Sensul general al cinstei
1. Sensul lexical și consacrat al cinstei
Una dintre caracteristicile profeților este inocența, faptul că ei sunt lipsiți de păcate. Acest lucru noi îl numim „cinste”. Ca terminologie religioasă, cinstea, puritatea înseamnă protejarea profeților de toate păcatele mari sau mici, datorită binefacerii Celui Drept. Adică Allah (cc) nu-i dă prilej să comită păcate robului său, trimis a deveni profet și El nu va permite ca profeții să comită păcate.
Acest cuvânt este specificat în Koranul cel Sfânt cu diferite ocazii. Putem da câteva exemple: Atunci când Măritul Noe (as) se adresează fiului său: Fiule, vino și tu împreună cu noi pe corabie!, acesta îi dă următorul răspuns: Mă voi adăposti pe un munte care mă va feri de ape. Verbul „a proteja” din acest verset are rădăcina în cuvântul „A-S-M (âsım)” și are același înțeles ca „cinste”. În răspunsul său, Măritul Noe (as) spune: Nimeni, astăzi, nu va scăpa poruncii lui Allah afară de cel pe care El îl va milui. (Hud[Hud], 11/43).
Cuvântul „âsım”(cinstit) este folosit cu înțelesul de „masum”(inocent), dar acestea nu diferă unul de altul. Cele două cuvinte au aceeași rădăcină, primul însemnând „cel care ocrotește”, iar al doilea, „cel ocrotit”. Despre cinstea și puritatea lui Iosif, Zeliha spune: Eu m-am legat de el, însă el a rămas curat. (Yusuf[iosif], 12/32).
Versetul: Legați-vă toți cu tărie de legământul lui Allah! Nu vă împărțiți! Amintiți-vă de harul lui Allah asupra voastră! Când erați vrăjmași, El v-a unit inimile și v-ați făcut, prin harul Lui, frați. Erați pe buza unei prăpastii de foc, iar El v-a izbăvit de ea.” (Âl-i İmran[Neamul lui Imran], 3/103), îndeamnă oamenii să fie legați de Allah și să nu se rupă de El. Cel care se leagă va fi ferit de cădere și deviere.
Versetul: Allah te va ocroti de oameni. (Mâide[Masa], 5/67), are aceeași semnificație.
2. Orice profet este inocent
Toți profeții sunt inocenți. În viețile lor nu poate fi subiect de discuție o abatere intenționată. Ei sunt oameni de excepție, creați a fi aleși și sfinți. Ei sunt aleșii aleșilor nu dintre cei buni, ci dintre cei mai buni, precum se zice în versetul: Allah a ales trimiși dintre îngeri și dintre oameni. (Hacc[Pelerinajul], 22/75)
În întrega lor viață, profeții nu au umbrit cu nimic statutul lor de aleși și sfinți.
Profeții au o natură pură, un spirit sublim, o rațiune sănătoasă și inima curată. Ei au parte de toate binefacerile lui Allah(cc), în ei se cristalizează toate însușirile ce pot fi sesizate în existența lor. Sunt entități ce reflectă razele soarelui; în inimile lor lumina nu se frânge, iar culorile nu se schimbă.
Da, așa este și logic așa trebuie să fie. Deoarece profeții se află printre noi având misiunea de a comunica. Scopul existenței lor este numai și numai de a comunica. Ei sunt primii interlocutori ai poruncilor Celui Drept, având misiunea de a le transmite oamenilor. Dacă profeții n-ar fi stăpâni pe un spirit limpede, nu ar fi în stare să transmită mesajele divine așa cum sosesc ele. În același timp, revelația divină s-ar izbi de însușirile lor netransparente, de inimile lor nesigure, de conștiința lor impură. Astfel, va dispărea și însușirea favorabilă voinței și poruncii Celui Drept.
În același timp, pentru a ne transmite taina referitoare la Persoana Fericită și Sfântă, profeții vor îndeplini sarcina unei oglinzi. Această oglindă trebuie să fie foarte curată, încât adevărurile pe care le reflectă în conștiințe să nu fie înșelătoare.
Toate preceptele religioase referitoare la credință, convingere și practică omul le învață prin intermediul profeților. Oamenii trebuie să vadă că ei au o credință desăvârșită, încât să le poată obține în mod firesc fericirea lumii de azi și a lumii de apoi. Dacă cei care-i călăuzesc pe oameni ar păcătui, cum li s-ar permite acest lucru? Pentru ei firescul este legat de ideea omului de a găsi calea spre dreptate. A păși după oamenii care ar putea comite abateri contravine acestei idei a omului.
Nu, nici un profet nu a păcătuit și toți au trăit cea mai frumoasă, cea mai desăvârșită viață prin acțiunile și comportamentul lor, fără a schimba direcția. Ce greu este să crezi că un om, care nu are capacitatea de a ajunge în rai, ar putea să-i ia de mână pe alții și să-i ducă în rai. Da, Cel Drept i-a trimis pe profeți în vederea pregătirii oamenilor de a ajunge în rai.
Luând în considerare inocența profeților, dacă ar fi să facem o comparație între religia ce se sprijină pe revelația divină și sistemele și teoriile omenești, desigur că ne atrage atenția superioritatea religiei.
Desigur că, înainte de a primi misiunea profetică, profeții au avut un ideal și acest lucru nu a reprezentat un inconvenient în desemnarea lor. Mesagerul lui Allah, înainte de a primi misiunea profetică, aflându-se pe Muntele Luminii, avea palpitații legate de idealurile sale, frământându-se pentru eliberarea omenirii. Da, El avea un ideal și un scop și anume, eliberarea oamenilor din mocirlă. Numai că, aici exista o limită. Rețeta eliberării omenirii nu o deținea El. Această rețetă urma să vină de la Cel Drept prin canalul revelației. Iată, calea idealismului este cu totul alta decât calea revelației. Prima este omenească, iar a doua, divină. Iar profetul care va fi împovărat cu sistemul divin, trebuie să fie stăpân pe o structură spirituală cu totul diferită de a celorlalți idealiști.
Nu pot trece mai departe fără a sublinia următorul fapt: Cum se face că, profeții s-au separat de idealiști și au fost înzestrați cu inocență. Dacă este așa, și comunitatea corespunzătoare unui profet trebuie să aibă aceeași structură și inocență. După părerea mea, aceasta este caracteristica prin care profetul își deosebește comunitatea de celelalte grupuri.
Fără îndoială că, fiecare om trebuie să aibă un ideal. Oamenii fără un ideal nu au un scop și o direcție în viață. De aceea, un maestru al cuvântului zice: Dacă n-ar exista un ideal sau dacă ar interveni neglijența și comoditatea, rațiunea s-ar transforma în eu.[1]
Inocența și lipsa de păcate a profeților au devenit stări normale pentru ei, ajungând o dimensiune a structurii lor. Pe suprafața lunii sau a soarelui se găsesc unele pete negre, dar în sufletul unui profet nu poate exista nici umbra unui păcat.
Dacă un sfânt ar comite un păcat, de exemplu, ar spune un cuvânt neadevărat, acel sfânt toată viața lui va suporta chinul conștiinței. Pe când, prin absurd, un asemenea cuvânt dacă ar ieși din gura unui profet, chinul conștiinței lui va continua până la judecata de apoi. De aceea, Măritul Avraam (as) îi trimitea la Măritul Moise (as) pe cei care doreau să fie protejați de suferințe în ziua de apoi, vina lor fiind trei propoziții de cuvinte jignitoare pe care le rostiseră în viață.(un cuvânt jignitor nu înseamnă o minciună; noi deseori rostim asemenea cuvinte).[2]
Da, conștiința Lui și a tuturor profeților este sensibilă și închisă în asemenea măsură la păcat.
Noi, gândind să analizăm această temă, doream să relatăm despre inocența Profetului nostru. Numai că, toți profeții, după exprimarea Mesagerului lui Allah, sunt „Ebnâü allât”, adică fiii aceluiași părinte. Da, toți sunt copii crescuți sub educația unui tată. De aceea, noi nu putem trece mai departe fără a aborda pe scurt inocența tuturor profeților. Mai mult, ne vom strădui, sub spectrul luminos al Coranului, să aducem în fața ochilor calomniile celor care vor să-i împroaște cu noroi, prin mijlocirea unor cărți mincinoase, pe cei de talie excepțională și cu spirit înalt, incluzându-i în tematica studiată. Așa cum am relatat mai sus, tema noastră principală este inocența Mesagerului lui Allah.
Da, toți profeții sunt inocenți, dar Măritul Mohamed Mustafa (sas) este inocența personificată. Deoarece această însușire a Lui a fost plămădită cu binefacerile divine și în oglinda Lui sufletească strălucește mereu Allah (cc). Acest spirit stăpân pe o asemenea însușire și pe un asemenea suflet, desigur că va fi inocența în persoană…
Pentru o cauză specială și foarte mare, Allah (cc) a ales oameni speciali și aceștia sunt profeții. Datorită poziției lor speciale, Allah (cc) i-a protejat în mod special. Acest lucru înseamnă înzestrare cu însușiri precum cinstea și inocența. Deoarece ei întotdeauna trebuie să-și protejeze înalta și pura lor poziție, încât să devină călăuze și imami pentru întreaga omenire. Tunicile și turbanele lor să fie ferite de tot felul de murdării, încât ochii celor care sunt în situația de a lua poziție privind spre imam să nu se ocupe cu altceva. Profeții sunt garanții drumului călăuzitor al omenirii spre acceptarea de către divinitate. Allah nu acceptă nici cel mai mic păcat. Cineva care nu are acordul lui Allah, cum poate să-i facă pe alții să fie acceptați? Acest lucru este imposibil. Dacă este așa, nu este posibil ca profeții să comită păcate.
3. Profeții nu sunt vinovați de păcate mari sau mici
În opinia maselor, profeții sunt feriți atât de păcatele mici, cât și de cele mari. Ei nu pot fi vinovați de cel mai mic păcat. În primul rând, unele greșeli și abateri atribuite profeților nu sunt păcate; în al doilea rând, aceste abateri au survenit înainte de a deveni profeți. În ambele situații, profetul este inocent pentru că este profet. Greșelile denumite „zellât” sunt în legătură cu poziția și atitudinea lor. Adică aceste greșeli nu sunt pentru oameni normali și de rănd, ci sunt considerate greșeli atribuite celor mai apropiați de Allah (cc).
Ca urmare, sunt convins că, aprecierea sensului acestor greșeli ce au legătură cu poziția lor să nu fie greșită, considerându-se o problemă obișnuită.
Ei cum să nu fie inocenți și să facă greșeli, când noi, în dimensiunea noastră omenească, pentru oamenii pe care îi numim funcționari într-un loc de două parale, cerem recomandări. Și dacă activitatea încredințată acelei pesoane ar fi o activitate importantă precum profeția…da, recomandarea lui trebuie să fie cu atât mai importantă. În selectarea oamenilor se procedează cu o asemenea precauție în chestiuni atât de simple, legate întrutotul de lume și să nu se acționeze cu mare grijă, proporțional cu dimensiunea acțiunii în privința unei misiuni ce îmbrățișează atât lumea de azi, cât și pe cea de apoi? Și în omul care va îndeplini acea activitate, nu se caută foloase în favoarea acelei activități?
Gândiți-vă că, chiar și îngerul care urma să transmită revelația divină câtre profet, s-a remarcat printre îngeri prin încrederea pe care a câștigat-o și i s-a încredințat o asemenea misiune datorită acestei calități. În Coranul cel Sfânt se spune despre Arhanghelul Gavriil: Este supus și credincios (Tevhid[Chircirea], 81/21). El este foarte supus și ascultător în fața lui Allah (cc), devotat și oportun de a trasmite revelația. Dacă se caută aceste însușiri la îngerul care intermediază revelația, cum să nu se caute aceleași însușiri la profeții cărora li se va trasmite revelația?
Da, o asemenea misiune sfântă și atât de pură, Allah (cc) nu o va reprezenta printr-un șarlatan, printr-un hoț, printr-un dușman al cinstei și onoarei. Dacă și oamenii consideră că asemenea declasări ordinare și greșite sunt respingătoare, cum să se regăsească ele în personalitatea unui profet? Și cum putem considera oameni pe calomniatorii care atribuie asemenea defecte profeților? Da, un om impur nu poate fi repezentantul purității și inocenței. Asemenea oameni nu pot fi numiți profeți. Desigur că, nu putem numi om pe cel care atribuie asemenea defecte unui profet!
Da, profeții plauzibili trebuie să fie inocenți. Puritatea și lipsa de păcate a sfinților care și-au făcut o profesiune de credință din a duce povara cauzei plauzibililor profeți va deveni un ideal în viață. Pentru profeți este mai chinuitor de a păcătui decât de a intra în iad.
A fi pur este foarte important. Când au fost numiți profeți, toată viața ei și-au dovedit puritatea. Dacă exceptăm unele cuvinte delirante din cărțile care denaturează adevărul, nu există cineva care să le reproșeze profeților vreun păcat. Coranul cel Sfânt i-a apreciat potrivit înaltei lor personalități și întotdeauna i-a prezentat drept monumente de cinste și puritate. Ceea ce reprezintă în cer Gavriil, Azrâil, Mihail și İsrâfîl, același lucru îl reprezintă profeții pe pământ. Noi știm despre aceste personalități numai ceea ce ne aduce la cunoștință Coranul. İbrahim Hakkı ne relatează în versuri despre ei:
Unii au considerat că trebuie știute numele profeților,
Coranul ne face cunoscuți douăzeci și opt dintre ei.
Unul este Adam, altul, İdris, apoi Noe, Hud și Salih,
Apoi Avraam, Isac, Ismail, cel ce și-a sacrificat fiul.
Urmează Iacob, Iosif, Su’ayb, Lot și Ioan,
Apoi Zaharia și Aaron, Moise, auzitorul Domnului.
Și David, și Solomon, Ilie și apoi Iov.
Unul este Eliseu, iar Isus este Ruhullah.
Unul este numit Zulkifil, altul este profetul Iona,
Ultimul profet, iubitor de dreptate, Măritul Mohamed.
Uzair, Lukman și Zulkarneyn, mai deosebiți.
Unii zic că sunt sfinți, alții că sunt profeți.
Toți acești profeți sunt precum niște foi albe peste care nu s-a așternut nici măcar un punct. Tot ceea ce le-a fost scris a fost scris de către Cel Drept cu o mână puternică, cu condeiul destinului, fiind prezentat observării, aprecierii omenirii și în beneficiul ei.
Așa cum am menționat mai sus, unii învățați, chiar dacă au acceptat faptul că profeții au fost expuși la greșeli înainte de a primi misiunea profetică, acest lucru nu a trecut mai departe, fiind părerea unui grup restrâns. Majoritatea savanților Islamului acceptă faptul că profeții se feresc să facă greșeli încă din perioada copilăriei. Există multe dovezi care confirmă această idee.
4. Dovezi privind inocența profeților
În momentul în care Moise își exprima recunoștința, Cel Drept i-a spus: Eu am trimis asupra ta dragoste ca tu să fii crescut sub ochii Mei. (Taha[Ta Ha], 20/39).
Din acest verset reiese faptul că, prin aducerea Măritului Moise (as) la curtea faraonului, educația lui nu a fost lăsată nici pe seama faraonului, nici a mamei lui Moise (as). Allah (cc) l-a instruit personal și l-a crescut, ca să nu-i apară în fața ochilor alte închipuiri, ca spiritul lui să nu fie învăluit de idei străine. Un profet crescut sub o asemenea supraveghere nu poate fi decât inocent și nimic altceva. Începând din copilărie, el este sub supravegherea lui Allah (cc) și va primi cea mai bună educație.
Într-un hadis Profetul nostru zice: Pe toți copiii nou născuți îi atinge diavolul. Fac excepție numai Măritul Isus (a.s) și mama Sa.[3]
Atunci când s-a născut Isus, diavolul nu s-a atins de El. Din momentul nașterii, Măritul Isus (a.s) este profetul care a fost luat sub protecția Celui Drept. Dacă este așa, cum ne putem închipui că un asemenea profet ar putea păcătui?
De două ori în viața sa Mesagerul lui Allah a intenționat să se ducă la o nuntă, și de fiecare dată, Cel Drept i-a insuflat o stare de somnolență, încât a adormit pe drum.[4]
Dacă se ducea, probabil că ochii Lui puteau privi lucruri interzise. Deci, Allah (cc) nu-l apropia nici de granițele unui posibil păcat, protejându-l. În momentele în care aveau loc aceste evenimente, El încă nu fusese investit cu misiunea profetică.
Era încă copil. Muncea ca să ajute la renovarea Kaabei. Căra pietre și chirpici pentru unchii săi, iar pielea îl ustura. Desigur că suferea din această cauză. Măritul Abbas (r.a) l-a sfătuit să pună greutățile întâi în poală, apoi să le salte pe umăr. În perioada aceea, acest comportament era considerat ceva normal. Și Profetul nostru a procedat astfel și partea corpului mai sus de genunchi rămase dezvelită. Nu apucase să facă un pas că, veni pe spate, își fixă ochii într-un punct și încremeni pe loc. Arhanghelul Gavriil îi spusese că ceea ce a făcut nu este bine, atenționându-l: Un asemenea lucru nu ți se potrivește ție.[5]
Deoarece va veni o zi în care El va fi însărcinat cu acoperirea poalelor. Urma ca omenirea să primească de la El lecții de decență, pudoare și bunăcuviință. Chiar dacă era un copil mic, El creștea sub influența educației speciale a Celui Drept. Da, încă din copilărie, Allah (cc) își ferea apropiatul de păcat, chiar și de cel mai mic păcat.
Viitorilor comandanți militari, încă din timpul școlii li se pune cu mare grijă matricola, se supraveghează să nu fie mai la stânga sau mai la dreapta. Desigur că, un om care, după patruzeci de ani va ajunge într-un punct determinat, de-alungul acestor patruzeci de ani va fi ținut sub observație în tot ceea ce face, dacă-i vopsit în roșu, în albastru sau portocaliu, încât Cel Drept va alege încă din copilărie pe cei care vor călăuzi omenirea, îi va proteja și nu-i va lăsa să comită păcate.
Profeții sunt cei mai buni dintre oameni, reprezentând miezul și caimacul virtuților omenești. Acest caimac este caimacul laptelui și se obține strecurând laptele. Coranul cel Sfânt zice: Ei se află la Noi, printre aleșii cei prea buni. (Sâd[Sad], 38/47). Adică profeții sunt aleși pentru a înfăptui poruncile divine.
5. Cinstea, pentru cei care nu sunt profeți
O altă latură a problemei este dacă „Cinstea” poate fi subiect de discuție pentru cei care nu sunt profeți. Adică, dacă Allah (cc), în afară de profeți, protejează oamenii deosebiți de a înfăptui păcate. Părerea majorității savanților în această privință este: În afară de profeți, nimeni nu este inocent. Toată lumea poate înfăptui păcate mari sau mici. Inocența este specifică numai profeților. Un hadis al Profetului nostru confirmă această idee: Toți oamenii comit greșeli. Cei mai buni dintre cei care greșesc sunt cei care se căiesc.[6]
Aici trebuie să acordăm atenție unui lucru. A afirma ipotetic și estimativ că un om poate păcătui și greși nu poate însemna că într-adevăr acel om a păcătuit. De aceea, putem afirma că, în afara profeților, liderii religioși, care sunt imamii omenirii, pot fi protejați de către Cel Drept. Potrivit tuturor acestor păreri, nu există nici o legătură cu ideea „Imanul este inocent”. De exemplu: La întrebarea: „Imam Rabbânî poate păcătui?”, toți vom spune: „Da, poate păcătui.” Deoarece Imam Rabbânî nu este profet și se presupune că este posibil să păcătuiască. Dar, oare Imam Rabbânî a comis vreun păcat în viața lui? Iată, răspunsul la această întrebare nu va fi răspunsul de mai sus. Deoarece nimeni nu este în stare să arate sau să demonstreze că a comis cel mai mic păcat. Deci, posibilitatea ca o persoană să păcătuiască nu înseamnă că a și comis acel păcat. În acest sens, Cel Drept îl protejează și pe cel sfânt, și pe cel inocent, pe toți cei apropiați Lui, putându-i împiedica să comită păcate.
Măritul Abdülkâdir Geylânî este șahul sfinților, fiind cel mai respectat om. Allah (cc) l-a apărat și l-a ocrotit pe acest mare lider al Islamului. În relatările despre el se povestește următorul fapt: Oamenii încurcaseră zilele postului. Oare mâine se mai ține sau nu post? Se duc și-l întreabă pe un sfânt. Acesta le zice: Mergeți la Geylân; în noaptea asta acolo s-a născut un copil. Întrebați-o pe mamă, dacă după începerea postului, acel copil a supt lapte, faceți bairam, dacă nu a supt, continuați-vă postul. Oamenii se duc și-o întreabă pe mamă, care se necăjea zicând: De ce nu suge copilul astăzi? Cei aflați acolo i-au zis: Nu te speria, acest copil nu este bolnav. Ai născut un copil care va deveni părintele lumii. Apoi și-au continuat postul.
Aceasta este desigur o povestire și nu poate fi criticată din punctul de vedere al Tradiției. Se mai povestește că, aceeași persoană a spus tâlharului locul unde-și ține banii, pentru a nu fi nevoit să mintă.[7]
Allah îi protejează pe cei care urmează calea cea dreaptă, îi apără, împiedicându-i să cadă în păcat. Un verset zice: O, voi cei ce credeți! Dacă vă temeți de Allah, El vă va da putința să deosebiți binele de rău, va șterge relele voastre și vă va ierta vouă. Allah este Stăpânul Harului cel Mare. (Enfâl[Prăzile], 8/29).
Versetul exprimă foarte clar faptul că, cei care se tem de Allah, vor avea parte de protecția Celui Drept, care le va da o însușire datorită căreia ei vor putea deosebi binele de rău. Astfel, ei vor fi feriți de a păcătui.
Într-un alt verset se zice: Cel care era mort, și Noi l-am înviat, dându-i apoi o lumină ca să se călăuzească în mijlocul oamenilor, este oare asemenea celui învăluit de întunecimile din care nu va ieși? Așa le-au fost împodobite tăgăduitorilor faptele lor. (En’âm[Vitele], 6/122).
Oamenii care vor susține credința în Allah și din aceasta își vor face un scop în viață, dacă își vor respecta cuvântul dat, vor fi ocrotiți de Cel Drept, precum zice versetul: Păziți legământul Meu, căci și Eu păzesc legământul vostru! (Bakara[Vaca], 2/40).
Într-un alt verset, Cel Drept zice: O, voi ce credeți! Dacă voi îl ajutați pe Allah, El vă va ajuta și vă va întări picioarele. (Muhammed[Muhammad], 47/7). Cei care sunt în slujba Coranului și a credinței, prin asemenea asigurări, fiind sinceri și devotați, nu vor comite păcate mari, mai mult vor fi protejați și de cele mici. Dar, în privința lor, asigurarea este legată de anumite condiții și evaluări. În privința nimănui nu se poate spune că este asigurat ( în afară de profeți). Numai dacă aceste ocrotiri și apărări vor deveni fapte, atunci se confirmă cinstea și puritatea persoanelor. Atunci noi vom zice: Pe cutare om Cel Drept l-a apărat de a comite păcate, l-a ocrotit.
Da, pentru cei care nu sunt sfinți, nu există asigurări legate de viitor. Ocrotirea profeților însă, privește atât trecutul, cât și viitorul, cuprinzând toate perioadele timpului.
Există și o inocență stabilită prin verificare și subraveghere, încât se vede faptul că robii acceptați de Cel Drept sunt luați sub ocrotirea Celui Drept.
Noi toți, dacă vom fi atenți cu viața noastră, vom vedea cum suntem ocrotiți de păcate, cum ne îndepărtăm de ele.
Îndeosebi, marile binefaceri înfăptuite în trecut de companioni și de oamenii care au urmat calea companionilor, precum niște baricade ridicate în numele viitorului, îi vor proteja de păcate, așa cum zice versetul: Căci Allah îți iartă ție păcatele dintâi și pe cele de pe urmă. Asupra ta Își împlinește Harul și te călăuzește pe o Cale Dreaptă. (Fetih[Biruința], 48/2). Acești oameni, din considerație pentru virtuțile lor din trecut, pot beneficia de protecția lui Allah. De exemplu: O persoană poate va păcătui sau va merge într-un loc păcătos. Allah (cc) îi va betegi picioarele și nu-i va permite să se ducă în acel loc. Dacă acesta ar putea să păcătuiască cu ochii, nu va mai vedea, dacă ar putea păcătui cu mâna, ea va deveni neputincioasă. Din toate aceste întâmplări și piedici se înțelege faptul că Allah (cc) își protejează robul iubit.
În legătură cu subiectul nostru, într-un hadis se spune: Robul Meu nu se poate apropia de Mine cu ceva mai plăcut decât cele înlesnite de Mine. Robul Meu va continua să se apropie de Mine prin acte benevole, facultative. În cele din urmă Eu îl iubesc. Și dacă îl iubesc, devin urechea lui care aude, ochiul lui care vede, mâna care apucă, piciorul care pășește.[8]
Semnificația acestui hadis este: Eu îi arăt robului Meu binele, frumosul și îl apăr de rele. Voi fi ochiul lui și tot ceea ce vede va fi bun. În el va picura cunoașterea și va deveni ager și vigilent. Se va gândi mereu a Allah (cc) și acest gând va încolți în el. Va auzi numai lucruri bune, voința lui îl va face să aspire numai spre bine și se va strădui în această direcție. Oricâte obstacole ar exista în calea binelui, îi voi ușura depășirea acestor obstacole. El Îmi este aproape, nu doresc să-i fie rănite sentimentele și inima.
Acest hadis se încheie cu următoarele cuvinte: Dacă el îmi cere ceva, Eu imediat îi voi da. Și dacă va căuta alinare în Mine împotriva relelor, îl voi apăra și ocroti.
Așadar, chiar dacă în privința sfinților și a robilor lui Allah, păcatul este admis ca fiind ipotetic și acceptabil, Cel Drept îî protejează pe toți profeții de păcat, ca și pe robii săi.
Pe timpul Măritului Ömer trăia un tânăr. Acesta nu se dezlipea de moschee, ca și cum ar fi o pasăre a moscheei. Era foarte atent cu respectarea rugăciunilor, efectuându-le și pe cele facultative, iar prin toată atitudinea sa, era evident faptul că se apropia de Allah (cc). O perioadă Măritul Ömer nu-l mai văzu la moschee.
De altfel, nu acesta este unul din motivele pentru care o comunitate face namaz-ul obligatoriu conform unor orientări sau o plecăciune din timpul namaz-ului, conform altor orientări sau, cel puțin, conform Tradiției namaz-ului și se roagă în spatele imamului? Imamul trebuie să privească înapoi pentru a-și studia comunitatea și dacă cineva lipsește, să întrebe despre acesta, pentru a ști dacă are sau nu un necaz, o supărare…mai ales dacă acel imam ar fi Măritul Ömer, iar comunitatea ar fi formată din companioni. Oricât ar fi fost de mare aglomerația, Măritul Ömer își cunoștea foarte bine oamenii din comunitatea sa și în fiecare zi îi controla. Iată că, nemaivăzându-l pe tânăr, a întrebat: Oare ce s-a întâmplat cu tânărul de nu-l mai văd în moschee de câteva zile?
La început, nimeni nu i-a dat vreun răspuns, toți ațintindu-și privirile în pământ. Măritul Ömer își repetă întrebarea și cineva zice: O, emirul drept-credincioșilor! L-am găsit mort pe un drum care duce într-un loc nepotrivit. Ca să nu te necăjim, imediat i-am făcut namaz și l-am îngropat.
Măritul Ömer înțelese situația. Parcă i se ridicase un văl de pe ochi și vedea adevărata trăsătură a tânărului. Adevărul era următorul: În drumul său spre moschee, tânărul trecea prin fața casei unei femei, care s-a legat de el. Tânărul era burlac, iar femeia folosise toate trucurile diavolești pentru a-l abate din drum. Dar de fiecare dată tânărul opunea rezistență propunerilor venite din partea femeii și scăpa fără să păcătuiască.
Numai că, fiecare om are un moment de slăbiciune. Iată că, în acea zi, era momentul de slăbiciune al tânărului. Atunci câd femeia îi face semne frivole, tânărul nu poate rezista și face câțiva pași spre acea casă. Deodată, pe negândite simte pe limbă cuvintele unui verset. Și el începe să recite acele cuvinte. Acest verset, care la început îi veni pe limbă involuntar, apoi, când își dădu seama, avu efectul corespunzător.
Versetul care venise ca un fulger, era: Când o cohortă de diavoli îi necăjește pe cei care se tem de Allah, aceștia cugetă și ajung limpede văzători. (Âraf[Al-Araf], 7/201).
Tânărul are o stare sufletească, de parcă ar fi pogorât asupra lui aceste versete și îî este rușine de intenția lui. Se înfioară la gândul că a avut predispoziție spre păcat chiar și un moment, uitând atâtea binefaceri de care a avut parte de la Stăpânul său. Atât de mult îl emoționează faptul că, chiar și în momentul în care a comis o greșeală, Stăpânul nu l-a lăsat cu patima lui, ci l-a întors către El, prin versetele pe care i le-a pus pe limbă, încât inima lui nu poate rezista emoției și încetează să mai bată.
Aflându-i povestea, Măritul Ömer aleargă la mormântul tânărului, se apleacă și strigă din toate puterile: Tinere, există două raiuri pentru cei care se tem de Stăpân! În acel moment se aude o voce la fel de puternică ca cea a lui Ömer, încât vibrează mormântul. Această voce îî aparținea tânărului și zicea: O, emirul drept-credincioșilr! Am avut parte de două ori mai mult de binefacerile lui Allah, decât mi-ai spus tu.[9]
Această voce poate să-i aparțină tânărului sau în locul lui să vorbească un înger, sau să nu fie nici una nici alta, acest lucru nu are nici o importanță. Tânărul a fost răsplătit de două ori pentru faptul de a se teme de Allah (cc).
Partea acestei întâmplări, ce are legătură cu timpurile noastre, este: Dacă acest tânăr ar fi comis un păcat și ar fi fost distrus, păcatul lui s-ar fi limitat numai la persoana lui. Deoarece el nu avea o responsabilitate de sfânt sau de lider. Pe când, dacă un profet comite un păcat, va fi distrusă omenirea. Deoarece profeții se află pe poziția de reprezentanți ai omenirii. Allah (cc), care protejează de păcat un tânăr, într-o asemenea situație, cum să nu-și ocrotească profeții?
În unele hadis-uri, Profetul nostru zice despre oamenii care au simțit gustul credinței: Omul care simte că este mai rea blasfemia decât intrarea în iad, a simțit gustul credinței.[10]
Dacă un om obișnuit, pe care Allah (cc) l-a salvat de blasfemie și păcat decade, întorcându-se la vechile obiceiuri, atunci el este întâmpinat cu mai multă neplăcere și dezgust decât intrarea în iad. Factorul care-l îndeamnă să ia atitudine împotriva păcatului este gustul credinței. Oare nefericiții care atribuie păcate profeților, nu apreciază credința lor nici cât pe cea a unui om obișnuit, încât să aibă îndoieli?
Cei care doresc să vadă cum sunt protejați nu numai profeții, ci și sfinții, dacă vor arunca o privire asupra operei „Nefehâtü’l-Üns sau „Tabakat” de Șârânî, ar fi de ajuns acest lucru. Ei vor vedea din exemple cum sute de sfinți sunt protejați de păcate. De exemplu, unui sfânt i se aduce mâncare, dar ea conține ceva nepermis. Sfântul ia în gură o îmbucătură și mestecă minute în șir, dar nu poate să înghită. El înțelege că are ceva nepermis. Iată, dacă Allah (cc) își ferește robul de o îngițitură nepermisă, este irațional a gândi că nu-și va proteja Profetul.
Da, cinstea, puritatea este o însușire ce nu poate fi separată de profeți. Fiecare profet vine pe lume înzestrat cu această însușire. Cu alte cuvinte, cine nu are această însușire, nu poate fi profet.
Înainte de a trece la demonstrarea cinstei și purității profeților, vă voi oferi unele exemple din Tora și Biblie, care denaturează adevărul, încercând să arunce o umbră asupra acestei însușiri a profeților, străduindu-mă să trec la o analiză după preceptele coranice, pentru a da un răspuns potrivit calomniatorilor. Dar, nu pot trece mai departe fără a vă atrage atenția asupra câtorva probleme.
6. Cinstea, puritatea în opinia vechilor cărți și Coranul cel Sfânt
Cu toate că, Tora, Biblia și Vechiul Testament sunt adevărate cărți sfinte, este imposibil să găsești în ele adevărul și să aperi opinia corectă, deoarece ele au fost denaturate prin intervenția cuvântului omenesc. Ca urmare, descrierile neplăcute despre profeți, descrieri ce nu se potrivesc nici unui om de rând, își au izvorul tocmai în faptul că aceste cărți au fost denaturate. Adică, dacă nu ar exista nici o altă dovadă că aceste cărți au fost falsificate, aceste descrieri pline de calomnie sunt suficiente probe în favoarea falsificării lor.
Cel Drept nu a dat asigurări în privința protejării acestor cărți. Pe când, în privința Coranului cel Sfânt, a poruncit: Noi am pogorât Coranul și asupra lui veghem. (Hicr[Al-Hijr], 15/9). Acest verset se referă la ocrotirea divină. De aceea, preceptele Coranului vor dura veșnic, până-n ziua de apoi. Deoarece se află sub protecție. Deci, sursa principală la care se va apela în privința profeților este Coranul cel Sfânt. Deoarece celelalte cărți sunt denaturate, sunt neputincioase toate afirmațiile care nu concordă cu cele ale Coranului cel Sfânt. Deoarece în acele cărți s-au amestecat observații și idei omenești. În problema profeției și a purității, nici un om nu are competența să vorbească. Numai profeții sunt cei care vorbesc despre aceste probleme necunoscute în legătură cu trecutul, ei bazându-e pe revelație. De altfel, după Profetul nostru, nu există un alt profet care să vorbească. Deoarece ultimul profet a spus tot ceea ce era de spus. Chiar și Măritul Isus (as) a zis: Eu mă duc, să vină Domnul Lumii.
Eu nu agreez părerea occidentalilor. Însă, în măsura necesității, voi da câteva exemple din aceste cărți denaturate, apoi mă voi strădui să vă ofer judecățile Coranului în legătură cu acest subiect. Ca urmare a faptului că, fără voia noastră suntem nevoiți să oferim câteva exemple, ne punem sub protecția spiritului profeților și ne cerem scuze. Căci am fost nevoit să relatez opiniile unori occidentali pentru a putea demonstra cinstea și puritatea profeților.
7. Calomnii respingătoare despre profeți în cărțile vechi
La pagina 228 a primei părți dinTora,”Facerea”, în legătură cu fiicele Măritului Lot se spun absurdități precum că ele ar consuma băuturi, ar comite adulter.
Gândiți-vă, pentru că nu și-au ascultat profetul, toți oamenii din Sodoma și Gomora au fost nimiciți, împreună cu orașele lor. Allah (cc) le-a trimis un apropiat cinstit, iar ei și-au bătut joc de acesta. De aceea, au fost pedepsiți cu toții. Oare, dacă nu s-ar găsi nici o altă dovadă despre cinstea Măritului Lot – el fiind nepotul Măritului Avraam – nu sunt de ajuns ca probe ruinele orașelor distruse și zidurile caselor dărâmate? Oare este posibil să considerăm sfântă o carte în paginile căreia se găsesc asemenea pagini?
Tot în „Facerea”, capitolul 38, pagina 228, se relatează despre fiul Măritului İsaac (as), İsav, afirmându-se că acesta a comis adulter cu soția propriului fiu și urmașii Măritului David (as), ai Măritului Solomon (as) și ai altor profeți evrei au luat naștere din această legătură necuviincioasă.
Această calomnie aruncată asupra tuturor profeților desigur că este o minciună, o pură născocire. Profetul nostru a declarat că filiația Sa începe cu Măritul Adam (as) și a continuat prin diferitele căsătorii.[11] Într-un hadis a zis: Toți profeții sunt fiii unui singur părinte. Din moment ce, în genealogia de aur a Profetului nostru nu există adulter, această afirmație este valabilă pentru toți profeții. De altfel, Mesagerul lui Allah nu este nepotul Măritului Avraam (as)? Și İsav, despre care se vorbește, este tot nepotul Măritului Avraam (as). În familia unui profet nu poate exista adulter. Se consideră dezgustătoare calitatea de imam a unui om născut din adulter.[12] Ar însemna ca acel om să fie imam-ul tuturor oamenilor, adică profet. Oare este posibil așa ceva?
În capitolul doi din „Cartea Regilor”, se afirmă că, spre sfârșitul vieții sale, Măritul Solomon a renunțat la credința sa, închinându-se idolilor. El era profet și Allah (cc) îi conferise puteri deosebite. Iar el și-a sporit recunoștința cu fiecare binefacere, înălțând rugi către Stăpân ziua și noaptea.
Coranul cel Sfânt se adresează profeților cu apelative: Măritul Isus (as) este „Duhul Sfințeniei” (Bakara[Vaca], 2/87); Maide[Masa], 5/110); Nahl[Albinele], 16/102); Măritul Avraam (as) este „Prietenul lui Allah” (Nisa[Femeile], 4/125); Măritul Moise (as) este „Cel care a vorbit cu Allah” (Nisa[Femeile], 164; Araf[Al-Araf], 143). Lui David (as) și familiei sale i se spune: O, casă a lui David! Dați mulțumire, căci puțini dintre robii Mei sunt mulțumitori. (Sebe[Saba], 34/13).
În „Cronici” se relatează despre Măritul David (as), care l-a trimis la moarte pe Urie, comandantul oștirii, apoi i-a luat soția. Cartea care atribuie o asemenea comportare ordinară unui profet, despre care Coranul cel Sfânt zice: Ce rob bun! (Sâd[Sad], 38/30), cum poate fi o carte sfântă, căci a acorda cea mai mică probabilitate acestui lucru, exprimă necunoașterea profetului. El este David, în preajma căruia au murit oameni fără de număr, ale căror inimi au încetat să mai bată din dragoste față de Allah. David (as) plângea și făcea și pe alții să plângă. El era foarte credincios și mereu suspina zicând „ah!”. Mergea pe calea cea dreaptă, căindu-se pentru păcatele sale. Nu-și întorsese fața de la Domnul. Coranul zice: Amintește-ți de robul Nostru, David, dăruit cu putere și plin de căință. (Sâd[Sad], 38/17). Postul pe care-l ținea a fost apreciat de către Mesagerul lui Allah drept cel mai lăudabil. Companionului, care căuta cu insistență cel mai lăudabil post facultativ, Mesagerul lui Allah îi recomanda postul ținut de Măritul David. Căci Măritul David o zi ținea post și o zi mânca.[13]
El era un rege. Rezerva de provizii a regatului era întotdeauna la dispoziția lui. Dar, niciodată nu s-a gândit să beneficieze de nimic din această rezervă. El își asigura subzistența din ceea ce-i ofereau alții și acoperea nevoile casei din câștigul propriu. Priviți această carte falsificată, care atribuie cea mai josnică purtare unui profet, care are atâta grijă chiar și cu îmbucătura pe care o înghite, iar faptul că se consideră robul lui Allah, este însușirea lui deosebită. Măritul David este departe de a-și închipui o asemenea faptă, fiind prea curat și prea mare. Nici măcar nu a avut tentativa unei asemenea comportări.
În „Facerea” se zice despre Iacov: Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te va chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor. Filosofia materialistă a occidentului a molipsit oare aceste cărți, încât să-L înfățișeze pe Allah (cc) ca un om și să-L facă să se lupte cu un profet?
Măritul Hamza (ra), înainte de a deveni musulman, dă răspuns acestor afirmații, prin cuvintele pe care i le spune Profetului nostru: O, fiul prietenului meu! Atunci când am rămas de unul singur, am înțeles că Allah (cc) este atât de mare, încât nu încape între patru pereți.
Gândiți-vă că, această carte nu a ajuns la gradul de înțelegere a Măritului Hamza (ra), care, înainte de a accepta İslamul, a venit la Mesagerul lui Allah și i-a spus aceste cuvinte despre Cel Drept. Cum poți considera această carte ca fiind sfântă, dacă mentalitatea despre Allah (cc) este atât de limitată? Și acum dumneavoastră să credeți cele afirmate despre profeți! Nu, și Tora și Biblia sunt pline de calomnii și denaturări la adresa lui Allah (cc) și a profeților…
Coranul cel Sfânt respinge toate calomniile aduse profeților. Deoarece Coranul poruncește ca neapărat să-i urmăm pe profeți. Ei sunt lideri și imami și Coranul poruncește oamenilor să-i urmeze și să li se supună. Toți profeții reflectă în noi voia lui Allah (cc). Ei sunt puri. Coranul cel Sfânt relatează numai lucruri bune despre ei și poruncește și Profetului nostru să facă la fel.
În anumite locuri din Coran, unele afirmații la adresa profeților au fost greșit înțelese, acestea fiind apreciate ca reproșuri în legătură cu păcate comise de ei și această idee și-a găsit susținători. Desigur că, cei care au comis această greșeală sunt aceia care s-au cramponat de șablonul îngust al cuvintelor, cei care au un orizont limitat.
[1] Bediüzzaman, Sözler, Lemeât
[2] Müslim, İman, 326
[3] Buhârî, Enbiya, 44; Müsned, 2/288
[4] İbn Krsie, el-Bidâye, 2/350-351
[5] Buhârî, Hacc, 42; İbn Kesir, el-Bidâye, 2/350
[6] Tirmizî, Kıyâme, 49; İbn Mace, Zühd, 30
[7] en-Nebhânî, Câmiu Kerâmâti’l-Evliyâ, 2/203
[8] Buhârî, Rikak, 38; Müsned, 6/256
[9] İbn Kesir, Tefsir, 3/539
[10] Buhârî, İman, 9; Edep, 42; Müslim, İman, 66; Tirmizî, İman, 10
[11] İbn Kesir, el-Bidâye, 2/313-314
[12] Kerginânî, el-Hidâye, 1/56
[13] Buhârî, Teheccüd, 7; Savm, 59; Müslim, Sıyam, 182
