Profetul nostru și bătăliile sale: Uhud – panta abruptă
Acum, întorcându-ne la Uhud cu voia lui Allah, să ne străduim să urmărim rațiunea și inteligența cu care a prezentat semnificația luptelor de la Uhud acel mare ostaș, acel Mare Om, acel Profet fără egal. Uhud, care a separat drept-credinciosul de intrigant, statornicul de nestatornic, cinstitul de pungaș, pe cel care era atașat cu adevărat de Profet, de cel decăzut și lipsit de voință. Uhud-ul va fi amintit mereu cu înfiorare.
Într-o zi, Mesagerul lui Allah, trecând pe sub poalele munților Uhud, s-a uitat îndelung și a zis: Uhud este un asemenea munte, încât ne iubește, dar și noi îl iubim.[1]
După cum am relatat mai sus, aceste cuvinte veneau în apărarea Uhud-ului, fiind adresate celor care purtau în suflete tristețea evenimentelor de la Uhud. Mesagerul lui Allah, nedorind să se înțeleagă greșit și să nu se reproșeze nestatornicia și neșansa, a liniștit inimile și a indicat alte cauze onoarei rănite a musulmanilor. În Epoca Fericirii, onoarea musulmanilor nu a fost atinsă în nici o altă confruntate, precum a fost la Uhud. Acest lucru era adevărat, dar cauza nu era Uhud. Mai mult, în orele în care musulmanii au intrat în panică, Uhud i-a protejat, ferindu-i de înfrângere.
Luând în considerare rezultatele, putem spune că, adevărata cauză a zbuciumului momentan cu aparențe de înfrângere, ce scoate în evidență profunzimea gândirii Mesagerului lui Allah, era faptul că o parte a dușmanilor s-a despărțit de oștire și a lovit musulmanii din spate, zdruncinând astfel forța lor morală.
Companionii nu înțeleseseră necesitatea supunerii la ordine chiar și la nivelul lor, iar la unii apăruse dorința de a prăda. Oricare ar fi fost cauzele, la Uhud a avut loc o mică zdruncinare și a lega acest lucru de Uhud nu este deloc drept. De aceea, Mesagerul lui Allah a arătat că iubește Uhud-ul și a șters din memorie această plăsmuire.
Acum să aflăm cum s-a ajuns la Uhud, care sunt cauzele ce au determinat luptele de la Uhud, dacă ele se puteau evita. Începând cu aceste elemente, în primul rând să încercăm o analiză a evenimentelor, încât, chiar dacă rezultatul pare o înfrângere, să iasă în evidență faptul că, Mesagerul lui Allah era un geniu militar, un conducător militar fără egal.
Înfrângerea de la Bedir ațâțase mânia și dușmănia idolatrilor de la Mecca. În special, cei care pierduseră pe cineva în luptele de la Bedir, neîncetat incitau și provocau la război pe meccani. Aceste provocări nu erau adresate numai meccanilor, ci erau menite de a crea intrigi în interiorul Medinei, prin intermediul lui Ka’b b. Eșref. Acesta era un evreu, care în versurile sale calomnia femeile musulmane și ațâta drept-credincioșii unii împtriva altora. El nu se abținea nici de la denigrarea Mesagerului lui Allah prin limba sa veninoasă.
Desigur că, musulmanii erau neliniștiți, dar se alăturau cumpătării și răbdării Mesagerului lui Allah.
Și meccanii învățaseră formarea de detașamente de cavalerie. Prin atacurile și jafurile asupra Medinei, încercau să slăbească forța morală a mediniților și în unele locuri chiar reușeau.
După luptele de la Bedir, timp de un an au avut loc astfel de devastări. Precum microbii care atacă organismul, meccanii atacau pe mediniți. Medina, ce urma să devină leagănul fidelității și civilizației, trebuia ferită de microbii dăunători. Și Mesagerul lui Allah a făcut acest lucru.
În această perioadă a fost ucis cel mai de temut dușman al İslamului, Ka’b b. Eșref. Deoarece el conducea o mare bandă de trădători și uciderea lui devenise o necesitate. Muhammed b. Mesleme a adus la îndeplinire această sarcină.[2]
Evreii clanului Beni Kaynuka erau în continuă rebeliune. În acest timp, ei au incomodat o femeie musulmană, iar în urma acestei dispute, au apărut victime. Ca și cum acest lucru nu ar fi de ajuns, bazându-se pe cetatea lor, l-au provocat pe Mesagerul lui Allah, zicându-i cu obrăznicie: Te-ai luptat cu Koreișiții care nu știu ce înseamnă război. Dacă te-ai lupta cu noi, atunci ai afla ce înseamnă război!
Mesagerul lui Allah a pornit împotriva celor care mereu agresau pe musulmani și plănuiau alte atacuri. Aceștia au regretat și s-au predat, dar Mesagerul lui Allah i-a expulzat din Medina, deoarece nu inspirau încredere.[3]
Încet-încet, Medina devenea un loc sigur. În timpul acesta, Mecca era în continuă fierbere. Ebu Süfyan jurase să nu aibă liniște până ce nu se va răzbuna pe musulmani. Beni Nadr venise până în zona în care se aflau evreii și incendiase câteva case ce aparțineau musulmanilor, apoi fugise la Mecca.[4]
Rețeua de informații constituită de către Mesagerul lui Allah lucra fără întrerupere și transmitea la centru, din oră în oră, tot ceea ce se întâmpla. Mesagerul lui Allah primi vestea că, koreișiții înaintează spre Medina, cu copiii, cu soțiile, cu susținătorii din alte clanuri. Atunci, Mesagerul lui Allah se consultă cu oamenii săi. El susținea ca, rămânând în Medina, să ducă război de apărare, deoarece așa cum la Bedir i-au pus pe koreișiți în fața unei strategii neașteptate, tot astfel să procedeze și acum.
După experiența de la Bedir, koreișiții veneau pregătiți să ducă un război în câmp deschis. Dacă se rămânea în Medina în poziție de apărare, atunci koreișiții, care nu erau pregătiți pentru un asediu îndelungat, după o așteptare fără nădejde, s-ar fi întors la locurile lor. Mesagerul lui Allah a explicat această strategie: Să ducem copiii și femeile într-un loc sigur, apoi să ducem o luptă de apărare în cartierele mărginașe ale Medinei.[5]
Profetul nostru, prin această strategie și tactică, se gândea la următoarele probleme:
a. Principalul scop al musulmanilor nu era războiul. Ei erau reprezentanții securității oamenilor.
b. Numai atunci când se dorește împiedicarea propagării dreptății și adevărului, ei vor trece la luptă.
c. Atunci când aleg să atace, musulmanii luptă pentru apărarea credinței, a patriei lor, a onoarei și cinstei lor și, dacă este necesar, își dau viața sau iau vieți. Acesta este dreptul lor legitim.
Această varietate de imagini oferite oamenilor, ce urmăreau cu uimire evenimentele, avea o mare importanță și Mesagerul lui Allah prefera lupta de apărare pentru a consolida această imagine.
a. Consultări înainte de Uhud
Mesagerul lui Allah urma să ducă o luptă de apărare…toate gândurile Lui se concentrau asupra acestui punct. În timpul acesta, El visase că își îmbrăcase armura și niște vite erau înjunghiate, iar vârful paloșului se rupea. Astfel tălmăci El visul său: Armura înseamnă interiorul Medinei, să ducem luptă de apărare. Ei să atace, iar noi să-i întâmpinăm aici. Cei care erau înjunghiați, sunt companionii mei. Să nu mergem acolo. Ruperea vârfului paloșului înseamnă moartea unui om din apropierea mea.
Da, toate acestea i le-a arătat Allah (cc), care l-a îndrumat și i-a dat un semnal, zicându-i: Să duceți o luptă de apărare! Faptul că se rupsese vârful paloșului era un semnal al uciderii Măritului Hamza. Da, Hamza, leul lui Allah urma să devină martir în acest război.[6]
Printre ei se aflau și unii care nu participaseră la luptele de la Bedir și aceștia se rugau să devină martiri. Allah (cc) le primea rugile.
De exemplu: Enes bin Nadr zicea: Dacă Allah m-ar pune față în față cu idolatrii! Enes și cei asemenea lui meditau la faptul că va veni o zi în care vor deveni martiri, vor face abluțiunea cu sângele lor mărturisindu-și credința și astfel vor ajunge în fața lui Allah. Un an întreg ei așteptaseră acest lucru cu o dorință arzătoare. Desigur că, o asemenea rugă fierbinte nu putea fi respinsă și nici nu a fost.[7] Cine știe încă câți dintre ei ardeau de această dorință și se rugau lui Allah să le prilejuiască participarea la lupte și deschiderea porții spre martiraj.
Abdullah bin Cahș, Amr İbn-i Cemuh, Sa’d İbn-i Rebi erau oameni ce așteptau să devină martiri. De asemenea, fiii doamnei Sümeyra (r. amha) erau printre cei care așteptau martirajul. În fiecare noapte visau la acest lucru. În acea zi, aceștia au înclinat balanța în favoarea lor în timpul consultărilor.
Prin aceste consultări, Mesagerul lui Allah făcea cunoscute problemele. El trebuia să aibă o asemenea comportare, încât fiecare individ care participa la acțiune să vină cu o idee. În felul acesta, fiecare individ punea umărul la rezolvarea problemelor asupra cărora avea o idee, o părere. De fapt, Mesagerul lui Allah era îndrumat prin revelație. Dar, pentru ca unii mai târziu să nu zică „dacă ar fi fost astfel”, se consulta cu toți, apoi își expunea opiniile sale.
Tinerii ziceau: O, Mesagerule! Să facem ca la Bedir: să ieșim afară, să vină cei care au curaj, să ne confruntăm față în față, să ne luptăm piept la piept. Nu ne lipsi de onoarea de a lupta![8] Da, ei luau drept exemplu Bedir-ul și doreau să lupte ca acolo. Pe când Mesagerul lui Allah nu dorea să aplice o strategie de care se mai folosise. Dușmanul trebuia supus surprizelor. Numai că tinerii insistau asupra unei alternative. Până când cei în vârstă au fost informați asupra problemei, Mesagerul lui Allah de mult își pusese armura, se încinsese cu paloșul. Situația nu s-ar fi schimbat dacă aceștia ar fi încercat să-i facă pe tineri să renunțe la ideea lor, deoarece s-ar fi născut unele deosebiri de opinii și inconveniente.
În primul rând, renunțarea la o hotărâre deja luată și presiunile asupra unora ar fi dus la presiuni asupra direcției opiniilor, încât ar fi însemnat intrarea într-un cerc vicios. Pe când renunțarea la o hotărâre și schimbarea deciziilor în funcție de simțămintele indivizilor, era o greșeală pe care nici un lider nu ar fi făcut-o. Desigur că, liderul liderilor, Stăpânul Lumilor era departe de a face o asemenea greșeală și așa și era.
În al doilea rând, dacă s-ar recurge la lupta de apărare și s-ar ivi unele inconveniente, s-ar fi auzit unele cuvinte nepotrivite din partea celor care nu erau de acord cu această strategie. Exista posibilitatea apariției unei asemenea gândiri.
În al treilea rând, orice captură ce ar fi rezultat în urma unei lupte de apărare, nu ar fi fost niciodată cât cea provenită de pe urma unui război în câmp deschis. Acest lucru ar fi fost cauza apariției unor nemulțumiri.
Iată, datorită acestor cauze, Mesagerul lui Allah a poruncit: După ce un profet și-a pus armura, nu-i vine bine să și-o scoată până când Allah nu va da verdictul asupra rezultatului luptei dintre el și dușmani![9] Deoarece Allah poruncea: …însă când ai luat o hotărâre, încredințează-te lui Allah. ( Âl-i İmrân [Neamul lui İmran], 3/159). Da, fiecare ezitare a celor din față, va inocula teamă și îndoială în sufletele celor din urmă. Orice nouă acțiune va crea idei diferite în mintea oamenilor și va apărea confuzia. Aceasta ar duce la destrămarea oștirii.
Cu adevărat Mesagerul lui Allah dorea să rămână la Medina și să ducă un război de apărare. Dar, ideea de a duce lupta pe câmp deschis, rezultată în urma consultărilor a dominat și Mesagerul lui Allah nu putea să revină asupra hotărârii luate. Și nu ar fi revenit, oricare ar fi fost rezultatele. Deoarece în numele stabilirii unui lucru foarte important în viața națiunii și țării, precum consultările, nu șaptezeci, ci șaptezeci de mii de martiri de ar fi fost, Mesagerul lui Allah ar fi urmat această cale…
Bedir era cu adevărat o victorie, iar Uhud era o victorie cel puțin cât cea de la Bedir.
b. Spre Uhud
Mesagerul lui Allah poruncește înaintarea spre Uhud. Urma ca oștirea Lui să învăluie Uhud-ul și astfel să se prevină ofensiva dușmanului asupra Medinei. Femeile și copiii sunt adăpostiți într-un loc sigur. Dacă dușmanul intră în Medina, va fi lovit din spate și astfel va fi anihilat. Pe moment aceasta era hotărârea, dar exista și o strategie alternativă.
Ajungând la poalele Muntelui Uhud, oștirea musulmanilor, alcătuită din șapte sute de oameni, a adoptat poziția de luptă. Cu toate că înainte de luptă își exprimase intenția de a participa, Abdullah b. Ubey b. Selül a părăsit tabăra, luând cu el trei sute de ostași, nemulțumit de faptul că nu se acționase cum dorise el.[10]
Dintre musulmani numai o sută aveau armuri. Stindardul fusese încredințat tot lui Mus’ab b. Umeyr (ra), întocmai ca la Bedir.[11] În fruntea călăreților se afla Zübeyr b. Avvam (ra), iar oștașii fără armuri erau conduși de către Măritul Hamza (ra).
Pentru a fi un obstacol în calea dușmanului, în cazul în care acesta ar fi atacat din spate, arcașii aveau o poziție importantă și aveau drept comandant pe Abdullah b. Cübeyr (ra). În ziua aceea, Mesagerul lui Allah spusese arcașilor cu insistență: Voi să ne apărați spatele și să nu vă părăsiți locul. Chiar dacă ne vedeți împărțind trofeul, nu plecați din locul vostru. Rămâneți pe loc chiar dacă vulturii ne sfâșie corpurile neînsuflețite![12]
Mesagerul lui Allah pregătise totul în mod desăvârșit. De data aceasta dorea să aplice o tactică diferită. Urma ca oștirea să urce pieptiș Muntele Uhud, să prindă dușmanul ca într-un clește, ca apoi să atace arcașii. Apoi punea în fața dușmanului pe cei care căutau moartea, precum İbn-i Cahș, Mus’ab İbn-i Umeyr, Ebu Dücâne și, leul leilor, Măritul Hamza.
La Bedir parola fusese „Unul! Unul!” (Ehad! Ehad!). La Uhud era „Omoară! Omoară! (Emit! Emit!).[13] Fuseseră schimbate și tactica, și parola. Din dragoste pentru Allah și Mesagerul Lui, musulmanii urmau să se apere și să omoare dușmanul.
Planul bătăliei fusese pregătit și Mesagerul lui Allah, arătând paloșul din mâna Sa, a zis: Există cineva care vrea acest paloș, dar cu condiția de a-i da dreptul? Toți companionii au alergat și au dorit paloșul, dar Mesagerul lui Allah, care-i cunoștea prea bine pe toți, căuta pe adevăratul stăpân al paloșului. Adevăratul stăpân al sabiei, Ebu Dücâne, întrebă: O, Mesagerule! Care este dreptul acestui paloș? La care, Mesagerul lui Allah: Să lupte până se încovoaie, până se îndoaie. Atunci Ebu Dücâne zise: Pentru a-i da dreptul, dă-mi mie acest paloș, o, Mesagerule! Astfel, stăpânul și sabia s-au regăsit.
Ebu Dücâne (ra) își înfășură în jurul capului turbanul morții și se repezi în șirurile dușmanului. Băștinașii îl cunoșteau bine pe Ebu Dücâne (ra). Atunci când el își înfășura turbanul roșu, însemna că merge la moarte și în acel moment nimeni nu dorea să se afle în fața lui.
Noi cunoaștem faptul că, acea convorbire, relatată mai sus, a avut loc numai între Ebu Dücâne (ra) și Mesagerul lui Allah.[14] Pe când, la sfârșitul luptelor de la Uhud, se va vedea că, erau mulți asemenea lui Dücâne.
Abdullah b. Cahș (ra) se ruga la Allah să-l pună față-n față cu un dușman în stare să-l ucidă. O, Allah! Ce cugetare asupra lumii de apoi și a veșniciei! Urletele lui Hamza (ra) băgau în sperieți până și leii. A arunca în fața dușmanului pe cei care doreau să se sacrifice, era o strategie neașteptată, încât Ebu Süfyan era uimit.
Da, ceea ce urma să întâlnească la Uhud nu semăna cu evenimentele de la Bedir. Urletele „Moarte! Moarte!”, îi făceau pe koreișiți să tremure. Da, idolatrii nu se așteptau la așa ceva. De aceea, intraseră în panică și aceasta era prima etapă a luptelor de la Uhud. În această primă etapă, Mesagerul lui Allah își plasase arcașii într-un loc ce se afla între Medina și Uhud, cu spatele la Uhud și le spusese: Să nu vă mișcați din locul vostru! Apoi își trimisese leii asupra dușmanului și crease panică, în așa fel, încât fugarii într-o clipă se pomeniseră în corturile femeilor.
În acest timp, Ebu Dücâne (ra) a ajuns tocmai lângă soția lui Ebu Süfyan, Hind, care se ascunsese și în momentul în care își înălțase paloșul deasupra capului ei, renunță, zicându-și: Să nu întinez paloșul Mesagerului lui Allah cu sângele unei femei.[15]
Toți companionii își jucaseră foarte bine rolurile încredințate, își îndepliniseră îndatoririle întocmai și își asumaseră dreptul de a participa la luptă. (În veci Allah (cc) să fie mulțumit de ei!).
Versetul „Âl’i İmran” parcă este o epopee a oamenilor care au participat la luptele de la Uhud. În timp ce se redau exemple cu profeții de până atunci și este zugrăvit tabloul cu voinicii ce-i înconjoară, se subînțelege că se fac referiri la vitejii din jurul Mesagerului lui Allah: Câți profeți nu s-au luptat, având numeroși ucenici, și niciodată nu s-au lăsat înfrânți de greutățile pe care le întâlneau pe calea lui Allah? Ei nici nu au ostenit și nici nu au dat înapoi. Allah îi iubește pe cei răbdători. Spusa lor era doar: „Profetul nostru! Iartă-ne nouă păcatele noastre și necumpătarea faptelor noastre. Întărește-ne nouă picioarele.Mântuiește-ne de neamul celor tăgăduitori. Allah le-a dat o răsplată în Viața de Acum și cea mai bună răsplată în Viața de Apoi. Allah îi iubește pe făptuitorii de bine. (Âl’i İmran [Neamul lui İmran], 3/146-148).
Acest verset relarează despre sfinți, dar din punct de vedere al evenimentelor istorice, are în vedere pe cei care au luptat la Uhud. De altfel, acest verset a fost pogorât cu prilejul luptelor de la Uhud.
c. Etapele de la Uhud
Uhud-ul se caracterizează prin trei tablouri distincte:
aa. Primul tablou:
Este tabloul succeselor hotărârilor Mesagerului lui Allah și a reușitelorcare urmează. Și în această etapă au fost câțiva martiri. Dar aceștia, Măritul Hamza, Ebu Dücâne, İbn-i Cahș (ra), au nimicit muți dușmani. Se obținuse o victorie clară și dușmanul fusese derutat. Femeile se străduiseră să-i oprească pe cei care încercau să părăsească câmpul de luptă și se rugaseră de ei, zicându-le: Așa ceva nu vi se potrivește! Dar nu mai era posibilă oprirea oștirii meccane.
Istoricii demni de încredere spun că, după plecarea ipocriților, numărul ostașilor musulmani era de șapte sute. Partea adversă avea trei mii de oameni. Acest lucru înseamnă aproape de cinci ori numărul musulmanilor. Fiecare om trebuia să lupte cu cinci dușmani. Koreișiții își aduseseră și femeile și copiii. Aceștia aveau rolul de a încuraja oștașii.
Armata idolatrilor era consolidată, pregătită, dar în fața musulmanilor, ca și la Bedir, erau derutați. Iată că, tocmai în acest moment, a avut loc neșansa nerespectării ordinelor, pe care noi o numim „Zelle” (Greșeală). Deoarece, ei se aflau în situația de a fi foarte aproape de Allah, de parcă L-ar fi văzut.
Noi suntem oamenii Islamului și credinței. Ne exprimăm mărturia de credință, trăim prin Islam și nu înțelegem toate profunzimile. Pe când ei se află în situația unor oameni care se roagă ca și cum l-ar vedea pe Allah (cc) și văd totul diferit față de noi. Mai mult decât atât, ei observau profunzimile divine. Datorită faptului că erau atât de aproape de acestea, puteau dezaproba chiar și ceea ce le trecea prin minte. Iată o rezolvare ușoară…Pentru cei apropiați de Allah era o mângâiere faptul că, Mesagerul lui Allah, datorită strategiei aplicate, a transformat înfrângerea în victorie. Da, Mesagerul lui Allah a ieșit victorios în urma luptelor de la Uhud.
Așa cum consemnează unele tratate de istorie, Uhud nu a însemnat înfrângere. Eu personal găsesc foarte gravă expresia „Înfrângere”. Acest cuvânt mă incomodează și în locul său folosesc: La Uhud a fost o zguduitură.
bb. Al doilea tablou:
Dușmanul era înfrânt. Toți fugeau în derută. Musulmanii și-au amintit de luptele de la Bedir. Și atunci oștirea dușmanului fugise. Musulmanii erau mulțumiți. Era timpul să strângă trofeul. Îi așteptau cămilele, caii, vacile. Dușmanul fugise lăsându-și avuția, încât nu se întrevedea nici un obstacol în calea strângerii prăzii. Și arcașii doreau să participe la această operațiune. Oricât de mult le amintise Abdullah b. Cübeyr porunca Mesagerului lui Allah, ei nu pricepuseră esența acestei porunci, interpretând-o ca: Fiți statornici până la sfârșitul luptei. Și iată că lupta se terminase. În opinia lor, era imposibil ca o armată destrămată să se dezmeticească și să se întoarcă.
cc. Al treilea tablou:
Părăsirea locului de către arcași însemna deschiderea unei breșe, încât nu se putea ca Halid, un geniu militar ce nu cunoscuse niciodată înfrângerea, să nu valorifice această oportunitate. Și acum ocazia era în mâinile lui.
În timpul acesta, musulmanii își băgaseră săbiile în teci și erau ocupați cu strângerea prăzii. Unii se retrăseseră în corturi și se odihneau. Halid înaintă fulgerător și ucigând cei câțiva arcași rămași în post, atacă din spate. Musulmanii fuseseră luați prin surprindere și acceptând faptul că lupta se terminase, își pierduseră starea de tensiune din timpul luptelor. Acest lucru era în favoarea lui Halid. El valorifică ocazia și îndeplini acea ofensivă teribilă.
Cred că este important ca aici să abordăm încă un punct. De fapt, se venea la Uhud cu o dificultate. Profetul nostru făcuse propunerea de a rămâne în Medina, dar ei nu ascultaseră și insistaseră să iasă afară din oraș. Acest lucru însemna intrarea într-un cerc vicios. Acum, acest cerc vicios dădea naștere unui alt cerc vicios. Mesagerul lui Allah le poruncise să rămână pe loc și să nu se despartă, dar ei își părăsiseră posturile. Aceasta era o nouă greșeală. Coranul zice: Unii dintre voi s-au întors în ziua când cele două tabere s-au întâlnit, căci Diavolul i-a făcut de rușine ca răsplată a ceea ce au săvârșit. (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3/155).
Li s-a spus „Stați pe loc!”, iar ei au zis: „Să ieșim în afara Medinei și să ne luptăm!” În timpul luptelor li s-a spus „Nu vă mișcați din locul vostru!”, iar ei și-au părăsit amplasamentul și s-au apucat să strângă prada, în felul acesta ajutând dușmanul. Neascultarea primului ordin a creat un cerc vicios, iar primul cerc a dus la apariția unui al doilea. Dacă Cel Drept, prin îndurarea Sa, nu ar fi împiedicat continuarea acestui cerc vicios, atunci greșelile ar fi urmat una după alta. Trecerea de la îndurare la mânie a dus la apariția acestei declarații clare și i-a înaripat pe cei apropiați de Allah.
Crezând că războiul s-a terminat, s-au apucat să strângă prada. Aceasta era o acțiune normală pentru beligeranți. Dar, pentru cei apropiați de Allah, acest lucru însemna o deviere. De altfel, Cel Drept îl atenționase pe Mesagerul lui Allah cu prilejul capturilor efectuate în urma luptelor de la Bedir: Un profet nu are căderea sa ia prinși, până ce nu a supus ținutul. Voi doriți deșertăciunile Vieții de Acum, însă Allah vă dorește Viața de Apoi, Allah este Puternic, Înțelept.
Dacă o Carte de la Allah nu ar fi venit mai înainte, o osândă dureroasă v-ar fi luat pentru ceea ce v-ați însușit. (Enfal [Prăzile], 8/67-68).
În urma acestei atenționări, Mesagerul ui Allah și Ebu Bekir (ra) au plâns în hohote, iar Măritul Ömer (ra), văzându-i pe ei, a vârsat și el lacrimi.[16]
Ei nu erau atrași de lumea de azi, dimpotrivă, era necesar ca ei să ia atitudine împotriva ei. Chiar dacă ideea de a lua pradă nu ar reprezenta un impediment după părerea noastră, pe acel front, pe acel câmp de bătălie, pe pământul spălat de sângele martirilor, înjosirea celor apropiați de Allah prin această faptă le-ar fi ars conștiința; de aceea, atenționarea grabnică de către Allah i-a ferit de un sfârșit tragic.
Se mai ivise o dificultate. Este adevărat că un necaz te face să uiți un alt necaz, fiecare nou necaz se suprapunea peste cel dinainte. De exemplu: atunci când vestea că Profetul nostru a fost încercuit sau chiar a căzut ca un martir, veste ce le-a șters din memorie toate necazurile, a ajuns la locul în care se afla Mesagerul lui Allah, El și-a făcut auzit glasul celor din jur și cei adunați au format un zid din trupurile lor. Multe femei veniseră acolo cu bandaje și ploști ca să bandajeze răniții și să le dea apă de băut. Desigur că, în fruntea lor se afla Ümmü Umâre (r. anha), mărita femeie ce va fi amintită cu onoare de istorie, care-și trimisese soțul și fiii la luptă. Ea venise acolo cu bandaje și ploști ca să îngrijească răniții.
În fața lor se înfățișa un tablou de groază. Zidul din jurul Mesagerului lui Allah, format din trupuri umane, era doborât bucată cu bucată și brațe haine se apropiau de El. Dar, nu era posibil ca dușmanul să ajungă în zona în care se afla Mesagerul lui Allah, până ce nu ar fi tocat pe butuc trupurile care-l apărau. Acolo, orice paloș ascuțit cu mânie, pentru El era ascuțit, orice săgeată aruncată cu ură, pentru El era aruncată, orice suliță ridicată, pentru El era ridicată, dar toate acestea se înfigeau în trupurile drept-credincioșilor. La un moment dat, nu rămăsese braț neretezat, cap netăiat.
Tocmai atunci, Mesagerul lui Allah a zis, arătând un grup care înainta spre El: Cine îi va înfrunta pe aceștia? Nesibe răspunse, aruncând din mâini bandajele și ploștile: Eu, O, Mesagerule! Ea luase poziție pe linia de apărare și, precum o leoaică, cu palosul în mână, tăia în dreapta și-n stânga, nimicindu-i pe cei care se apropiau de Mesagerul lui Allah. Ea venise acolo pentru a pansa râni, pentru a trata ostași, dar văzând care este situația, se transformase în leoaică. Continuându-și lupta pentru apărarea Mesagerului lui Allah, ea vede cum un braț al fiului său este tăiat, se repede să-l panseze și îi zice: Fiul meu, du-te și luptă în fața Mesagerului lui Allah!, apoi se întoarce la locul ei. Se lupta atât de aproape de El, încât îi auzea șoaptele. Avea pe spate o rană cât să încapă un pumn.
După ce această femeie își trimisese fiul în luptă, Mesagerul lui Allah îi spusese: Cine îți dă atâta forța ca să reziști la tot ceea ce ai făcut? Măreața femeie a răspuns: Roagă-te lui Allah ca în rai să fiu alături de Tine! Iar Mesagerul lui Allah, înălțându-și brațele, se roagă pentru această femeie: O, Allah! Să faci în așa fel, încât ea să fie cu mine în rai![17] Auzindu-i ruga, această onorată femeie zice: Până-n ziua de apoi pot lupta în fața Lui.
Întreaga viață a acestei femei este plină de fapte de onoare. În cele mai grele clipe ea a jurat supunere față de Mesagerul lui Allah și l-a invitat la Medina, îmbrățișând Islamul cu toți membrii familiei; a ținut piep tuturor la Uhud, luptând în fața Profetului, etalându-și performanța alături de ceilalți viteji; tristețea în fața poruncii de a se ascunde, neputând participa la război; participarea la luptele de la Yamame în timpul falșilor profeți; pierderea fiului și a unui braț în aceste lupte. Ea a trăit o viață plină, care depășește rezistența unei femei.[18]
Unul dintre candidații la moarte de la Uhud era Enes bin Nadır, unchiul lui Enes bin Malik. În timpul luptelor el ținea piep dușmanilor și țipa din toate puterile: Pentru ce voi nu muriți în locul unde a murit Mesagerul lui Allah?[19]
Primul șoc trecuse și Mesagerul lui Allah încerca să-i facă să înțeleagă subtilitățile poruncii la supunere, dând noi ordine companionilor, stabilind noi strategii. În timpul acesta, Sa’d İbn-i Rabî (ra), așteptându-și moartea la Uhud, se adresa companionilor astfel: Transmiteți salutul meu Mesagerului lui Allah. Simt în nări mirosul raiului. Trasmiteți salutări și comunității mele că, dacă i se întâmplă ceva Mesagerului lui Allah, nu vor avea scăpare în fața lui Allah.[20]
Se îndeplinise ruga celor care doriseră să ajungă martiri. Înălțaseră rugi Enes bin Nadır, İbn-i Cahș, Hamza și ruga lor fusese primită, ei înălțându-se spre ceruri. Ei plecaseră în zbor, iar cei rămași se zbăteau în șuvoiul de sânge. În Uhud toată lumea vărsa lacrimi, dar de fapt plângea sângele, sângele din inimi. Și astfel a izbucnit jalea la aflarea veștii morții Mesagerului lui Allah. Această veste a zdruncinat puterea morală a multora.
În timpul acesta, unii musulmani s-au întors la Medina în vederea stabilirii unei noi tactici, iar alții s-au împrăștiat, intrând în panică. Tocmai atunci se auzi puternica voce a lui Ka’b bin Malik, care zicea: O, musulmani! Veste bună, Mesagerul trăiește![21] La auzul acestei vești, cei din Uhud își revin ca treziți din morți și toată lumea aleargă spre Mesagerul lui Allah. Se îngrămădesc în jurul gropii în care se afla Mesagerul lui Allah, formând un zid din trupuri. Unii se roteau precum fluturii, alții se străduiau să scoată de pe sfânta-i față bucățile căștii sfărâmate. Cu toții tremurau de emoție.[22]
De altfel, nu exista un singur companion care să nu-și fi dat viața în cazul în care cineva s-ar fi atins chiar și de un dinte de-al Lui. Ei își dăduseră cuvântul că nu se vor despărți de El și vor muri apărându-L. Marele soldat luă din nou frâiele în mâini. Faptul că arcașii își părăsiseră locul, unii luptaseră pe fronturi îndepărtate, nu putea constitui un obstacol în calea noii strategii de luptă pe care o stabilise. Împreună cu cei din jur, El se retrage în spatele Uhud-ului pentru a stabili planul unei noi organizări. Mesagerul lui Allah pregătea al treilea tabou, care va avea ca rezultat victoria.[23]
d. De la înfrângere, la victorie
Al treilea tabou era al unei victorii, deoarece dușmanul se retrăsese, iar musulmanii îl puseseră pe fugă. Cu toate că Ebu Süfyan plănuise o nouă ofensivă, Safvan b. Ümeyye i-a zis: O, Ebu Süfyan, să ne întoarcem, căci nu este posibil să ne apropiem de Mohamed până nu-i ucidem pe toți. Acum am obținut o victorie. Să n-o transformăm într-o înfrângere! Astfel îl făcuse pe Ebu Süfyan să renunțe la o acțiune cu final îndoielnic. De altfel, și Ebu Süfyan era de aceeași părere și astfel s-au întors la Mecca.[24]
După o situație ce păruse o înfrângere, Mesagerul lui Allah obținuse o victorie. Prin aceasta parcă soarta dădea următoarea lecție companionilor: Allah (cc), prin mărinimia și îndurarea Sa, îi relata apropiatului Său despre reușite, zicându-i: Săbiile voastre sunt numai cauza și există în aparență. Căci, Allah (cc) este cel care-l duce pe Mesager din victorie în victorie. Iată, pentru ca victoriile, obținute la începutul luptelor de la Uhud, ca și cele de la sfârșit, să fie acordate Profetului nostru, trecuseră acolo printr-un zbucium temporar. Dar Allah (cc), chiar și în aceste grele condiții, nu-l lăsase singur și-l ajutase.
Versetul de mai jos relatează această problemă: Allah și-a ținut făgăduiala fața de voi, când, cu îngăduința Sa, i-ați nimicit pe vrăjmași până ce v-ați împotmolit și ați început să vă certați asupra Poruncii. Voi nu i-ați mai dat ascultare lui Allah după ce v-a arătat ceea ce doreați. Unii dintre voi vor Viața de Acum, unii dintre voi vor Viața de Apoi. Allah, ca să vă pună la încercare, i-a pus pe fugă pe vrăjmașii voștri înaintea voastră și El v-a iertat vouă, căci Allah este Stăpânul Harului de peste credincioși. Când urcați și nu vă întorceați către nimeni, iar trimisul vă chema înapoi, El v-a alungat mâhnirea cu o altă mâhnire, ca voi să nu vă mai întristați nici de ceea ce v-a scăpat, nici de ceea ce veți deveni. Allah este Cunoscător a ceea ce făptuiți. (Âl-i İmran [Neamul Lui İmran], 3/152-153).
Între Allah și voi există o convenție. El a poruncit: Păziți legământul Meu, căci și Eu păzesc legământul vostru! (Bakara [Vaca], 2/40). Această înțelegere nu este încălcată de către Allah. Dar, dacă voi veți încălca convenția, o va încălca și Allah. La Uhud Allah și-a onorat cuvântul dat vouă. Prin porunca, voia și dorința Lui i-ați învins pe necredincioși.
Apoi, într-un moment neașteptat ați avut un eșec. În loc să începeți strângerea prăzii cu cinci minute mai târziu, ați început cu cinci minute mai devreme și n-ați așteptat poruncile. Da, Sultanul Sultanilor aștepta în cortul său de comandant clipa în care urma să vă dea ordin , dar voi v-ați grăbit și ați început să vă certați. Desigur, dacă frontul de luptă se dezechilibrează și nu se respectă tactica, atunci se ivesc dispute. De altfel, fiecare nouă hotărâre dă naștere la pricini de divizare și se ivesc diferențe de opinie, iar fiecare opinie este urmată de unii și astfel este distrusă unitatea. După ce Allah (cc), v-a arătat ceea ce avea de arătat, voi v-ați opus, cu toate că sunteți apropiații Lui. Acest lucru poate să pară a nu fi păcat după opinia unora, dar voi trebuie să dați dovadă de respectabilitate, aflându-vă la adăpost în prezența profeției. Voi beneficiați de o revelație îndelungată, de inspirația Mesagerului lui Allah și de conversații cu El. Voi dobândiserăți de la început o identitate de care Allah (cc) să fie mulțumit. Văzând unele lucruri agreate de voi – aceasta era lumea și nu era atât de importantă – Allah vi le-a luat. V-a lipsit de un lucru pe care vi l-ați dorit, deaorece dacă voi ați dori lumea de apoi, oricum lumea de acum ar fi venit. Într-o oarecare măsură ați dorit lumea de azi. Pe când, cu o energie cheltuită pentru a cere lumea de azi, nu poți revendica lumea de apoi. Lumea de apoi trebuia urmărită cu mai multă strădanie, iar lumea de azi, cu mai puțină. Mai cu seamă, dacă voi ați fi cerut lumea de apoi, lumea de azi ar fi venit în fugă după voi. Nu uitați, să fie legământ, Allah (cc) v-a iertat.
După acea îngrozitoare zdruncinare, Mesagerul lui Allah a obținut o nouă victorie. Oștirea lui Ebu Süfyan s-a întors la Mecca, iar Mesagerul lui Allah la Medina, după ce le-a insuflat o puternică teamă.
[1] Buhârî, Zekât, 54
[2] İbn Hișam, Sîre, 3/58
[3] İbn Hișam, Sîre, 3/50
[4] İbn Hișam, Sîre, 3/47
[5] İbn Hișam, Sîre, 3/67
[6] İbn Hișam, Sîre, 3/66-67
[7] Müslim, İmâre, 148
[8] İbn Hișam, Sîre, 3.67-68
[9] Buhârî, İ’tisam, 28; İbn Hișam, Sîre, 3/68
[10] İbn Hișam, Sîre, 3/68
[11] İbn Hișam, Sîre, 3/70
[12] Buhârî, Cihad, 164; Ebu Davud, Cihad, 6
[13] İbn Hișam, Sîre, 3/72
[14] Müslim, Fezâilü’s-Sahabe, 128; Müsned, 3/123
[15] Mecmau’z-Zevâid, 6/109
[16] Müslim, Cihad, 58; Müsned, 1/31-32
[17] İbn Hișam, Sîre, 3/86-87; İbn Hacer, İsâbe, 4/479
[18] İbn Hacer, İsâbe, 4/479
[19] İbn Hișam, Sîre, 3/88
[20] İbn Kesir, el-Bidâye, 4/35-36
[21] İbn Hișam, Sîre, 3/88; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/39
[22] Buhârı, Meğazî, 24; Müslim, Cihad, 100
[23] İbn Hișam, Sîre, 3/90; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/39
[24] İbn Hișăm, Sîre, 3/110
