Profetul nostru și cuvântul
Odimensiune diferită a rațiunii, inteligenței Mesagerului lui Allah se reliefează prin aceea că El este stăpânul tuturor cuvintelor.
Da, El era sultanul cuvântului. Și cum să nu fie, căci Cel Drept îl trimisese să fie traducătorul propriilor cuvinte.
Înainte era suficient ca fiecare să rostească un cuvânt frumos și clar după capacitatea sa. Dar, în cuvintele Celui Frumos (s.a.s) este o altă profunzime, o altă savoare, o altă duioșie. Adresarea Lui era așa de plăcută, exprimarea îi era așa de înălțătoare încât, atunci când El vorbea, toți întorceau capetele, privirile se metamorfozau, inimile încetau să mai bată, mintea și rațiunea își predau ar-mele, se trezeau sentimentele omenești și sufletele se înaripau. Allah dăruise limbii sale o așa putere încât, celor care aveau fericirea de a-l asculta, li se înțe-peneau limbile și erau vrăjiți, numai prin faptul că se aflau în preajma Sultanului Cuvântului (s.a.s), ale cărui exprimări erau pline de conținut, declarațiile izbitoa-re. Atunci când de pe buzele Lui începeau să se reverse perlele înțelepciunii, era eclipsată cuvântarea expertului în rațiune și judecată. Atunci când El (s.a.s) începea să relateze despre bine, frumos, dreptate, mierea gurii sale învăluia spiritul ascultătorilor. Atunci când țintește relele cu focul cuvintelor, înăbușe în propriile mizerii blasfemia și lucrurile nepermise și când dovada susținută în numele scopului său urlă cu argumente, pune lacăt limbii spiritelor întunecate și stârnește panică în obscuritate…
El (s.a.s) era conștient de toată cinstirea ce i se făcea, iar în ceea ce pri-vește mulțumirile aduse binefacerilor Celui Drept, nu vedea nici un obstacol în a le demonstra: „Eu sunt profetul neștiutor Muhammed. După mine nu mai există alt profet! Am devenit superior prin începutul, sfâșitul și totalitatea cuvintelor me-le.” 271 „O, oameni, eu am fost onorat prin totalitatea cuvintelor și prin rostirea ultimului cuvânt care să ducă la bun sfârșit totul.[1]
Prin declarațiile care răspândeau lumină, comunica că este Oratorul Res-pectat (Hatîb-i Zîșân) al trecutului și viitorului.
Într-adevăr, El, Domnul Domnilor, prin răsuflarea-i însuflețitoare, era o asemenea privighetoare care compunea imnuri religioase trandafirilor din grădina Domnului încât, atunci când cânta, spunea tot ce avea pe inimă și prin glasul ini-mii îngâna cele mai înălțătoare melodii. Cuvintele înmugurite în lăstarii fragezi din grădina Lui, nu semănau cu mugurii din grădinile altora, cu florile altora, trezite dimineața de soare. Totul devenea proaspăt și trufanda ca un boboc în cuvintele Lui și cunoașterea beneficiilor acestei trufandale, în toată profunzimea lor, le era sortit numai primilor norocoși ai ecestei societăți.
Sultanul Comunicării (s.a.s), a făcut din nestemata cuvântului un aseme-nea paloș încât, atunci când l-a învârtit deasupra capetelor, toate afirmațiile mincinoase și murdare au fugit să se ascundă în locul unde înnoptează liliecii și toate poveștile s-au adăpostit lângă pasărea Phoenix de pe muntele Kâf.
Din expuneri și afirmații a făcut să curgă izvoare încât, într-o clipă, cele patru colțuri ale deșertului ignoranței s-au transformat în grădina raiului și au apărut mici cascade ce se revărsau în oceanul nesfârșit, în care și-au găsit locul inimile deschise.
Cuvintele Lui veneau de dincolo…dacă n-ar fi fost cuvintele Lui, care stră-lucesc prin lumina revelației, lumea ar fi fost încă în haos. Prin sabia cuvântului, El a sfâșiat vălul ce acoperea natura și a împodobit cartea credinței cu broderiile cuvântului. Cuvântul era marfa de pe cal și o săgeată cu fulgı de aur din tolbă. Oriunde se ducea, umplea cu nestemate poalele celor care înțelegeau cuvintele și, încordându-și arcul, l-a aruncat deasupra obscurității.
Allah, poruncind crearea unui stat pământesc prin cuvânt, l-a adus la conducerea acestui stat pe Sultanul Comunicării (s.a.s); exprimarea, emblema și sigiliul le-a depus în mâna Lui.
Toți acești experți ai cuvântului, deschiși celor ce au venit și au plecat, e-rau membri ai corului, ce îngânau marșul relevat. El a devenit conducătorul aces-tei comunități de privighetori…profeții și sfinții veneau și formau o verigă specifi-că. El a venit cu misiunea de conducător al acestei verigi divine…a venit și cu vocea-i puternică, a făcut să răsune cerul și pământul. Fiecare fruct de pe masa cerească, înzestrat cu vorbe, apoi oferit umanității, era dintre fructele luate din lo-curile cele mai tainice ale livezii prieteniei, fruct ce era oferit special ca bineface-re regească. Înaintea Lui, acele fructe nu fuseseră văzute de alții și nici nu fuse-seră atinse.
Mai ales, când începea să cânte inspirația Onoratei Privighetori cele mai gingașe melodii, atunci amuțeau limbile și sufletele se tulburau în fața afirmațiilor Lui. Da, cuvintele lui erau precum marea învolburată cu țârmuri de perle, precum o cascadă ce cădea din înălțimi și precum o erupție de apă ce venea din adân-curi și nu era posibilă nici caracterizarea acelor mări prin bogăție și conținut, nici traducerea acelor murmure și nici încercuirea erupțiilor de apă.
Până acum sute de cercetători și scriitori s-au învârtit în jurul cuvântului Lui giuvaer…mii și mii de cugetători s-au gândit la izvorul nemuririi și câți oameni mari și-au consumat viețile pentru a înțelege profunzimile Lui, dar El a rămas deasupra nivelului la care s-a ajuns. Într-o poezie a unui poet al nostru, în legătu-ră cu Coran-ul se spune:
„Universul tău rațional și curat s-a sfâșiat,
Sub vălul cinstei rămase cuvântul Profetului.”
Da, așa cum picătura nu poate reda marea, cum molecula nu poate să re-leve întrutotul caracteristicile care aparțin soarelui, tot așa și savantul, sfântul, cinstitul, socotiți a fi o parte a adevărului profetic – chiar dacă sunt desăvârșiți în comparație cu alții – nu pot să-l reprezinte pe El și nu pot să-l reflecte.
Mesagerul lui Allah era o călăuză desăvârșită, care nu văzuse vreo școală sau medresă. Prin trăinicia structurii material-spirituale, prin limpezimea senti-mentelor, soliditatea ideilor și vastitatea conștiinței deschise spre semnificații, El a fost creat cu o natură potrivită și capabilă să primească mesajele Celui Drept așa cum sunt ele, și, protejându-le originalitatea, să le transmită omenirii; esența și puritatea Lui sufletească au fost protejate, a rămas închis față de instrucția și educația omenească, față de influența sistemelor umane ale instrucției și educa-ției; apoi, fiind înzestrat cu revelația, a fost trimis omenirii, ajungând o călăuză desăvârșită, care nu a avut nevoie de școală sau medrese.
Natura și caracterul Lui, sentimentele interioare și exterioare, mintea și judecata îi erau într-o relație atât de strânsă cu misiunea profetică încât, se cris-talizau prin prisma însușirilor luminoase, apoi își atingeau scopul.
Acest mesaj divin, care țâșnește din cel mai curat izvor, apoi vine și se revarsă într-o inimă curată, fiind ascultat într-o frumoasă și curată limbă, este indiciul și dovada profeției Lui, hrana și lumina Lui, iar pentru dușmani este o poliță. Atunci când prezenta interlocutorilor mesajele Celui Drept, El își striga și își declara profeția.
De asemenea, atunci când rezolva greutățile interlocutorilor, satisfăcându-le nevoile, folosea vrăjita comoară de nestemate a revelației, iar atunci când voia să-i facă pe dușmani să tacă, folosea sabia de diamant.
Pentru El, Coranul era totul; era aerul, era apa, era arma, era armura, era cetatea…și flamura ce flutura pe bastioane…El respira prin Coran…Împreună cu Sfânta Carte se înălța până la cer precum norii…Precum picăturile de milostenie, aleargă în ajutorul viețuitoarelor de pe pământ…Împreună cu Ea luptă împotriva tiraniei, împreună cu Ea se apără de rele și mârșăvii. Împreună cu Ea devine puternic și împreună cu Ea devine lumină și se răspândește peste tot.
Numai că, în fața Sultanului Comunicării, cel cu vorba frumoasă, pe lângă comoara științei divine, care niciodată nu se epuizează, existau foarte multe în-trebări care i se puneau, erau foarte multe greutăți de învins, foarte multe proble-me religioase, sociale, economice, politice, legate de comunitatea sa de drept-credincioși încât, răspunzând prin inima curată a lui Ahmed și graiul limpede al lui Muhammed, rezolvă greutățile, clarifică lucrurile nelămurite și fixând drept condiție poruncile din Coran, pe lângă mesajele venite prin Coran, înștiința și importanța expunerilor și comunicărilor sale.
De altfel, prin profeția sa universală, nu se putea ca un vestitor, călăuzitor, binefăcător și înnoitor, să fie altfel.
În perioada în care Domnul nostru a primit profeția, pentru primii interlocu-tori „capitalul, care avea cea mai mare căutare în comerțul de pe piață, era eloc-vența și elocința.”
În perioadele următoare, acest popor educat și inteligent, prin superiorita-tea sa în inteligență, cuvânt și comunicare, care a luat sub suveranitatea sa lu-mea, a simțit admirație față de El și l-a prețuit pe reprezentantul fericit și inteli-gent al mesajului divin. Iar El totdeauna s-a făcut ascultat, acceptat și niciodată nu a primit critici. Dacă, împotriva cuvântului, afirmațiilor și ideilor sale și-ar fi fă-cut loc cea mai mică critică, dușmanii lui ar fi valorificat acest lucru, ar fi exagerat și ar fi dorit să declanșeze un mare tărăboi. Deoarece, o asemenea stare era ceva căutat și negăsit de către cei care socoteau orice ocazie legitimă pentru a-l zdruncina, a-l doborî pe El, ajungând până la cea mai rușinoasă calomnie.
În schimb, în legătură cu puterea Lui de exprimare, comunicare și cugeta-re, nu se spusese nimic, nu se putea spune nimic, atât cât spusese faraonul pentru Domnul, Măritul Moise…
De la înălțimea cuvintelor Lui „Stăpânul m-a educat și m-afăcut modest. Ce frumos m-a educat!”, se înălța o aemenea voce încât, și prietenul și dușmanul simțeau admirație pentru acel glas și se plecau în fața declarațiilor superioare.
Așa cum, maeștri din rândul companionilor, precum Măriții Lebîd, Hansâ, Ka’b, Hassan și İbn Revâha și alții sute, predicatori precum Măriții Ebu Bekir, Ömer, Ali, Muâviye, Amr b. As și İbn Abbâs, sute de specialiști în drept și înțelepți, l-au primit ca un maestru, ca un călăuzitor, în secolele următoare, savanții și comentatorii hadis-urilor, imamii interpretării, teologii fără de egal ai legislației islamice, înnoitorii care deschid calea religiei, miile de sfinți, inocenți, credincioși ai climatului moral, erudiții judecății, logicii, rațiunii și științelor pozitive și miile de oameni de știință din diferite domenii, au considerat nestematele afirmațiilor Lui drept un izvor îmbelșugat, limpede și de încredere, au apelat la ele, s-au refugiat în ele și potolindu-și foamea, setea la acea masă cerească, au atins încrederea, saturația.
Da, porunca Lui, de ieri și până astăzi, a devenit izvorul cel mai sigur al comentatorilor, sursa cea mai limpede a oamenilor de știință și sursa beneficiilor luminoase ale sfinților și inocenților. Științele legislației islamice (șeriat), diversele căi ale misticismului, esența și sinteza științelor cosmice și spirituale au apărut tot din nestematele cuvintelor luminoase ale Lui.
El a relatat totul atât de desăvârșit, de la începutul până la sfârșitul vieții, de la crearea omului, până la ajungerea lui în rai sau în iad, de la trezirea con-științelor, la înțelegerea divinului, de la credință, la crez, până în cele mai subtile detalii ale mărturiei credinței încât, este imposibil să spui că există o altă declara-ție echivalentă cu a Lui, dacă am face abstracție de Coran.
Allah, datorită personalității Sale, însușirilor și numelor Sale și prin sensibi-litatea și delicatețea subiectului de un extraordinar echilibru, în așa fel zugrăvește sfârșitul lumii, raiul și iadul, îngerii, duhul, spiritele și diavolul, misterul tainei, cre-dința, munca, devotamentul în muncă, capacitatea sămânței, productivitatea pă-mântului, vitalitatea ploii, coloritul primăverii, încât, omul, contemplând grandiosul tablou zugrăvit de El, parcă vede cum răsare credința în firile curate, cum cresc și se dezvoltă ele prin İslam, cum ajung în starea arborelui din rai.
În declarațiile Sale găsim:
- Rugăciunea (namaz);
- Abluțiunea (abdest) – prietenul și tovarășul omului, care-i înlătură singurătatea și îi luminează calea;
- Chemarea la rugăciune (ezan, kamet) – curge prin venele omului precum sângele, se prelinge precum râurile prin fața ușii și curăță tot felul de resturi;
- Dania, pomana (zekât, sadaka) – se înalță precum un chiparos, sperie diavolii și învăluie sufletele celor care merg la namaz prin busuioc și mulțumire sufletească;
- Postul (oruç) – unește bucățile desprinse precum un pod, apoi le sudează;
- Pelerinajul (hac) – își apără stăpânul ca un scut, îi oferă precum un paharnic apa kevser pentru a-l ajuta să intre în rai;
- Războiul sfânt (jihad) – coase și peticește precum un croitor, spală petele precum cel care îmbăiază morții și adună la un loc toți oamenii precum un consiliu consultativ general;
- Pomenirea, rugăciunea (zikir, dua) – închide căile care duc spre iad cu pieptul deschis, precum un martir, deschide ceremonios căile care duc spre rai, spunând oamenilor „pofiți!” și, ca un tată protector, înlănțuie pe cei îndărătnici și îi duce spre grădinile raiului;
- Obligația de a vizita părinții și rudele (sıla-i rahim) – îi face să se întâlnească, precum un telefon fără fir, pe cei născuți cu cei care i-au născut, să stea de vorbă, cârmuitor cunoscut în toată lumea, care se opune săvârșirii faptelor interzise de legea islamică, are în grijă, precum un ușier, cine intră și cine iese pe ușă. Toate acestea îi înalță pe ascultători, ajungând în starea de teme vii, precum: așteptarea cu brațele deschise ca o mamă, judecarea oamenilor, a-și ține promisiunea, a amenința din grija de a nu săvârși abateri.
Da, folosirea fără trudă și la locul lor a acestor caracteristici ale Lui: zugrăvirea precum o canava, particularitățile materialului folosit în zugrăvire, conduita în declarații, forța demonstrativă, picturală, muzicală, toată arta literară, toate la un loc și fiecare în parte, constituie un subiect care ar umple un volum.
Cu această ocazie, transferând cercetările oamenilor de știință, legate de variatele Lui subiecte, asupra unor cuvinte știute de toată lumea, vom trece mai departe, semnalând profunzimea conținutului lor, puterea comunicării, forța expri-mării.
[1] Ali el-Müttakî, Kenzu’l-Ummâl, 11 / 425
