Simțul dreptății
Dreptatea este însușirea de bază a profeților. Misiunea profetică orbitează pe traiectoria dreptății. Orice cuvânt, care a ieșit din gura profetului, era adevărat, deoarece cuvintele lui nu exprimau idei contradictorii.
Atunci când relatează măreția unor profeți, Coranul se referă la această însușire a profeților: „Amintește-l pe Abraham în Carte. A fost un drept și un profet ” (Meryem [Maria], 19/41).
Adică, tu să-l amintești pe acel mare profet, Abraham, în Tabla Păstrată sau în Coran, care păstrează adevărul, căci a fost un profet drept prin cuvântul său, prin atitudinea sa, prin gândirea sa.
Coranul mai spune:
„Amintește-l pe Ismail în Carte! El a fost sincer în făgăduiala sa ca trimis, ca profet.” (Meryem [Maria], 19/54);
„Amintește-l pe Idris în Carte! El a fost un drept, un profet. Și Noi l-am ridi-cat la loc înalt.‘ (Meryem [Maria], 19/56-57).
Atunci când în Coran se relatează cum i s-a adresat lui Iosif un tovarăș de închisoare, este vorba de aceeași însușire:
„O, tu, Iosif cel drept. (Yusuf [Iosif], 12/46).
Cum să nu fie ei înzestrați cu simțul dreptății, căci dorința lui Allah (c.c) es- te ca oamenii să fie drepți și în Coran preamărește pe cei drepți:
„O, voi cei ce credeți! Temeți-vă de Allah și rămâneți cu cei care spun adevărul. ” (Tevbe [Căința], 9/119);
„Credincioșii sunt numai cei care cred în Allah și în Trimisul Său și nu se îndoiesc mai apoi și se luptă pe calea lui Allah cu averile și făpturile lor. Aceștia sunt cei sinceri.” (Hucurât [Încăperile], 49/15).
Cei drepți merită a fi elogiați
Oamenii drepți sunt preamăriți în Coran:
„Printre credincioși sunt oameni ce au respectat legământul făcut cu Allah. Unii plătesc cu viața, alții așteaptă și nu se schimbă deloc.” (Ahzab [Alian-țele], 33/23).
Asupra acestui ultim verset aș vrea să mă opresc puțin:
Enes b. Mâlik era slujitorul Mesagerului lui Allah. Atunci când El a onorat, prin prezența sa, orașul Medina, Enes, care avea pe atunci zece ani, a fost adus de către mama sa în fața Mesagerului lui Allah. Mama a spus: ” O, Mesagerule! Cât o trăi, fiul meu să te slujească.”, apoi a plecat lăsându-l pe Enes acolo.[1]
Acesta spune: „Persoana despre care se relatează în acest verset este unchiul meu, Enes b. Nadr și el este o pildă.„
Enes b. Nadr, văzându-l pe Mesagerul lui Allah la Akabe, s-a legat de El de parcă ar fi fost vrăjit și l-a iubit nebunește. Dar, din păcate, nu a putut să fie de față la Bedir. Pe când Bedir își avea locul său aparte. Așa cum cei care se aflau în Bedir erau aleși printre companioni, tot așa și îngerii, care participaseră la lup-tele de la Bedir, erau văzuți ca aleși de către lumea cerească. Acestea erau cu-vintele lui Gabriel, care se aflase în persoană la Bedir și fusese comandantul în-gerilor.[2]
Enes b. Nadr scăpase prilejul de a participa la luptele de la Bedir și era ta-re nacăjit, încât nici nu mai putea să doarmă. Se duse la Mesagerul lui Allah să-și spună necazul: „O, Mesagerule! Dacă încă o dată vom avea parte de a ne în-frunta cu ei, atunci necredincioșii vor avea de suferit din partea mea.” Această dorință a lui Enes s-a îndeplinit și el a venit față-n față cu necredincioșii la Uhud.
Uhud…când zici Uhud, ți se răsucește stomacul. Deoarece, acolo au că-zut eroic șaptezeci de companioni. Cine știe, poate că, zicându-și să nu aibă ce-va de reproșat, datorită acestei amintiri dureroase, Mesagerul lui Allah, pe lângă redarea unui adevăr, într-o zi, când trecea pe lângă Uhud, a zis: „Uhud este un asemenea munte, încât el ne iubește pe noi, iar noi îl iubim pe el.„[3]
Uhud era un munte abrupt, greu de traversat, iar luptele care au avut loc acolo s-au desfășurat în condiții foarte grele. În orice caz, companionii nu au reu-șit să-și apere pozițiile așa cum ar fi trebuit, ș-au schimbat amplasamentul, și ast-fel au ieșit în afara fortificațiilor pe care le arătase Mesagerul lui Allah.
Desigur că, era vorba de a căuta o strategie și un loc mai bun de apărare.
Luând în considerare acest lucru, nu este corect să se afirme că a fost o derută. Semnificația respectului nostru pentru companioni urmează această direcție.
În acest război și Mesagerul lui Allah a fost rănit; i s-au spart dinții, coiful i-a strivit fața, iar trupul i s-a acoperit de sânge. Cu toate acestea, El, profetul mi-lostiv și îndurător și-a întins brațele și s-a rugat: „Allah al meu! Îndură-te de poporul meu, fiindcă ei nu știu.„[4]
Enes b. Nadr alerga dintr-un loc în altul și se străduia să îndeplinească ce-ea ce-i promisese, cu un an înainte, Mesagerului lui Allah. Se străduia, dar, ca și ceilalți, nu putea să facă nimic. Tot trupul îi era acoperit de râni, își trăia ultimele clipe din viață. Cu ultimul zâmbet pe buze, i-a spus lui Sa’d b. Muaz, care se ap-ropiase de el: „Transmite-i Mesagerului lui Allah salutări din partea mea. Jur pe Allah că, în clipa de față, după Uhud simt mireasma raiului.”[5]
În ziua aceea mulți martiri nu au putut fi identificați. Pe Hamza nu l-au re-cunoscut, de Mus’ab b. Umeyr nu s-a știut, iar despre Abdullah b. Cahș nu s-a putut spune cu precizie „El este”, decât după ce au fost adunate la un loc rămăși-țele lui.
Și Enes b. Nadr era în aceeași situație. Sora lui, Rubeyyi, doar uitându-se la mâna care ținea sabia – căci numai aceea rămăsese întragă – l-a recunoscut și a zis: „O, Mesagerule! Este Enes b. Nadr.”[6]
Iată că, versetul de mai sus relatează despre acest tânăr mărinimos. El și-a respectat cuvântul dat, zicând: „Voi lupta până la moarte!” și a și murit în luptă. Nici moartea nu l-a putut împiedica de a se ține de cuvânt.
Versetul a fost conceput pentru a relata despre el, ca un exemplu dat ce-lor care cred.
Da, după ce și-a făcut mărturia de credință, fiecare individ să rămână con-vins de adevărul credinței sale, pentru ca religia să nu dispară, credința să nu fie un miraj, iar tradițiile să nu fie călcate în picioare…
Enes b. Nadr și alții ca el și-au respectat cuvântul dat, demonstrând, dacă mai era nevoie, că sunt bravi și drepți. Deoarece, ei au învățat totul de la Domnul Universului, Muhammed. Așa cum a fost El de drept și devotat, tot așa și prietenii săi erau drepți și devotați…
Idolatrii l-au recunoscut drept „devotat”
Cei din Mecca au atașat numelui Lui atributul „Cel Devotat” nu ca ceva abstract. Așa i se adresau ei…da, El era vestit pentru această calitate.
Ce fericiți suntem că, în rugile noastre, binemeritate a fi rostite atât dimi-neața cât și seara, Îl pomenim astfel: „În afară de Allah nu există altă divinitate. Iar Muhammed este Mesagerul lui Allah, care are considerație pentru devota-ment și dreptate.„
Kaaba fusese renovata și așezarea la vechiul loc a Pietrii (noi să-i zicem a „Fericirii”) devenise o mare problemă. Clanurile își trăseseră săbiile până la ju-mătate și fiecare dorea ca această onoare să-i revină. Până la urmă au ajuns la această rezolvare: vor accepta hotărârea primului om care va intra în Kaaba.
Toată lumea aștepta cu nerăbdare…și desigur că, Mesagerul lui Allah nu știa nimic. Atunci când a apărut chipul Său ca trandafirul, ce sugera încredere și prietenilor, și dușmanilor, cei prezenți au sărit în sus de bucurie, zicând: „Vine cel devotat!” și s-au pronunțat că sunt de acord în mod necondiționat cu verdictul pe care-l va da El.[7]
Încrederea în El era totală. Pe vremea aceea, Mesagerul lui Allah încă nu fusese însărcinat cu misiunea de profet, dar era un om care inspira încredere tu-turor și purta în El toate însușirile specifice unui profet.
Da, a fi virtuos înseamnă să fii acceptat și agreat până și de dușmani.
Iată, cel mai înverșunat dușman (în acea perioadă) al Domnului nostru, Ebu Süfyan, a acceptat dreptatea Lui:
Mesagerul lui Allah trimitea scrisori suveranilor din împrejurimi. Una dintre scrisori fusese expediată împăratului roman Heraclios. Acesta citi epistola de la început până la sfârșit, apoi îl chemă pe Ebu Süfyan, care se afla la Damasc, iar între ei se desfășură următoarea convorbire:
-Cine este mai legat de El, bogații sau săracii?
-Săracii.
-Au fost cazuri în care, cei care cred în El să se răzgândească?
-Până acum, nu.
-Numărul acestora crește sau se împuținează?
-În fiecare zi numărul lor crește.
-Ați simțit ca El să fi mințit vreodată în viață?
-Nu, nimeni nu L-a văzut spunând vreo minciună.
În urma impresiei pe care și-o făcuse citind scrisoarea, Heraclios, izbit de răspunsurile primite de la Ebu Süfyan, neîndurătorul dușman al musulmanilor, nu s-a mai putut stăpâni și a zis:
-Nu te poți gândi că un om, care atâta vreme a evitat să spună vreo min-ciună oamenilor, ar putea să spună minciuni împotriva lui Allah![8]
În acest hadis, relatat pe scurt numai pentru a cerceta sensul legat de te-ma noastră, există două argumente în legătură cu simțul dreptății Mesagerului lui Allah.
Primul argument: împăratul Bizanțului, Heraclios, a spus cuvintele pe care le-am specificat mai sus;
Al doilea argument: este răspunsul lui Ebu Süfyan, care în acea zi nu fu-sese încă onorat de Islâm, răspuns ce confirmă dreptatea Mesagerului lui Allah. Numai că, Heraclios, din mândria rangului și poziției sale înalte, nu a put-tut fi la înălțimea unui lucru adevărat și veșnic, care ajunsese chiar la picioarele lui: să devină musulman și să intre în lumea fericiților. Cu toate acestea, faptul că, arătând respect față de Mesagerul lui Allah, i-a recunoscut profeția, un gest precaut pentru renumele lui, a fost pentru noi o mărturisire îmbucurătoare… mărturisirea devotamentului Mesagerului lui Allah.
De fapt, cuvintele lui Heraclios aveau o semnificație adâncă. Da, până la vârsta de patruzeci de ani, un om care nici în glumă nu rostise o minciună, cum ar fi fost posibil să mintă împotriva lui Allah, în perioada în care intrase deja pe coridorul neființei…?
Yâsir încă nu era musulman. Într-o zi el îl întreabă pe fiul său, Ammar, un-de se duce. Ammar:
-Lângă Muhammed (s.a.s).
Acest răspuns a fost de-ajuns.
-El este un om devotat. Cei din Mecca așa îl cunosc. Dacă El declară că este profet, este adevărat. Deoarece, nimeni n-a simțit vreodată ca El să mintă…
Aceste cuvinte, aceste acceptări nu aparțineau doar unui număr restrâns de oameni…în epoca luminii și în anii aceea, oamenii care-L cunoșteau, solidari-zându-se, au confirmat dreptatea Lui.
A recomandat numai dreptatea
Mesagerul lui Allah a trăit toată viața în dreptate; ca atare, a recomandat și dreptcredincioșilor săi să fie drepți și cinstiți. Cu voia dumneavoastră, aș dori să menționez câteva din recomandări :
„Garantați că veți îndeplini cele șase condiții de mai jos, iar eu vă garantez intrarea în Rai:
-Când vorbiți, vorbiți drept!
-Îndepliniți la timp ceea ce ați făgăduit!
–Fiți cinstiți când vi se încredințează ceva!
-Păziți-vă cinstea!
-Închideți ochii la ceea ce nu este permis!
-Țineți-vă mâinile departe de ceea ce nu este permis!„[9]
Da, El a trăit drept precum o săgeată, a recomandat dreptatea și prin sim-țul dreptății ce-L caracteriza, a ajuns la culmile relației posibil – necesar. O ase-menea culme încât, deasupra ei nu se află decât numai și numai dreptatea lui Allah. Adică, Mesagerul lui Allah, în ceea ce privește dreptatea : „El era la o de-părtare de două aruncături de suliță.” (Necm [Stelele], 53/9). Da, El, pe de o par-te era în sfera posibilului, iar pe de altă parte, deschisese universul posibilului.
Așa cum a zis Kâdı İyâz, cu ocazia înălțării, El a ajuns într-un loc încât, nu a mai știut unde să-și pună piciorul. I s-a spus: „Pune un picior în fața celuilalt.”
Desigur că El, prin toate însușirile Lui, era un om. Dar, simțul dreptății îl înălțase la o asemenea culme. El ne recomandă același lucru: „Dați-vă cuvântul că veți spune adevărul, nu vă asociați viața cu minciuna, iar eu vă promit raiul.„
Într-un alt hadis spune:
„Renunță la lucrurile care-ți provoacă neliniști, abandonează-le (trăiește într-un climat lipsit de tulburări). Dreptatea scoate în evidență siguranța și stabili-tatea din interiorul omului. Minciuna este tulbure și torsionată.„[10]
Mai zice:
„Căutați numai dreptatea! Chiar dacă vă vedeți moartea în dreptate, sigur în ea vă este scăparea.”[11]
În alt hadis:
„Nu vă despărțiți de dreptate. Dreptatea vă duce spre binefacere, iar bine-facerea vă duce în rai. Dacă omul este drept și dacă caută numai dreptatea, se va număra printre drepții din preajma lui Allah. Feriți-vă de minciună. Minciuna duce omul la păcat, iar păcatul, în iad. Da-că omul spune mereu minciuni și caută numai minciuna, se va înscrie printre mincinoșii din preajma lui Allah.„[12]
Eliberarea și mântuirea le găsești în adevăr.Omul moare cu adevărat doar o dată; pe când orice minciună este încă o moarte.
Ka’b b. Mâlik (r.a) zicea: „Eu am scăpat prin dreptate.” Da, atunci când zici dreptate, nu se poate să nu-L amintești pe El.
Ka’b b. Mâlik era un om cu vorba tăioasă, ascuțită, așa cum ascuțită îi era și sabia. Era poet, iar prin versurile sale putea învălmăși starea morală a necre-dincioșilor…
El se supusese Mesagerului lui Allah la Akabe. Făcea parte dintre fruntașii din Medina. Dar nu putuse lua parte la luptele de la Tebuk. La Tebuk îi așteptau lupte grele. În aceste lupte, o mână de oameni trebuia să facă față marii armate a Imperiului Roman. Și încă în arșița pârjolitoare și ucigătoare a deșertului. S-a pornit cu acel gând…s-a arătat acea mărinimie…s-a înfăptuit acea binefacere, dar acel înficoșător război a rămas doar în amintire.
Mesagerul lui Allah, care de obicei ținea secrete manevrele militare, acum a pornit în văzul lumii și îi chemase pe toți în mod deschis. Iată că, cu toate că chemarea fusese în mod deschis, Ka’b nu putuse participa la aceste lupte.
Acum să povestim pe scurt evenimentele trăite de el, prin cuvintele lui:
„Toată lumea a fost chemată la război, deoarece luptele se anunțau dure, crâncene. Însă Allah n-a îngăduit și a rămas doar ca o acțiune de aplicație. Fap-tul că așa se va întâmpla se știuse sau nu se știuse, dar Mesagerul lui Allah dă-dea o importanță aparte acestui război.
Și eu mi-am terminat pregătirile, așa cum au făcut toți. Până-n ziua aceea, pentru nici o altă luptă nu mă pregătisem așa de bine. Mesagerul lui Allah a dat ordinul de pornire și oștirea s-a urnit. Eu, în sinea mea mi-am zis: oricum ar fi, eu îi voi ajunge din urmă și n-am plecat împreună cu ei. Nu aveam nici o treabă, dar mă reținea încrederea pe care o aveam în mine. Zicându-mi azi, mâine, poimâine, zilele treceau. De-acum nu mai era posibil să-L ajung din urmă pe Mesagerul lui Allah. Eram nevoit să aștept…și am așteptat.
În cele din urmă, întoarcerea din luptă a Mesagerului lui Allah a fost anun-țată din toate părțile. De altfel, de fiecare dată era la fel. Când se apropia venirea Lui, Medina se însuflețea din nou. Iată că și acum pe chipul fiecăruia se vedea o mare bucurie; se întorcea Mesagerul lui Allah…
A sosit și timpul mult așteptat. Oștirea s-a reîntors la Medina. Și de data a-ceasta, după cum obișnuia, Mesagerul lui Allah s-a oprit la mescid și s-au rostit două rânduri de rugăciuni, totodată El a început să se întrețină cu oamenii. Valuri-valuri soseau oamneii la mescid ca să-L vadă, iar cei care nu participase-ră la luptă încercau să se dezvinovățească. Mulți din cei care erau în aceeași situația ca și mine își expuseseră scuzele, care fuseseră acceptate de către Mesagerul lui Allah. Și eu puteam să fac același lucru. Deoarece, eu eram cel ce aveam cea mai mare putere de convingere și abilitate în vorbire. Dar, neavând nici o scuză, puteam să spun o minciună Mesagerului lui Allah. N-am făcut-o, n-am putut s-o fac. Când ne-am întâlnit, Domnul nostru m-a întâmpinat cu un zâmbet acru și mi-a zis „unde ai fost?” I-am relatat situația mea fără a omite ceva. Și-a întors capul și din vârful limbii mi-a zis: ” Ridică-te și pleacă!”
Am ieșit afară. Cei din clanul meu m-au înconjurat, zicându-mi: „Găsește și tu o scuză ca să scapi!” Vorbele lor mi s-au părut potrivite. Dar, deodată mi-am revenit și i-am întrebat:
-Mai sunt și alții în aceeași situație ca și mine?
-Mai sunt, mi-au răspuns ei, pronunțând două nume.
Amândoi erau dintre companionii renumiți și faimoși, care participaseră la luptele de la Bedir: Mürâre b. Rebî și Hilâl b. Ümmeyye. Și ei nu invocaseră nici o scuză, fiind în aceeași situație ca și mine. Nu face nimic, ei intraseră în coridorul așteptării. Pentru mine amândoi erau oameni demni de urmat și am hotărât să-i urmez. Am renunțat de a mai căuta scuze.
Pentru toți trei a fost emis un ordin, ca nici un musulman să nu se vadă cu noi și să nu ne vorbească. Cei doi tovarăși ai mei se închiseseră în casele lor și zi și noapte plângeau. Eu eram cel mai tânăr și mai în putere dintre ei. Puteam să ies pe stradă, la bazar și la mescit în timpul namaz-ului. Dar nimeni nu vorbea cu mine. Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam în mescit. Erau clipe în care, pentru a prinde un zâmbet al Mesagerului lui Allah, așteptam foarte mult… numai că, atunci când mă îmtorceam acasă, eram foarte mâhnit, căci, El, care era un om de pe chipul căruia nu lipsea zâmbetul, nici măcar nu mă privea, dar să-mi mai și zâmbească. Când î-L salutam, îmi fixam privirile pe buzele Lui, spe-rând să prind un zâmbet, dar buzele nici nu se mișcau.
De multe ori, atunci când mă rugam, mă uitam la El pe furiș. Când înce-peam namaz-ul, se uita la mine, dar imediat ce terminam, își întorcea privirile de la mine.
Cincizeci de zile în cap trebuiau să treacă. Toți oamenii și locul în care mă aflam așa de mult se înstrăinaseră de mine, încât am început să cred că mă aflu într-un loc străin.
Într-o zi am sărit zidul grădinii și m-am apropiat de Ebu Katâde, fiul unchi-ului meu, pe care-l iubeam foarte mult, iar el mă iubea din inimă. L-am salutat, nu mi-a răspuns la salut. L-am întrebat:
-Pentru numele lui Allah, spune-mi, crezi în faptul că eu Îl iubesc pe Allah și pe Mesagerul Său?
Nu mi-a dat nici un răspuns. Am repetat întrebarea de trei ori. A treia oară a zis:
-Numai Allah și Mesagerul Lui știu, zise, îndepărtându-se de mine.
Parcă se năruise lumea pe capul meu. Nu așteptam aceste cuvinte de la Ebu Katâde. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și am plâns în hohote.
Într-o zi, când mă plimbam de unul singur pe străzile din Medina, am auzit cum mă căuta cineva. Persoanele de la care a întrebat m-au arătat cu degetul. Omul s-a apropiat de mine, ținând în mână o scrisoare, care îmi era adresată. Era de la regele Gassân. Regele mă invita în țara lui. El scria: „Am auzit că stăpânul tău te-a lăsat singur…vino la noi; prin părțile noastre unul ca tine are mare valoare…” și alte asemenea cuvinte.
Eu mi-am zis: „Aceasta este o încercare”, am rupt scrisoarea și am arun-cat-o în foc.
Era a patruzecea zi. Mesagerul lui Allah trimisese un om. Acesta spunea că trebuie să stăm departe de soțiile noastre. „Oare trebuie să divorțez sau ce să fac?” mă întrebam. Omul mai zise: „Ah, victimă a statorniciei! Numai să stai de-parte. „, apoi plecă.
I-am spus soției mele să plece la părinții ei. Între timp, soția lui Hilâl se du-sese să ceară învoire de a face treburile casei. Deoarece Hilâl era un om în vârs-tă și nu putea să se descurce. Mesagerul lui Allah o învoise pe soția acestuia. U-nii dintre prieteni m-au sfătuit să încerc și eu să obțin o asemenea învoire, dar eu nu am acceptat. Nu știam cum va întâmpina Mesagerul lui Allah o asemenea propunere.
A mai trecut un timp și s-au făcut cincizeci de zile. Ajunsesem într-o stare de nu mai puteam răbda. Universul meu se întunecase și se îngustase cât un mormânt. Așa cum făceam întotdeauna, îmi făcusem rugăciunile pe acoperișul casei și stăteam. Am auzit pe cineva strigându-mă pe nume. Zicea: „Vești bune, Ka’b!” Am înțeles și imediat m-am rugat. În ziua aceea, după namazul de dimineața, Mesagerul lui Allah anunțase iertarea noastră. Am alergat imediat la mescit, unde toată lumea s-a ridicat să mă felicite. Talha m-a îmbrățișat și mă să-ruta pe obraz, pe ochi. De parcă trăiam din nou un Akebe. M-am apropiat de Me-sagerul lui Allah și i-am prins mâinile. Și El m-a luat de mână. În acea clipă, dacă i s-ar fi spus că merge în rai, nu cred că ar fi fost mai fericit. Mesagerul lui Allah: „V-a iertat Allah.” Și s-a citit versetul:
„El s-a întors către cei trei bărbați lăsați în urmă cărora, oricât de întins era pământul li se părea îngust, iar ei se simțeau la strâmtoare, căci și-au închipuit că nu este nici un adăpost împotriva lui Allah, afară de El, Apoi El s-a întors către ei, iar ei s-au întors la El. Allah este De-căință-primitor, Milostiv.” (Tev-be [Căința], 9/118).
După ce s-a citit acest verset, i-am zis Mesagerului lui Allah: „O, Mesage-rule! Eu am scăpat prin adevăr…și îmi dau cuvântul că, toată viața mea nu voi spune decât adevărul.”[13]
Da, să fii profet adevărat, înseamnă să fii drept, întotdeauna să spui ade-vărul. Toți profeții spun adevărul și așa trebuie să fie. Deoarece, dacă ar exista o cât de mică greșeală în acțiunile acestor persoane, care comunică omenirii toate poruncile aduse din lumea invizibilă, atunci totul s-ar da peste cap.
Toate adevărurile pe care trebuie să le învățăm în numele omenirii, ni se transmit prin mijlocirea profeților. Și acesta este un subiect foarte delicat, care nu suportă nici un pic de eroare. De aceea, în legătură cu acest subiect, Cel Drept poruncește:
„Dacă acesta ar fi făcut născociri asupra Noastră, l-am fi apucat cu mâna dreaptă , apoi i-am fi tăiat vena gâtului și nici unul dintre voi nu ne-ar fi putut sta în cale!” (Ma’arij [Caturile], 70/44-47).
În fața poruncilor și interdicțiilor divine, El era precum un mort în mâna ce-lui care-l spală. Revelația Îl orienta în ce direcție dorea, iar El urmărtea aceeași cale. Atunci când, ajungând aproape de divinitate, atingea punctul culminant, nu-și pierduse din sensibilitate, dimpotrivă ajunsese și mai sensibil.
Își respecta cuvântul
Ajunsese la vârsta de patruzeci de ani și până atunci nimeni nu simțise că El a fi spus vreo minciună sau nu și-ar fi respectat cuvântul dat. O persoană care mai târziu a avut onoarea de a deveni companion, spune: „În perioada jahiliye mă înțelesesem cu Mesagerul lui Allah să ne întâlnim undeva. Dar eu am uitat și după trei zile, când, amintindu-mi, am alergat la locul întâlnirii…am văzut că Me-sagerul lui Allah mă aștepta la locul stabilit. Nu s-a supărat pe mine și nici nu s-a enervat. Doar mi-a spus:”Hei, tinere! Mi-ai creat greutăți, de trei zile te aștept.”[14]
[1] Müslim, Fezâilu’s-Sahabe, 141
[2] Buhârî, Meğazi, 11; İbn Mâce, Mukaddime, 11
[3] Buhârî, Zekat, 54; Müslim, Fezailü’s-Sahabe, 11
[4] Buhârî, Enbiya, 54; Müslim, Cihad, 101, 105
[5] Müslim, İmare, 148
[6] Müslim, İmare, 148
[7] Müsned, 3 / 425; İbn Hișam, 1 / 209
[8] Buhârî, Bedü’l-Vahy, 6; Müslim, Cihad, 74
[9] Müsned, 5 / 323
[10] Tirmizi, Kıyâme, 60; Müsned, 1 / 200
[11] Kenzu’l-Ummal, 3 / 344; Münâvî, Feyzü’l-Kadir, 3 / 232
[12] Buhârî, Edeb, 69; Müslim, Birr, 105; Ebu Davud, Edeb, 80
[13] Buhârî, Mğazi, 79; Müslim, Tevbe, 53
[14] Ebu Davud, Edeb, 82
