce dădeau era echivalentul avuțiilor musulmanilor, avuții rămase în Mecca.
În al doilea rând: Numărul celor de la Medina, care știau să scrie și să citească, era foarte mic. Acești oameni candidau la propagarea științei și credinței. De aceea, ei aveau cea mai mare nevoie de a ști să scrie și să citească. Îndeosebi, datorită acestui lucru, diferența culturală dintre meccani și mediniți urma să fie în favoarea mediniților.
În al treilea rând: Oamenii aceștia, rămași să-i învețe carte pe mediniți, vor avea prilejul de a vedea și studia îndeaproape İslamul și, întorcându-se în Mecca, își vor trece familiile de partea Mesagerului lui Allah. Deoarece, prin extraordinara sa generozitate, Mesagerul lui Allah intrase în sufletele lor.
Gândiți-vă că, fratele lui Ebu Cehl, İbn-i Hișâm, până în ziua când a devenit musulman, nu a mai participat la nici un război împotriva Mesagerului lui Allah. El văzuse în Profetul nostru atâta mărinimie și omenie, încât se rușina să i se înfățișeze. Și această stare era un sentiment comun aproape tuturor.
În al patrulea rând: Apropiații și rudele acestor prizonieri, văzându-i pe acești oameni, care în fiecare zi erau îngrijorați pentru viața lor, că erau nevătămați, începuseră să poarte în suflet un aer cald de atașament. Deoarece, ei făcuseră atâtea musulmanilor, dar, iată că acum El se comporta astfel cu tatăl necredincioșilor. Un meccan nu ar fi avut o asemenea atitudine nici pentru proprii copii. Această generozitate îi fermecase pe meccani și pe aliații lor din împrejurimi. Atât de mult fuseseră cucerite inimile, încât după luptele de la Bedir dacă ar fi supraviețuit Ebu Cehl, în Benî Mahzum, în familia lui Ebu Cahl, numai el ar fi rămas necredincios. Deoarece, în acea familie inimile tuturor se muiaseră. Chiar și un om dur ca Ebu Süfyan, se purta blând. Acest om inteligent, care își pierduse tatăl, unchiul și fratele, și care avea ca soție pe Hind, nu mai participase la luptele de la Bedir.
Da, Mesagerul lui Allah, odată cu Bedir, apucase o cale justă. Deoarece, despotul era puternic în acea zi. În timp ce atingea punctul să-și exprime dreptul de a avea puterea dominantă, zdrobea mințile. De altfel, atunci când avusese un prilej, Hind, soția lui Ebu Süfyan, mâncase ficatul Măritului Hamza precum un canibal.[19] Dacă ar fi avut ocazia, ar fi făcut același lucru și la Bedir. Însă musulmanul se comporta altfel, dând exemple de înaltă omenie. Acolo unde toți aveau parte de dușmănie și antipatie, musulmanul insufla simpatie. Acest lucru se datora generozității și rațiunii Măritului Mohamed (sas). De altfel, și noi considerăm ca o dimensiune a rațiunii faptul că el este un bun conducător de oști.
ı. Cauzele care au determinat victoria
Din punct de vedere al cauzelor, vom analiza victoria de la Bedir a Mesagerului lui Allah, făcând conexiunea cu următoarele cauze: În primul rând, Mesagerul lui Allah avusese parte de o foarte bună instruire militară. Venise la Bedir cu o oștire sub comanda unui singur om, care acționa unitar, care asculta de un singur om. Această oștire avea un moral extraordinar și o credință puternică. Datorită puterii credinței, ei vedeau în fața ochilor cărările raiului.
Această oștire, atunci când mărșăluia pe cărările Bedirului, nu putea deosebi dacă își poartă pașii pe cărările raiului sau ale Bedirului. Iată cu ce moral și putere a credinței veniseră la Bedir. În mod deosebit, toți ostașii înțelegeau rațiunea de a se supune la ordinele comandantului. Chiar dacă unii erau uciși, cei care erau lângă acești eroi, nu făceau nimic fără a primi ordin.Toată lumea trebuia să asculte de poruncile Mesageruluil lui Allah. În evoluția desfășurării războiului era foarte important ca porunca să vină de la centru. De aceea, Mesagerul lui Allah făcuse ceea ce era necesar, stabilind o autoritate centrală. În afară de acest lucru, constituise o desăvârșită rețea de informații. Din locul unde își ridicase cortul ținea sub observație totul, se ducea printre ostași și era prezent acolo unde sesiza vreo slăbiciune. Acest lucru este relatat de Măritul Ali (ra): Noi găseam refugiu lângă Mesager. El era cel mai aproape de dușman.[20]
Dacă cineva ar fi încercat să se atingă de El, s-ar fi lovit de un zid de carne și oase. Da, El era mereu prezent printre ostași, ridicându-le moralul: Allah (cc) este cu voi și vă va îndruma. Această putere morală, această supunere îi întărea pe toți, de parcă se duceau în rai.
De altfel, exista un sistem militar exact pentru condițiile de atunci, care să răspundă întrebărilor: Ce înseamnă o bună instrucție? Care este flancul drept, care flancul stâng? Care este centrul? Ce înseamnă putere centrală? Ce înseamnă a fi prudent?
În ziua aceea, Mesagerul lui Allah era un ostaș care orientase toate aceste elemente spre locurile potrivite. De exemplu: milităria înseamnă supunere; în tot timpul educației de începător, ostașul este învățat să se supună. Da, este foarte importantă ascultarea ordinelor. Când ți se spune „Culcat!”, trebuie să te culci, când ți se poruncește : „Sculat!”, te scoli. De altfel, până să ajungă acolo, Mesagerul lui Allah își obișnuise ostașii cu supunerea.
Așezându-și cortul de comandant suprem pe o colină de lângă Bedir, Mesagerul lui Allah ținea sub observație totul. Dădea ordine și ei se supuneau. De altfel, își adusese armata cu o asemenea credință, încât această luptă avea loc între cei care disprețuiau viața și cei care iubeau viața. Unii doreau să culeagă roze din grădina de trandafiri, alții însă, doreau să crească trandafiri vărsându-și sângele. Unii ziceau: Ajunge cât am dus în spinare povara vieții, de s-ar deschide porțile raiulu și eu să intru acolo și să mă plimb printre iasomii! Alții: Ah, de-ar fi să mă întorc sănătos, să pot bea, să-i pun pe dansatori să danseze și să-mi trăiesc viața!
Da, aici se luptau cei care disprețuiau viața cu cei care erau robii vieții. În ochii comunității, era o luptă a unei mulțimi dezordonate și rezultatul era știut de la început. Deoarece aici ordinea se lupta cu dezordinea. Dacă avea loc o breșă în rândul oștirii sau într-un loc cineva era rănit, imediat Mesagerul lui Allah poruncea consolidarea și ostașii, văzându-l pe Mesagerul lui Allah în fruntea lor, luptau cu și mai mult curaj, iar breșa era imediat astupată. De altfel, tactica deosebită era cea mai vădită însușire a Lui. Prin urmare, se venise la Bedir cu această tactică. Mesagerul lui Allah nu așternea pe hârtie acțiunile sale, deoarece era posibil ca dușmanul să afle despre tactica aplicată.
Mesagerul lui Allah planifica totul în capul său, încât nu scăpa din vedere nici cele mai mărunte detalii. Manevrele ce astăzi sunt trecute pe hărți și sunt redate în planuri schițate, El le formula în capul său, iar atunci când sosea timpul, le aplica. Venise la Bedir cu o asemenea strategie, încât dușmanul, oricât se gândea, trimitea cincizeci de spioni, nu reușea să afle nimic. În afară de cei apropiați, nimeni nu știa, până la sfârșitul războiului, cum va acționa Mesagerul lui Allah, ce va face. Dușmanul lupta fără să cunoască aceste lucruri. Pe când oștirea Mesagerului lui Allah avea atenția încordată, știa unde să arunce săgeata, unde să lovească cu lancea.
Da, strategia era foarte importantă. Iar eu, făcând excepție la unele probleme referitoate zilelor noastre, nu sunt convins că suntem în stare să avem o strategie de asemenea nivel!
i. Fuga de pe front nu era pentru drept-credincioși
O chestiune foarte importanță era ca, până nu venea ordin din partea Mesagerului lui Allah, nimeni nu putea să acționeze impulsiv și toată lumea trebuia să rămână pe loc. Chiar dacă soarta le era potrivnică, nu plecau din locurile lor, zicând: „Leșul este al corbilor!” De altfel, nu zice Coranul?: O, cei ce credeți! Când îi întâlniți pe cei care tăgăduiesc gata de luptă, nu le întoarceți spatele. (Enfal [Prăzile], 8/15).
Nu se fugea, chiar dacă rămânea un singur om. Eu, atunci când îmi amintesc de deruta de la Viena, mă doare inima și-mi zic mie însumi: „Dacă cei din preajma celui de la Merzifon își dădeau acolo ultima suflare și nici unul nu ar fi fugit, poate că neșansa ar fi devenit șansă. ” Mărul roșu” nu a putut fi cucerit, Dar, viața fiind dulce, iar moartea devenind o chestiune îngrijorătoare, chiar și raiul și credința ajungând pe locul doi sau trei în atenția drept-credinciosului, lumea crescând în ochii săi, Allah (cc) l-a lăsat fără sprijinul Său, iar necredinciosul a fost victorios, nu-i mai este teamă de drept-credincios, mai mult îl înșeală și-și bate joc de el.
Drept-credinciosului nu i se potrivește fuga de la locul luptei. El poate fi ucis, dar nu fuge. Istoria este plină de asemenea exemple. Toți au învățat generozitatea și curajul de la leii de la Bedir. Această luptă este foarte importantă datorită faptului că ea constituie un exemplu pentru generațiile următoare.
La Yermük, douăzeci de mii de viteji s-au luptat împotriva a două sute de mii de bizantini. Ca la Bedir. Desigur că, această victorie a fost obținută cu sprijinul unor oameni ce poartă același spirit și aceeași rațiune. La Yermük, pe lângă mii de viteji, exista un viteaz deosebit, și acesta era Kabbas b. Eșyem, care, chiar dacă i-a fost retezat un picior, el nu simte și spre apus, când victoria era de partea drept-credincioșilor, vrea să descalece. În momentul în care, ca de fiecare dată, vrea să-și pună piciorul pe pământ, cade în gol. Încercând să se ridice în picioare, își dă seama ce s-a întâmplat; în acea zi, piciorul său plecase în rai înaintea lui. După mulți ani, atunci când nepotul lui se înfățișează lui Ömer b. Abdülaziz, se prezintă astfel: O, Calif! Eu sunt nepotul unui bunic, care, rămas fără un picior în timpul prânzului, își dă seama de acest lucru de-abia spre seară.
Luptau în așa fel, încât nu le păsa nici de lumea de azi, nici de lumea de apoi. Se aflau lângă Mesagerul lui Allah, precum zice Yunus: Mereu cu mine vreau să fii.
Fuga de la locul luptei este o mare culpă. În această privință, Cel Drept a stabilit o măsură și retragerea a fost permisă doar în limitele acestei măsuri. Și nimeni nu poate interpreta aceasta după bunul său plac. Coranul specifică: Căci cel care întoarce spatele într-o asemenea zi – dacă nu se duce la o altă bătălie ori dacă nu se alătură unei alte oștiri – acela va atrage mânia lui Allah asupra sa și limanul său va fi Gheena! Urâtă devenire! (Enfal [Prăzile], 8/16).
Vitejii de la Mu’te, când s-au întors, nu au putut să i se înfățișeze Mesagerului lui Allah, fiind cuprinși de sfială, deoarece se considerau dezertori și se ascundeau. Însă Mesagerul lui Allah i-a îmbrățișat și i-a consolat cu versetul de mai sus, zicându-le: Voi nu ați fugit, ci v-ați adăpostit lângă mine protejându-vă. După ce vă veți dezmetici, veți merge din nou.[21] Da, dacă era necesară retragerea, acest lucru trebuia să se facă cu ordinul comandantului și după aceste considerente.
O altă chestiune importantă este permanenta prezență a comandantului în fruntea oștirii. Martoră este istoria că, atunci când oștirea a fost condusă de cei din fruntea unui stat islamic, în majoritatea cazurilor, ei au fost victorioși. În cazul otomanilor, când sultanii au început să locuiască în seraiuri, a început și decăderea, moleșeala și destrămarea. Legiuitorul a petrecut patruzeci și șase de ani de domnie călare și alergând de pe un front de luptă în altul. Aceasta este cea mai mare taină a menținerii pe culmi a unei țări.
În relatările de mai sus am văzut că, victoria de la Bedir a fost obținută prin încrederea în Allah și prin respectarea anumitor condiții. Da, Mesagerul lui Allah, după ce a pus la punct toate problemele, s-a rugat fierbinte lui Allah, iar Cel Drept le-a destinat drept-credincioșilor o strălucită victorie.
Chiar dacă nu am analizat pe larg și în profunzime victoria de la Bedir, cel puțin am încercat să vă transmit faptele în măsura în care ni le-au transmis cronicile. Mesagerul lui Allah era un adevărat ostaș, care, împreună cu o mână de oameni devotați, a respectat poruncile Stăpânului, iar noi, în fața succeselor Lui, știm adevărul: El este Mesagerul lui Allah.
Pentru ce a reușit? Deoarece Mohamed (sas) este Mesagerul lui Allah. Era un bun ostaș datorită instruirii, educării de către Allah. Da, El învăța de la Allah (cc), având o sarcină de îndeplinit. Cea mai mare onoare ce i s-a acordat a fost „Măreața rațiune”, datorită căreia a putut să valorifice poruncile lui Allah, înțelegându-le toate subtilitățile. E o rațiune, o inteligență ce nu reprezintă o iscusință, o dexteritate de a merge pe o cale trasată de El însuși, ci o rațiune ce înțelege fără dificultate scopurile divine, poruncile și dorințele lui Allah (cc).
Da, „Tabloul de onoare” al omenirii este singurul om, care a reușit cu ajutorul Coranului să consemneze adevărurile din cartea universului. Ceea ce se spune în Coran, mai întâi a fost lucrat conform compasului științei lui Allah, în centru punându-se puterea și voința, iar cartea universului, realizată prin voința divină, relatează aceleași lucruri. Mărețul Mohamed (sas) este unic în privința armonizării acestor două cărți, și, mai ales, în înțelegerea și aplicarea lor în viață.
[1] İbn Hașim, Sîre, 2/333; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/283
[2] İbn Kesir, el-Bidâye, 3/317
[3] İbn Hișam, Sîre, 2/287
[4] Buhârî, Meğâzî, 17
[5] İbn Hișam, Sîre, 2/264
[6] Müsned, 1/159
[7] İbn Hișam, Sîre, 2/127
[8] Halid Muhammed Halid, Rical Havle’r-Resul, 632
[9] Buhârî, Menakıbu’l-Ensâr, 12; Müslim, Fezâilu’s-Sahabe, 123
[10] İbn Hișam, Sîre, 2/264
[11] İbn Sa’d,Tabakat, 3/120
[12] Müsned, 1/411, 418, 422, 424
[13] İbn Hișam, Sîre, 2/272
[14] İbn Hișam, Sîre, 2/277
[15] İbn Kesir, el-Bidâye, 3/317
[16] İbn Hișam, Sîre, 2/280-287; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/350
[17] İbn Hișam, Sîre, 3/105; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/53-54
[18] Buhârî, Cihad, 37; Müslim, Zekât, 122-123
[19] Müsned, 1/463
[20] Müsned, 1/86
[21] Ebu Davud, Cihad, 96; Tirmizî, Cihad, 36; Müsned, 2/70, 86
