Profetul nostru și bătăliile sale: Șanțul
Cei din clanul Nadıroğlu se stabiliseră la Hayber și îi incitau mereu pe localnici împotriva Mesagerului lui Allah. Ei au trimis pe unii la koreișiți, iar pe alții la clanul Gatafan. Ambele părți erau gata și însetați de a primi orice propunere din partea oricui, în intenția de a-i distruge pe musulmani. La această acțiune au participat și cei din clanurile Esed și Selimoğul, iar priveliștea parcă evoca Çanakkale, amintindu-ne de versul lui Akif: „Unii sunt hinduși, unii canibali, iar alții nu știu ce belea.”
Toate clanurile de evrei și idolatrii făcuseră alianță pentru a-l distruge pe Mesagerul lui Allah și pe companionii săi. Ei au luat hotărârea de a porni spre Medina cu douăzeci și patru de mii de ostași. Cu ajutorul extraordinarei sale rețele de informații, Profetul nostru știa acest lucru. El și-a adunat companionii și s-a sfătuit cu ei în privința tehnicii de luptă. În fața diferitelor propuneri, crezu potrivită propunerea venită din partea lui Selmân-ı Fârisî. Acesta propunea să se sape șanțuri în locurile pe unde probabil vor fi atacați și astfel se va duce o luptă de apărare. Această tactică nu mai fusese aplicată până atunci.
Koreișiții și aliații acestora se așteptau la o luptă desfășurată ca la Bedir sau Uhud. Dar de data aceasta îi aștepta o surpriză la care nu se gândiseră și o strategie cu totul deosebită. Datorită faptului că Profetul nostru a plasat ostași de jur împrejurul orașului, cei din împrejurimi nu au aflat nimic. Deoarece cei care stăteau de pază nu lăsau să zboare o pasăre peste Medina și în jurul orașului. Șanțurile au fost săpate în mare secret, încât oștirea adversă, venind la Medina și văzând aceste șanțuri, a fost foarte uimită.
Profetul nostru avea sub comanda Sa trei sute de oameni și împreună cu ei a luat parte la săparea șanțurilor. Fiecare om trebuia să sape un „arșin” (68 de cm.) de șanț. Mesagerul lui Allah își împărțise oamenii în grupuri de câte zece, dând acestei acțiuni un aer de competiție. Adâncimea șanțurilor trebuia calculată în așa fel, încât un călăreț care ar fi căzut în ele, să nu mai poată ieși, iar lățimea era planificată ca nici măcar cel mai iscusit călăreț să n-o depășească.[1]
În zilele noastre, acest șanț este cu totul acoperit. Astăzi cât de mult ne-am dori să vedem acest șanț, la care a lucrat și Mesagerul lui Allah cu cazmaua. Nu știu cât de adevărate sunt urmele ce ni se arată azi a fi cele ale șanțului. Dacă un comandant de oști ar studia locurile și ar zice că acesta ar putea fi locul, merită atenția.
Da, Mesagerul lui Allah a muncit la săparea șanțului și această atitudine a constituit un izvor de putere pentru ostași. Uneori El îi chema la întrecere, arătând bunăvoință când companionilor, când băștinașilor.
Ostașii erau flămânzi.Toată lumea își legase o piatră de pântece. Mesagerul lui Allah legase două pietre, încercând să depășească foamea.[2] Nici foamea, nici setea nu nu aveau vreo influență asupra efortului de a învinge piedicile. Munceau cu entuziasm și șopteau: Noi suntem acei oameni care am jurat credință Măritului Mohamed (sas). Atâta timp cât suntem în viață, vom duce războiul sfânt.[3] Apoi se rugau lui Allah:
Allah, jurăm că dacă n-ai fi fost Tu,
Noi n-am fi găsit drumul călăuzitor.
N-am fi putut dărui sau face namaz.
Pogoară asupra noastră liniștea sufletului!
Și dacă ne vom întâlni cu dușmanul,
Fă-ne picioarele statornice![4]
Profetul nostru participa și El prin cuvintele:
Allah, nu există altă viață decât cea din lumea de apoi.
Iartă păcatele companionilor și a băștinașilor![5]
Mesagerul lui Allah a aranjat coloanele de ostași cu spatele la colina „Sel”, iar femeile le-a trimis în locuri sigure. Eu nu sunt ostaș, dar atât cât înțeleg, se va vedea că, în urma unor investigații, s-a descoperit că, cea mai importantă hotărâre a Profetului nostru a fost așezarea cu spatele la colina „Sel”. Mesagerul lui Allah luase foarte repede aceste hotărâri și totul era în regulă.
Atunci când s-au luat măsurile de apărare ale Medinei, s-a avut în vedere și probabilitatea atacului celor din clanul Kureyzaoğlu. S-a luat hotărârea ca acel front să fie apărat de un grup de companioni, condus de Selem b. Eslem. Da, se aveau în vedere toate posibilitățile și nimic nu era lăsat la întâmplare.
Șanțul avea un loc pe unde un călăreț priceput pe un cal bun putea să sară și să treacă în partea cealaltă. La prima vedere, acest lucru părea o neglijență. În schimb, acolo era ceva legat de uimitoarea rațiune a Mesagerului lui Allah. Deoarece cei mai puternici idolatrii vor încerca să sară prin acel loc strâmt și vor câdea pe rând în mijlocul musulmanilor. Și acest lucru era o cale, dar nimeni nu trebuia să observe până la timpul potrivit.
Evenimentele s-au precipitat și la urmă s-au dovedit a fi precum a dorit Mesagerul lui Allah. Da, evenimentele s-au desfășurat după cum a gândit Profetul nostru. Cei mai renumiți luptători din împrejurimi și-au încercat șansele și, unul după altul, au fost nimiciți.
Primul care a trecut peste șanț a fost Amr b. Abdivüdd. Datorită faptului că era în vârstă, putea fi considerat echivalentul a o sută de luptători. El a cerut un luptător. În fața lui veni Măritul Ali (ra). Văzând un copil în fața sa, Amr îl ironiză. Nesuportând orgoliul de a lupta călare, el descălecă și, doborându-și calul cu o lovitură de sabie, se înfipse în fața Măritului Ali. Prima lovitură o aplică Amr. Violența loviturii sfărâmă scutul Măritului Ali (ra), iar vârful paloșului îl răni ușor. Măritul Ali ripostă, iar paloșul atinse umărul lui Amr. În acest timp, Măritul Ali (ra) striga în gura mare măreția lui Allah, iar musulmanii strigau după el. Dacă Amr n-ar fi murit în urma loviturii de sabie, precis ar fi murit datorită puterii glasurilor ce recunoșteau măreția lui Allah. Moartea lui Amr a creat o mare tulburare în rândul idolatrilor. Iar drept-credincioșii s-au bucurat și le-a crescut moralul.[6]
După Amr veniră luptătorii Dırâr și Hübeyre, care fugiră și ei, nefăcând față puternicelor lovituri ale Măritului Ali (ra). Ultimul care reuși să sară șanțul și să treacă dincolo a fost Nevfel, considerat cel mai vestit luptător din rândul arabilor. Și pe el îl întâmpină tot Măritul Ali (ra). Încercând să fugă, Nevfel se prăvăli în șanț, iar musulmanii îl atacară cu pietre. Acesta se rugă de ei: Vă rog să am parte de o moarte onorabilă! Măritul Ali (ra) coborând în șanț, îl ucise.[7]
Cel mai puternic asediu a avut loc în acea zi. După o lună, asediul a început să-și piardă din intensitate. Nimeni nu mai dorea continuarea, deoarece nu era deloc ușoară întreținerea a douăzeci și patru de mii de oameni.
Cei din clanul Kureyzaoğul, văzând că idolatrii nu reușesc să treacă de șanț, iar cei ce trec sunt uciși unul după altul, au hotărât să atace locul unde se aflau femeile. Înainte de atac au trimis un spion. Mărita Safiyye (r.anha) îl luă prin surprindere pe evreul ce se învârtea în jurul ascunzătorii, îl doborî și îi luă armele. Înțelegând că omul pe care l-au trimis a fost ucis, evreii au crezut că acolo se află o unitate de ostași și au renunțat la atac.[8]
În timpul acestui asediu, șansele au fost împotriva necredincioșilor. Era în prag de iarnă, iar meccanii nu rezistau iernii din Medina, ei nefiind pregătiți să înfrunte o iarnă grea. Vântul, care bătea de zile întregi, se trasformase în uragan, forța căruia smulgea corturile. Idolatrii nu aveau cum să mai reziste. De altfel, așa s-a și întâmplat. Nu după mult timp, Ebu Süfyan dădu ordin de retragere.[9]
a. „Ziua Șanțului” în Coran
Coranul cel Sfânt relatează în mod detaliat despre lupta „Șanțului”. Dacă doriți, acum vom urmări luptele din rândurile Sale. Apoi să semnalăm geniul militar de care a dat dovadă Profetul nostru în lupta „Șanțului”.
În legătură cu aceste evenimente Coranul zice:
O, voi cei ce credeți! Amintiți-vă de harul lui Allah asupra voastră! Când oștirile veneau asupra voastră, Noi am trimis asupra lor furtună și oștiri nevăzute. Allah a ceea ce faceți este Văzător. (Ahzâb[Alianțele], 33/9).
Când ei veneau asupra voastră de sus și de jos, când privirile se roteau, când inimile ajunseseră în gât, voi ați prins să vă faceți închipuiri despre Allah. (Ahzâb [Alianțele], 33/10).
Astfel credincioșii fură puși la încercare și zguduiți cu aprigă zguduire. (Ahzâb[Alianțele], 33/11).
Și când cei fățarnici și cei care au în inimi boală spuneau: „Ceea ce ne-a făgăduit Allah și trimisul Său nu este decât amăgire!” (Ahzâb[Alianțele], 33/12).
Și când o parte din ei spuneau: „O, voi oameni din Yatrib! Nu este loc pentru voi! Duceți-vă înapoi!”, atunci unii dintre ei au cerut profetului îngăduință spunând: „Casele noastre au rămas vraiște.” Ele nu au rămas vraiște, ci ei nu vor decât să fugă. (Ahzâb[Alianțele], 33/13).
Dacă s-ar intra peste ei din toate părțile (cetății) și li s-ar cere răzmeriță, ar face-o după ce s-ar codi puțin. (Ahzâb[Alianțele], 33/14).
Cu toate că înainte se legaseră înaintea lui Allah că nu vor întoarce spatele. Legământul cu Allah va fi cercetat. (Ahzâb[Alianțele), 33/15).
Puterea credinței și forța morală a drept-credincioșilor se relatează în același mod: Când credincioșii văd alianțele, ei spun: „Aceasta este ceea ce ne-au făgăduit Allah și trimisul Său. Allah și trimisul Său au spus adevărul.” Aceasta nu face decât să le mărească credința și supunerea. (Ahzâb[Alianțele], 33/22).
Din principui nu voi intra în detalii privind morala. Atingerea acestui subiect este ocazională. Principalul nostru scop în relatarea problemelor este de a arăta latura profetică a Profetului nostru. El este stăpân pe o rațiune ce are diferite dimensiuni. Una dintre aceste dimensiuni este aceea de a fi comandant de oști; un comandant de oști ce întrece orice alt comandant de oști. Noi ne-am străduit să demonstrăm faptul că Mesagerul lui Allah s-a dovedit a fi un neîntrecut comandant de oști în luptele de la Bedir și Uhud (desigur, mărturisindu-ne cunoștințele limitate). Ne vom strădui să spunem câteva cuvinte și despre lupta „Șanțului”. Da, El era un comandant fără egal. Lupta „Șanțului” ne va confirma această afirmație.
Lupta „Șanțului” reprezintă cea mai grandioasă victorie obținută în cele mai grele condiții. Condițiile care au pregătit această victorie au evoluat în cadrul instrucțiunilor primite de la Cel Drept și acest om, de o extraordinară inteligență a înțeles aceste condiții trasmise prin revelație și le-a aplicat și astfel a fost realizată această victorie. Da, era foarte greu ca, în limitele omenești, să ajungi la o asemenea reușită, în condiții atât de dure și potrivnice. Era chiar imposibil.
Acum noi să ne străduim să scoatem în evidență tacticile pe care Mesagerul lui Allah le-a folosit în acest război, în așa fel, încât lupta „Șanțului” să ne determine să zicem: „Mohamed este Mesagerul lui Allah!”
b. Partea surprinzătoare a luptei „Șanțului”
1 Armata dușmanului număra douăzeci și patru de mii de oameni, iar musulmanii erau doar trei mii. Dușmanii erau de opt ori mai mulți decât musulmanii, fiecare musulman fiind nevoit să lupte cu opt oameni. Realizarea unui asemenea război prin lupte de apărare și nu prin lupte în câmp deschis, era exprimarea unei rațiuni extraordinare.
Așa cum am afirmat mai sus, Mesagerul lui Allah a confruntat dușmanul, iat tactica pe care a aplicat-o, n-a mai folosit-o altă dată. Acest lucru s-a văzut în timpul luptelor „Șanțului”.
2 Pentru zilele acelea, pentru a opri dușmanul, șanțul era un factor important. Deoarece nici koreișiții, nici aliații nu-și închipuiseră că se vor confrunta cu un asemenea tablou. Această surpriză i-a derutat încă o dată.
3 Faptul de a lăsa o porțiune îngustă în șanț, atât cât să treacă un călăreț priceput, reprezintă un exemplu de genialitate. Astfel, cei mai puternici luptători erau uciși atunci când treceau unul câte unul și acest lucru va fi motiv de indignare pe frontul dușman, iar pentru musulmani, de speranță.
4 La lucrările de săpare a șanțului, Mesagerul lui Allah a participat personal, aflându-se permanent în mijlocul drept-credincioșilor. Acest lucru ridica moralul companionilor. În timpul lucrului, a apărut o piatră ce nu a putut fi spartă de nimeni și a fost solicitat Mesagerul lui Allah, care a lovit-o cu un târnăcop și la prima lovitură au sărit scântei ce au luminat locul, apoi Profetul nostru, invocând măreția lui Allah, i-a vestit ce cei din jur că sultanatul din Iran se va prăbuși și toată avuția îi va reveni.[10]
Și la a doua lovitură au apărut scântei, iar Mesagerul lui Allah din nou a invocat măreția lui Allah, vestind prăbușirea Imperiului Roman.[11]
Aceste cuvinte rostite în acele momente ridicau atât de mult moralul ostașilor, încât nu douăzeci și patru de mii de oameni, ci întreaga omenire dacă ar fi venit asupra lor, ar fi luptat, fiind întăriți prin puterea morală.
5 Întâmplarea ce a făcut ca Măritul Ali (ra) să fie ales în mod voluntar (nu prin poruncă), de a-i confrunta pe luptătorii care reușeau să sară șanțul, este demnă de luat în seamă. Astfel, Mesagerul lui Allah a arăta încă o dată lumii că știe, prin intuiția sa de dimensiuni miraculoase, pe cine și unde să foloseacă.
6 În timpul acesta, ținerea sub control a ipocriților, ca aceștia să nu înfăptuiască vreun rău, reprezintă o nouă dimensiune a rațiunii.
7 Profetul nostru era pentru prelungirea războiului, atât cât se poate. Și a reușit acest lucru. Prelungirea războiului a adus multe beneficii. Să enumerăm câteva:
În primul rând: Se apropia iarna. Koreișiții și aliații lor nu erau pregătiți pentru iarnă. Dacă mai rămâneau mult, iarna îi termina. Dacă ridicau asediul și plecau, erau considerați învinși.
În al doilea rând: Dușmanul, care era nevoit să întrețină douăzeci și patru de mii de oameni, intra în criză financiară odată cu prelungirea acestei situații. Foamea și setea, combinate cu frigul, deveneau de nesuportat.
În al treilea rând: Alianța artificială de pe frontul dușman nu putea să dureze prea mult. Deoarece prietenia dintre ei își avea izvorul în dușmănia față de Mesagerul lui Allah. Fiecare interval de timp eroda această prietenie până la epuizare. Pe când frontul musulmanilor în fiecare zi se întărea.
În al patrulea rând: Frontul dușman avea mai mulți lideri. Nici unul dintre ei nu era sub porunca altuia. Ebu Süfyan era comandantul oștirii, dar numai în aparență. Apăreau devieri, certuri, se dușmăneau.
8 Nuaym b. Mes’ud (ra) devenise musulman pe ascuns. Mesagerul lui Allah îi ceruse să mai țină sub secret acest lucru o perioadă, folosindu-l în treburi foarte importante.
Nuaym era un om de încredere și stimat atât de către koreișiți, cât și de evrei. Profetul nostru i-a spus că războiul are o tactică și el să se folosească de cuvânt. Nuaym, în urma acestei permisiuni, s-a dus la evrei și le-a zis: Koreișiții vă vor părăsi și vă vor lăsa făță în față cu Mohamed (sas). Gândiți-vă, care va fi atunci situația voastră? Dacă nu doriți această situație, luați câțiva dintre lideri drept zălog. Datorită faptului că aveau încredere în Nuaym, evreii l-au crezut.
Apoi Nuaym s-a dus la koreișiți, zicând: Evreii s-au înțeles în secret cu Mohamed (sas). Vor lua zălog din liderii voștri ca să-i dea lui . Dacă vă vor cere acest lucru, voi nu faceți ce vă zic ei. Koreișiții, având încredere în Nuaym, nu s-au îndoit de propunerea lui.
Liderii koreișiților și ai evreilor s-au adunat într-o zi. Se suspectau unii pe alții. Evreii au deschis discuția, zicând: Când veți da de greu, voi veți pleca, iar pe noi ne veți lăsa la voia acestui om. Dacă nu ne veți lăsa zălog câțiva oameni, noi vom renunța la luptă.
De altfel, koreișiții așteptau o astfel de propunere. Amintindu-și de cuvintele lui Nuaym, au respins propunerea. Refuzul lor a confirmat spusele lui Nuaym. Astfel alianța s-a anulat și evreii au început să se retragă de pe câmpul de luptă.[12]
Trecuseră doar câteva zile de când Nuaym devenise musulman. Gândiți-vă la abilitatea pe care o avea Mesagerul lui Allah în cunoașterea oamenilor; El imediat i-a încredințat lui Nuaym o sarcină pe care știa că o poate îndeplini, iar acesta a săvârșit-o fără vreo dificultate.
9 Furtuna și uraganul loveau dușmanul. În timpul acesta oare koreișiții în ce stare erau? Allah l-a trimis pe Huzeyfe (ra). Pentru această acțiune fusese ales Huzeyfe.[13] Acesta era confidentul Mesagerului lui Allah. Se știa faptul că el nu prea asculta de porunci.Trimițându-l, Mesagerul lui Allah îi spusese: Să nu cumva să provoci ceva acolo; tu numai să afli care le este starea și apoi să te întorci.[14]
Huzeyfe trecu în partea adversă. Îl văzu pe Ebu Süfyan stând cu spatele la el. Prin minte îi trecu ideea de a-l termina cu o săgeată, dar Mesagerul lui Allah îi interzisese să provoace dușmanul. Renunță la ideea lui. Ebu Süfyan poruncea retragerea.[15] Se vedea că, koreișiții se retrăgeau în mare suferință.
Coranul cel Sfânt rezumă astfel starea lor jalnică: Allah i-a dat înapoi pe cei care tăgăduiesc întru furia lor; ei nu vor dobândi nimic bun. Allah i-a cruțat pe credincioși în bătălie. Allah este Tare, Puternic. (Ahzâb[Alianțele], 33/25).
Atunci când Huzeyfe se întorcea la Mesagerul lui Allah pentru a-i relata cele văzute, el văzu cavalerii cu turbane albe, înveșmântați în alb. Aceștia se aflau printre ostașii necredincioși. Unul dintre aceștia se apropie de Huzeyfe și îi zise: Transmite salutări stăpânului tău, noi le-am venit de hac dușmanilor. Huzeyfe i-a relatat Mesagerului lui Allah întâmplarea și a primit ca răspuns următoarele cuvinte: Ei sunt îngeri. Ei observă ce se întâmplă acolo.[16]
10 Mesagerul lui Allah mereu a ținut totul sub control și toată perioada asediului nu a părăsit frontul. S-a comportat ca un om printre oameni și a fost alături de oștire în momentele grele. Acest lucru arată nivelul înalt al capacității Sale de comandant.
11 Numărul martirilor în acest război atât de dur era de numai șase.[17]
12 La sfârșitul războiului, Profetul nostru a zis: De acum noi vom merge peste ei, dar ei nu vor veni.[18]
Timpul și evenimentele vor adeveri spusele Lui.
În legătură cu lupta „Șanțului” există două evenimente importante ce nu pot fi trecute cu vederea fără a fi menționate. Primul: moartea stimatului domn al băștinașilor, Sa’d b. Muâz (ra).[19] Al doilea: În timpul acestor lupte, Mesagerul lui Allah nu a putut îndeplini patru timpuri ale namaz-ului.[20]
În timpul luptelor, Sa’d b. Muâz (ra) fusese rănit la braț și pierdea mult sânge. Mesagerul lui Allah era preocupat de starea lui și mereu venea să-l viziteze în cortul ridicat în interiorul moscheei.Toată lumea îl vizita și era alături de el. De altfel, după ce îmbrățișase İslamul, mereu se afla în preajma Mesagerului lui Allah și se bucura de atenția Lui. O dată, atunci când Sa’d b. Muâz venise la moschee, Stăpânul Lumilor le-a zis celor aflați acolo: Ridicați-vă în picioare pentru domnul vostru![21] Sa’d b. Muâz a fost devotat și statornic față de Mesagerul lui Allah până la moarte.
El îi spusese Mesagerului lui Allah: O, Mesagerule! Iată avuția noastră, ia cât vrei. Iată viața noastră, jertfește pe câți vrei![22] Cu ultima sa răsuflare, se rugase de Cel Drept: Allah, dacă mi-e predestinat să lupt în rând cu Mesagerul lui Allah, atunci lasă-mă în viață, dacă nu, pot să mor![23] În urma unei râni primite în lupta „Șanțului”, devenise martir. Se grăbise să participe la luptă, dar datorită faptului că armura îi venea mică, umărul îi rămăsese descoperit, fiind rănit de o săgeată.
Lupta se sfârșise și Mesagerul lui Allah tocmai sosise în sânul Familiei Fericite, când veni Gabriel și zise: O, Mesagerule! Voi v-ați lăsat armele? Noi, îngerii nu le-am lăsat. Imediat porniți împotriva celor din neamul Kureyzaoğul![24] Atunci, Profetul nostru dădu poruncă de plecare, zicând: Să faceți acolo namaz-ul de după amiază. În felul acesta arăta cât de repede trebuia mers.[25]
În timpul luptei „Șanțului”, cei din neamul Kureyzaoğul trădaseră și voiseră să-i lovească pe musulmani din spate. Descoperind ascunzătoarea femeilor, doriseră să le atace, dar nu au găsit prilejul de a înfăptui acest lucru. Mai înainte ei încheiaseră o înțelegere cu Mesagerul lui Allah, dar acum încălcau pentru a doua oară pactul, intrând în luptă fățișă cu musulmanii.
Vina lor nu se oprea aici; Huyey b. Ahtâb, exilat politic, și alții ca el se aliaseră cu dușmanii İslamului și lor li se recunoscuse în mod oficial dreptul la refugiu politic. Aceste fapte duceau la anularea înțelegerii.[26]
Cu toate acestea, atunci când ar fi venit peste ei, Mesagerul lui Allah i-ar fi iertat dacă l-ar fi primit bine, cerând îndurare. Deoarece Mesagerul lui Allah era adeptul bunei conviețuiri. Numai că, aceste suflete programate pentru a face rău, au avut o atitudine fățișă față de musulmani și au opus rezistență Profetului nostru. Până la urmă s-au predat cu o singură condiție: judecător să fie Sa’d b. Muâz (ra). Profetul nostru a fost de acord cu această condiție. Sa’d b. Muâz (ra) se ridică de pe patul de suferință, apoi călare pe un măgar se duse la locul întâmplării și dădu sențința în conformitate cu Tora: Bărbații care sunt înarmați vor fi uciși, femeile și copiii vor fi luați prizonieri, iar toată avuția lor va fi considerată pradă de război.
Ambele tabere au fost de acord cu această sentință. Și astfel Medina a mai scăpat de o vrajbă. Încet, încet Medina, incluzând și împrejurimile, căpăta statutul de „Oraș Venerat”.[27]
[1] İbn Hișam, Sîre, 3/226
[2] Tirmizî, Zühd, 39
[3] Buhârî, Menâkıbu’l-Ensâr, 9
[4] Buhârî, Meğazî, 29; Müslim, Cihad, 123-125
[5] Buhârî, Menâkıbu’l-Ensâr, 9; Müslim, Cihad, 127
[6] İbn Hișam, Sîre, 3/235- 236
[7] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/123
[8] bn Hișam, Sîre, 3/239
[9] İbn Hișam, Sîre, 3/242
[10] İbn Hișam, Sîre, 3. 230; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/116
[11] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/114-116
[12] İbn Hișam, Sîre, 3/240-242
[13] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/130-131
[14] İbn Hișam, Sîre, 3/242-243
[15] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/130-132
[16] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/132
[17] İbn Hișam, Sîre, 3/264; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/133
[18] Buhârî, Meğâzî, 29; Müsned, 4/262
[19] İbn Hișam, Sîre, 3/263
[20] Müsned, 1/375
[21] Buhârî, İsti’zân, 26; İbn Hacer, İsabe, 2/38
[22] İbn Kesir, el-Bidâye, 3/322
[23] Halid Muhammed Halid, Rical Havle’r-Rasul, 632
[24] Bugârî, Meğâzî, 30
[25] Buhârî, Meğâzî, 30; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/134
[26] İbn Hișam, Sîre, 3/251-252
[27] İbn Hișam, Sîre, 3/249-251
