Stăpânul unui curaj luminos de dimensiuni divine
Pentru ca un lider să fie întâmpinat cu bunăvoință de comunitatea sa și de oamenii apropiați lui și să devină un om de încredere, trebuie să dețină capacitatea de a rezolva toate problemele comunității: individuale, familiale, sociale, economice, politice. Acest lider va fi acceptat în măsura în care va rezolva problemele personale, familiale, sociale ale oamenilor săi și va fi iubit, respectat, va fi purtat pe umeri, devenind stăpânul lor până la sfârșitul lumii.
Iată, Măritul Mohamed Mustafa (sas) este un asemenea lider, care rezolvă toate problemele omenirii.
Ca o alternativă la rezolvarea problemelor, puteți oprima, puteți apela la diferite pedepse, puteți să trimiteți oamenii în surghiun, puteți să-i lipsiți de drepturile cetățenești, puteți să-i asupriți, puteți să deschideți larg porțile închisorilor, puteți aplica toate formele de tortură, puteți pune pe urmele lor toate organizațiile de spionaj, puteți asupri unele persoane prin frică și terorism, dar prin toate aceste metode nu puteți rezolva nicio problemă.
Nu numai că nu puteți rezolva, ci puteți crea motive pentru diferite complicații și depresii în rândul comunității.
Aceasta nu este cu adevărat calea de a rezolva problemele. Dacă unii oameni o consideră rezolvare, în realitate este calea creării unor noi probleme. Înseamnă chiar intrarea într-un cerc vicios. Atunci când vă veți bucura că ați rezolvat ceva, nici nu puteți realiza că sunteți împâmpinați de o serie de complicații.
Cercul vicios odată format, fiecare încercare de a-l străpunge vă va face să vă afundați și mai mult. Pe când Măritul Mohamed Mustafa (sas), fără a intra în cercul vicios, fără a supune oprimării și terorii, fără a recurge la intimidare, fără să apeleze la închisori, a rezolvat toate problemele, ținând cont de libera voință a oamenilor și știind că este stimat de ei.
Dacă puteți privi cu atenție numai această latură a Mesagerului lui Allah, fără a-i lua în considerare alte comportări extraordinare, miracolele, puteți și voi să rostiți „Muhammed este Mesagerul lui Allah!”
Da, Măritul Mohamed (sas) este Mesagerul lui Allah și nu al altcuiva. Dacă El nu ar fi fost Profet, cum putea să rezolve toate aceste probleme? El a provenit din rândul unei comunități care neîncetat producea necazuri, isca certuri din nimic, crea intrigi, atacuri pentru câțiva bani, care era sufocat de cruzime, de abateri, de obscuritate, de tiranie și Allah a pus pe umerii Lui o sarcină grea, de a călăuzi această comunitate.
Următorul verset din Coran zice: „Dacă am fi pogorât acest Coran asupra unui munte, l-ai fi văzut smerindu-se și despicându-se de frica lui Allah. Acestea sunt pildele pe care le arătăm oamenilor. Poate vor chibzui!” (Hașr [Adunarea], 59/21). Așa cum redă acest verset, Măritul Mohamed (sas) avea o asemenea însărcinare, încât dacă această sarcină ar fi fost pogorâtă asupra munților, aceștia s-ar prăvăli. Atât de grea era sarcina Lui.
Deoarece, Allah (cc) îl însărcinase cu călăuzirea unei comunități nomade cât se poate de crudă și nesupusă, Iar El a reușit să rezolve toate problemele pe rând, făcându-i să dobândească credință și prosperitate.
Mesagerul lui Allah a adus la o asemenea prosperitate comunitatea sa, încât alții pot citi despre ea numai în scrierile utopice. Iată „Republica” lui Platon, „Utopia” lui Thomas Moore și „Cetatea Soarelui” de Campanella. Toate aceste opere au fost scrise în vederea aflării acelei comunități de vis pe care a creat-o Mesagerul lui Allah.
Aceștia să continuie să-și imagineze, pe când Mesagerul lui Allah, depășind obstacolele gândirii lor, a format în practică această comunitate, cu veacuri în urmă și a oferit-o urmașilor ca exemplu. Cine va corespunde acestei comunități, va deveni un om prosper. În zilele noastre vedem această realitate în toată goliciunea sa și credem mai mult în existența perioadei companionilor, așteptând nașterea unor timpuri luminoase.
Dacă toate problemele oamenilor din acea perioadă n-ar fi fost rezolvate de către Mesagerul lui Allah, ar fi putut să apară din acea sălbăticie companionii, considerați tabloul de onoare? Nu, fără nici o îndoială!
Dar, oare Mesagerul lui Allah a rezolvat toate aceste probleme cu mintea și inteligența Sa? Și la cest lucru spunem „Nu!” și adăugăm: Cel Drept l-a înzestrat cu o asemenea rațiune aparținând profeției, încât datorită acestei rațiuni luminoase, de dimensiuni divine, El putea sa rezolve cu ușurință aceste probleme. De altfel, acest lucru este o dovadă a profeției Lui, încât punctul culminant al subiectului nostru este acesta.
Acum să ne străduim a da câteva exemple referitoare la acest sibiect:
1. Judecată pentru Piatra Neagră (Hacerü-l-Esved) de la Kaaba
În acea perioadă toată lumea apela la Mesagerul lui Allah pentru diferite chestiuni. Într-o zi, renovarea Kaabei – și El muncise la renovare – problema punerii la locul său a „pietrei negre” purta germenele unui mare scandal între diferitele triburi și clanuri. Dacă această chestiune nu era rezolvată în două-trei zile, un război nu era de evitat.
Așa cum am am spus și mai sus, dezlegarea problemei așezării la locul său a „pietrei negre” și rezolvarea în cele mai bune condiții a acestui conflict a preîntâmpinat o înfricoșătoare confruntare.
Mesagerul lui Allah a procedat în felul următor: a luat o pânză și a așternut-o pe jos, apoi a pus „piatra neagră” în mijloc, după care a chemat liderii clanurilor și triburilor și le-a propus ca fiecare să țină de un capăt de pânză, iar El a așezat „piatra neagră” la locul său.
Această întâmplare, pe care nu o vom trata detaliat, demonstrează ce fel de rațiune, inteligență stăpânea Mesagerul lui Allah chiar și înainte de a deveni profet.
Chiar și în perioada în care era solicitat să judece unele cazuri la vârsta de douăzeci-douăzeci și cinci de ani (nu perioada în care fiind confirmat profet, a căpătat mai multă înțelepciune, apoi calea spre veșnicie și așezându-se pe banca de învățătură a lui Allah (cc), a căpătat toate cunoștințele), perioadă în care nu avea încă acces la divinitate, pusese stăpânire pe inima celor care-l cunoscuseră datorită hotărârilor pe care le luase inspirat de entuziasmul sufletesc, încât necredincioșii koreișiți, văzându-L intrând pe ușa moscheei, au strigat cu bucurie: „El este Mohamed Cel Drept, suntem de acord cu judecata Lui!„
Da, a venit El și problemele s-au rezolvat. El le-a rezolvat cu mare ușurință, fără a sta prea mult pe gânduri, fără întârziere, fără condei, fără să întrebe de la alții calea de urmat. Pentru El era foarte simplu și nimeni nu avusese vreo obiecție și nici nu putea să aibă, deoarece ei îl desemnaseră judecător, iar El și-a îndeplinit rolul fără a înșela, fără insuccese, spre mulțumirea tuturor.
În viața Lui nu există un pas făcut înapoi, deoarece El era stăpân pe o rațiune, pe o inteligență prin care înțelegea foarte bine ceea ce primea de la Allah (cc). Rațiunea, inteligența Lui s-a deschis precum un boboc de trandafir, deschizându-se a devenit multicoloră și s-a reflectat precum un zâmbet pe chipul nemulțumit și ursuz al omenirii.
Poate veți zice că tainele de mari dimensiuni referitoare la El s-au terminat, dar nu este așa, căci în acel boboc mai există și alți boboci. Da, de-alungul vieții Sale a fost solicitat, iar El, văzând starea tristă și dureroasă a oamenilor, nu i-a respins, ci le-a rezolvat problemele. Această comunitate, care era deschisă spre intrigi, crea mereu probleme, iar El le rezolva una după alta.
Erau multe chestiuni de rezolvat: emigrarea, războaiele, înțelegerile privind pacea, avantajele materiale, prada de război… Dacă nu ar fi rezolvat toate aceste probleme, nu s-ar fi putut evita ciocnirile în rândul acestei comunități cu un temperament emotiv, căreia îi făcea plăcere vrajba.
2. Împărțirea prăzii de la Huneyn
Mesagerul lui Allah împărțise prada obținută în urma luptelor de la Huneyn unor persoane, care voiau să-și încălzească inimile prin İslam. Acest lucru iscă clevetiri în rândul tinerilor ajutători (Ensar). Mai ales tinerii nu puteau accepta o asemenea împărțire și ziceau: „Încă le mai curge sângele de pe săbiile noastre; în timp ce prada li se dă lor.„
Übade b. Samit venise la Mesagerul lui Allah să-L înștiințeze de această situație. Mesagerul lui Allah când l-a întrebat: „Tu ce gândești?„, acesta a răspuns: „Și eu sunt un om din rândul lor.„
Situația era foarte critică. Trebuia neapărat găsită o soluție. Problema nu suporta nici o amânare. Mesagerul lui Allah a rezolvat foarte lesnicios și această chestiune prin rațiunea Sa ce scăpăra lumină. De altfel, relatasem mai înainte despre această întâmplare și amintisem că este o dovadă a profeției Profetului nostru. Și aici putem spune aceleași lucruri.
Mesagerul lui Allah a orânduit o adunare formată numai din ajutători (Ensar). La această întrunire nu a fost acceptat nimeni în afară de ajutători. Modalitatea de organizare a acestei adunări și cele discutate în cadrul ei au avut o influență atât de puternică asupra participanților, încât atunci când Mesagerul lui Allah le-a zis: „N-ați vrea ca în vreme ce toți se vor întoarce acasă cu oi, capre și cămile, voi să vă întoarceți cu Mesagerul lui Allah?„, toți nu și-au putut stăpâni lacrimile și au plâns.[1]
Depășirea acestor înfricoșătoare obstacole nu trebuie încredințată unor considerații tainice sau diferitelor surse ale puterii. Deoarece El nu era altceva decât Profet. Cu voia dumneavoastră, aici aș dori să repet un lucru și anume faptul că, El a apărut din mijlocul unei comunități deschise spre intrigi, discordii, neînțelegeri. Comunitatea era una cu probleme și în fiecare zi avea de rezolvat chestiuni foarte grele.
Așa cum a mărturisit Bernard Shaw, El rezolva toate dificultățile cu ușurința cu care bei o cafea stând picior peste picior. Citiți cuvintele juste ale unui suflet care este deschis spre echitate: „În acea perioadă în care problemele se îngrămădeau, omenirea avea nevoie de Măritul Mohamed (sas) mai mult ca oricând.„
Aceste cuvinte dovedesc că Bernard Shaw era fermecat de modalitatea atât de ușoară de rezolvare a problemelor de către Mesagerul lui Allah. Prin aceste cuvinte el mărturisea un adevăr. Aș fi dorit foarte mult ca această mărturisire să-i deschidă ochii. Deoarece a avut un sentiment de recunoaștere față de Profetul meu.
3. Problema emigrării
Emigrarea crea dificultăți. Și în zilele noastre au loc emigrări.[2] Vedeți cum statul se confruntă cu mari dificultăți. Eu mi-am exprimat îngrijorarea în cadrul multor discuții. Acestea sunt puneri în scenă în Turcia a jocurilor plănuite în afară.
Mâine poate fi deschisă o ușă a discordiei în orient, o altă ușă a conflictelor în occident, în sud o ușă a exploziei și în nord o ușă a dezbinării. Deoarece pe de o parte necredincioșii și despoții, pe de altă parte instigatorii din Asia sunt gata să ne aducă mii de neplăceri și așteaptă cu ochii-n patru.
Și înainte au profitat de punctele noastre slabe și au distrus marele Imperiu Otoman, acest imperiu care era un element de echilibru în cadrul echilibrului dintre state. Dacă poporul nu și-ar fi folosit giuvaerul originilor sale la Çanakkale, în timpul Războiului de Independență, astăzi această națiune n-ar mai exista, și nu numai această națiune, ci întreaga lume islamică.
Deoarece nu a existat o a doua națiune musulmană, care să dețină echilibrul dintre state și națiuni. De asemenea, dacă n-ar fi existat această națiune, n-am fi avut speranța unui echilibru. Dar, în luptele de la Çanakkale și în Războiul de Independență, eroicele state-majore ale acestei ultime patrule glorioase, apărătorii, devotații, voluntarii, altruiștii și ostașii sfintei armate au știut să folosească aceste giuvaeruri interioare de proveniență istorică și energia și voința în stare să-i țină în picioare. Și Cel Drept le-a dat posibilitatea de a exista. Existăm, mulțumiri și laudă lui Allah! Existăm și avem o existență deosebită! Existăm într-un mod deosebit, într-o formă ce nu există în Bulgaria, nici în Türkmenistan, nici în Uzbekistan și putem aranja un miting în numele celor oprimați, neîndreptățiți, condamnați, chiar și numai pentru a vocifera. Noi gemem, ne descărcăm, țipăm…avem puterea de a faca ceva sau nu, ne exteriorizăm prin toate sentimentele și le insuflăm liniște sufletească.
Va veni o zi în care și ei își vor rupe lanțurile de la gât și se vor socoti cu dușmanii lor! Deoarece Allah a poruncit: „Dacă veți căpăta o rană, atunci o rană asemenea ei vor fi căpătat și alții. Noi facem pentru oameni ca zilele să vină una după alta ca Allah să-i cunoască pe cei care cred și să-și ia dintre voi martori. Allah nu-i iubește pe cei nedrepți.” Âl-i İmrân [Neamul lui İmrân], 3/140).
Astăzi pentru ei fericire, mâine pentru alții…Cei care nu au nici o șansă astăzi, într-un viitor foarte apropiat vor avea parte de zâmbetul fericirii.
Da, emigrarea este o problemă grea și dificilă. Gândiți-vă că, în fața evenimentului strămutării, pe care m-am străduit să-l înghesui într-o propoziție, s-ar afla o națiune de 55 de milioane de persoane și cei care guvernează sunt năuciți și nu știu ce să facă.
Pe când, emigrarea de atunci a fost înfăptuită într-o proporție echivalentă populației existente în Medina. Numai că, datorită vastei rațiuni a Mesagerului lui Allah, cei care au emigrat în Etiopia sau în Medina nu au fost strâmtorați din punct de vedere material și pe lângă faptul că au fost rezolvate cu ușurință neplăcerile lumești ale emigranților, au avut loc multe realizări.
Adevărul este că, nici o emigrare și nici o strămutare din istoria omenirii nu s-a soldat cu un asemenea succes precum aceste emigrări realizate de către Stăpânul Lumilor.
Oare cum a rezolvat toate aceste mari probleme Mesagerul lui Allah?
Acum, dacă doriți, să dezvoltăm puțin subiectul fără a intra prea mult în amănunte: Medina era un oraș mic, iar populația se ocupa cu agricultura. Negoțul era în totalitate în mâinile evreilor. De fapt, meccanii se pricepeau bine la comerți, dar cu posibilitățile limitate pe care le dețineau, le era foarte greu să reziste în fața evreilor. Unde și cum puteau să facă comerți? Toată avuția lor rămăsese în Mecca și veniseră cu nimic în Medina.
Numărul emigranților creștea mereu, iar populația se mărea încontinuu. Oamenii care ajungeau aici în fiecare zi unde puteau să se stabilească și cu ce își puteau duce traiul? Și așa populația Medinei era săracă.
Iată, toate acestea erau probleme adunate una peste alta și așteptau rezolvarea de la Mesagerul lui Allah. Toată lumea îl privea cu încredere. El urma să le rezolve și până la sfârșit așa a fost.
Imediat ce a sosit în Medina, Mesagerul lui Allah i-a înfrățit pe emigranți (Muhacirin) cu ajutătorii (Ensar). El le-a insuflat o asemenea frăție, încât ei considerau prietenia dintre ei mai presus de prietenia de rudenie. Era o înțelegere atât de frățească, încât ajutătorii și-au împărțit tot ce aveau în două și o parte au dat fraților emigranți. Și iată, în acest moment suntem martorii unui eveniment de neînchipuit: Mesagerul lui Allah îl înfrățise pe Sa’d b. Rabi cu Abdurrahman b. Avf. Această prietenie era atât de sinceră și adâncă, încât nu avea pereche în lume. Într-o zi Sa’d b. Rabi îl ia de mână pe prietenul său și îi zice: „Fratele meu, tu ai lăsat totul la Mecca și ai venit aici. Tu ești burlac, pe când eu am două soții. Pentru numele lui Allah zic: Uită-te la soțiile mele și pe care o vrei, poți s-o iei, căci eu o eliberez!..„
Cu ochii plini de lacrimi, Abdurrahman b. Avf îi răspunde: „Fratele meu, să-ți dea Allah fericire lângă soția ta! Tu să-mi arăți calea spre comerți și atât îmi ajunge.” După un timp, Abdurrahman are o situație mai bună și se căsătorește. Aceasta este expresia respectului față de sentimentele omenești.[3]
Nu exista nici o problemă pe care să n-o rezolve această înfrățire. Altruiștii apropiați în asemenea mod unii de alții, în același timp erau candidații cei mai aleși pentru cucerirea lumii. Această înfrățire dintre oamenii din Medina va cuprinde cu timpul toată lumea…
a. Disputa dintre modestie și generozitate
Mesagerul lui Allah era singur. Se deschise ușa și începură să intre niște emigranți. Printre ei nu se afla nici un ajutător și această priveliște atrăgea atenția. Oare de ce veniseră numai emigranți și nu chemaseră pe nimeni dintre ajutători? Ei cerură îngăduința de a-și expune cererea: „O, Mesagerule! Noi am emigrat aici pentru Allah (cc). Toată dorința noastră era de a fi cu Tine, urmând calea lui Allah. Pe când frații noștri ajutători ne-au arătat o asemenea grijă, încât ne este frică că vom epuiza aici binefacerile Lumii de Apoi. Frații noștri să ne lase ca noi singuri să avem grijă de noi. Să le dăm înapoi partea pe care ne-au cedat. Suntem faorte recunoscători dar și rușinați.„
Spunând aceste cuvinte, cu toții plângeau. Nici Mesagerul lui Allah nu și-a putut reține lacrimile. Poate că această priveliște îi făcuse să lăcrimeze și pe locuitorii cerului. Era ciocnirea dintre modestie și altruism. Până atunci nu se mai văzuse pe fața pământului o asemenea frumoasă dispută.
Deoarece după puțin timp, Mesagerul lui Allah, chemându-i pe ajutători la El, le va relata totul, iar aceștia se vor opune, respingând atâta modestie. Pentru ei, acceptarea unei asemenea propuneri nu se deosebea de consimțirea de a li se tăia corpul în două. Deoarece ei, în așa măsură se întregiseră cu frații lor, încât despărțirea însemna moartea.
După un timp, cu toții se aflau lângă Mesagerul lui Allah și plângeau și emigranții, și ajutătorii. Faptul că stăteau în același loc și de cinci ori pe zi – cel puțin – se aflau împreună în moschee, îi făcea să le fie greu să se despartă de camera și masa pe care le împărțeau.
Da, o parte reprezenta modestia, iar partea cealaltă, mărinimia și altruismul. Emigranții cerură cuvântul și ziseră: „O, Mesagerule! Noi am emigrat pentru Allah(cc) și am venit la Medina. Am lăsat în urmă patria și căminul nostru. Nu ne-am gândit la altceva decât la mărturia de credință, dar frații noștri ajutători prea mult ne-au ocrotit, arătându-și mărinimia. Ne este frică că vom epuiza tot ceea ce am cucerit referitor la Ziua de Apoi. O, Mesagerule! Noi n-am putut să-i convingem pe frații noștri ajutători și Te rugăm, în numele reputației noastre, să le spuneți să ne lase să locuim singuri într-un loc, să nu ne dea din recolta lor, să nu ne pună în față bucatele gata preparate, să nu se gândească la starea noastră. Ajunge atâta generozitate!„
Erau foarte emoționați, plângeau ca niște copii. Și Mesagerul lui Allah era impresionat. Se adresă ajutătorilor: „Fratii voștri emigranți spun: „Au prea mare grijă de noi, ne intimidează. Care vor fi faptele noastre pentru a primi răspuns la voia Celui Drept?„
Iată cum Mesagerul lui Allah le-a insuflat această înfrățire, i-a fermecat, i-a unit, i-a frământat precum o ceară de miere și i-a modelat. Ei deveniseră un singur trup. La această întâlnire istorică, ei au ajuns la următoarea înțelegere: emigranții vor munci cu plată pe pământurile ajutătorilor, vor îngriji cu plată grădinile și astfel vor trăi din câștigul lor, vor locui în propriile lor case și nu vor fi nevoiți să arate recunoștință. Desigur că, ajutătorii le vor da o mână de ajutor în îngrijirea grădinilor și livezilor. Vor continua să-și păstreze statutul atât ajutătorii, cât și emigranții.[4]
Prin crearea acestei înțelegeri frățești la Medina, Mesagerul lui Allah a rezolvat într-o manieră foarte importantă problema strămutării.
A doua problemă era comerțul. Mesagerul lui Allah a văzut că, viața comercială din Medina este stăpânită de evrei și creștini. A poruncit să fie depășită această autoritate și pentru musulmani să fie înființată o piață separată.[5] Astfel, musulmanii urmau să facă negoț în propriile lor piețe. Acest lucru urma să le faciliteze musulmanilor accesul la negoț și să le asigure formarea propriilor piețe. În felul acesta se punea capăt dominării piețelor de către non-musulmani.
A fost întemeiată o nouă piață. Musulmanii începură să facă comerț între ei. Cronicarii relatează: „În scurt timp, evreii n-au mai putut face comerț în Medina.” Da, în piețele musulmanilor nimeni nu era în concurență cu ei. De altfel, aceasta era voia lui Allah. Musulmanul nu mai era dependent, nu mai era subordonat.
Da, nouă să ne poruncească alții, alții să aibă control asupra noastră, alții să ne apere, iar noi să spunem „rezolvă-mi această problemă!” Allah (cc) nu va accepta ca oamenii să fie fără personalitate. Drept-credinciosul să fie el însuși, să stea pe propriile picioare, să pășească cu propriile picioare, să apuce cu propriile mâini, să vadă cu proprii ochi, să-și rostească propriile gânduri, să trăiască conform propriilor idei și neapărat să-și păstreze propriile origini.
Mesagerul lui Allah a întemeiat aceste lucruri în Medina.
b. Prima constituție
Imediat ce a intrat în Medina, Profetul nostru a difuzat un comunicat.[6]
Acest comunicat este numit de către juriști „Constituția Mesagerului lui Allah„. Mai târziu, majoritatea punctelor aflate în Comunicatul asupra Drepturilor Omului și în Firmanul Tanzimat-ului se regăsesc în această convenție.
Da, prin recunoașterea drepturilor evreilor și a creștinilor a găsit calea unirii celor de la Medina, i-a apropiat de sine și i-a desprins de bizantini, sasanizi și koreișiți. Astfel, mult timp evreii au trăit linișitiți și în siguranță sub ocrotirea musulmanilor.
O mare pacoste, un vestit intrigant și instigator din perioada Medina, Übey İbn-i Selul, își manifestă astfel îngrijorarea în fața koreișiților: „Pentru noi nu reprezintă un pericol venirea Lui în Medina. Principalul pericol este faptul că i-a acceptat pe creștini și evrei, chiar dacă ei sunt idolatri. Aceasta este o reală amenințare pentru voi.”
Sistemul deschis spre pace și constituție a fost și pentru ei și pentru musulmani un prilej de liniște. În multe probleme evreii apelau la Mesagerul lui Allah și credeau în judecata sa.
Da, cărțile ce cuprind evenimente arată faptul că ei apelau la Mesagerul lui Allah în chestiuni precum furturile, adulterul, legea talionului. De aici se înțelege că, atunci când ei aveau de rezolvat probleme, pentru rezolvarea acestora apelau la judecata musulmanilor, deoarece îi știau mai corecți, mai capabili. Încă din zilele acelea, izvorul divin, la care va apela întreaga omenire, își făcea simțită prezența.
Da, în felul acesta era rezolvată problema emigrării și musulmanii căutau calea deschisă spre o lume liberă și prosperă.
4. Problema războiului
Exista problema războiului și a înfrângerii. Da, problema războaielor, a bătăliilor, a victoriilor, a păcii… (În anul 1974 am debarcat în Cipru și încă nu am reușit să rezolvăm problemele legate de acest lucru. Eu îl sărut pe frunte pe Mehmetçik, care a ținut piept dușmanului acolo; nu doresc să tratez cu ușurință eroismul lui. Dar, vedeți că nu reușim să rezolvăm. În perioada Măritului Muaviye, Ciprul a fost cucerit într-o după-amiază. Atunci musulmanii au trecut pe acolo de la un capăt la altul și nu au lăsat în urma lor nici o problemă. Dar, priviți, acum situația este cu totul alta. M-am referit la chestiunea Cipru doar ca un exemplu. Adevăratul meu scop era de a semnala greutățile ivite în calea rezolvării ecestei probleme. Au trecut mulți ani de la Războaiele Balcanice și încă nu am reușit să rezolvăm problemele noastre…)
Mesagerul lui Allah a avut parte de război și bătălii. Da, mai întâi s-a luptat cu tribul și clanul său, apoi cu evreii din Medina și din împrejurimi, după care cu bizantinii și sasanizii. Era înconjurat de dușmani și aceștia mereu creau probleme. Dar El reușea întotdeauna să se strecoare printre ei.
a. Tactica de la Uhud
Mă voi referi nu la victoria de la Badr, nu la tactica de la Hendek, nu la epopeea scrisă de eroii de la Mute, nu la lupta călăreților la Yermük, ci la chestiunile legate de Uhud, ce pot fi socotite înfrângeri la prima vedere și voi semnala în câteva propoziții unele decizii potrivite și detaliate. Războiul de la Uhud a semnalat apariția pentru prima oară a fisurilor în rândul musulmanilor.
Eu mă feresc de a declara unui adevărat musulman că a fost înfrânt. Desigur că, aici exista voia lui Allah, deoarece în fața musulmanilor se aflau genii militare și politice precum Halid, precum Amr İbn-i Âs. Aceștia câte oștiri nu vor nimici în viitor. De fapt în acea zi ei purtau nefericirea de a se afla printre necredincioși. Dar aceștia erau viitorii companioni. Da, viitorii companioni repurtaseră o victorie asupra companionilor de atunci.
A doua problemă: Arcașii nu acționaseră conform strategiei stabilite de Mesagerul lui Allah. La unii apăruse dorința de a prăda și acționaseră contrar scopului propus. Nu suntem noi în măsură să-i criticăm renumiții companioni, dar cei mari aveau ceva de spus. În primul rând ei erau onorați de a face parte dintre cei apropiați de Allah. Aceștia aveau o oarecare poziție. Vreau să spun că, acești oameni precum îngerii, desigur că țineu la comportamentul potrivit poziției și rangului lor. Nu exista îndoială că, binele făcut de noi pentru ei era păcat…da, dacă noi am fi făcut ceea ce făceau ei atunci, am fi câștigat binefaceri.
Dar, acești oameni de onoare, altruiști, care au dat mâna cu Mesagerul lui Allah, au respins lucrurile lumești, întrecându-i pe îngerii apropiați de Allah, datorită faptului că au umbrit pe cei apropiați, au fost expuși la această situație, ce apare ca o înfrângere.
Ce se întâmplase? Din câteva sute de oameni, deveniseră martiri 70, al căror nume este cunoscut.[7] Tot atâția erau răniți și nu mai puteau acționa. Idolatrii puteau din nou să atace, dar văzând că musulmanii s-au ascuns în Munții Uhud și auzindu-le tumultul, au părăsit locul, temându-se să mai riște. Datorită binefacerii divine și comportamentului tumultuos, au dobândit victoria în locul înfrângerii și au băgat frica în inimile necredincioșilor. Pentru această frică și înfrângere, necredincioșii au găsit următoarea acoperire: „Acum i-am zdrobit bine, nu-și vor mai reveni; așa că, să mergem! Cine știe ce se mai poate întâmpla dacă mai atacăm; putem avea probleme.” Apoi plecară.
Mai târziu ei au devenit companioni și au făptuit mari binefaceri pe măsura relelor făcute, iar în Coran se spune în legătură cu situația din acea zi: „Diavolul i-a îndemnat pe koreișiți.” Le-a zis: „Duceți-vă și distrugeți frumoasa Medina, precum au făcut romanii cu Cartagina, să nu rămână nici un om, terminați-ii! Dacă rămâne un singur om, se vor înmulți, vă vor crea necazuri în viitor.„
Mesagerul lui Allah a aflat de acest lucru și imediat a dat următorul firman: „Cine a fost rănit ieri la Uhud și toți cei sănătoși să se adune, vom ieși în urmărirea dușmanului.„[8]
Acești oameni, care cu o zi în urmă fuseseră înghesuiți la poalele Munților Uhud, urmau să participe la un nou asalt; era asaltul celor răniți. Era necesară o asemenea putere morală, încât să se înlăture nenorocirile pe care le menționez mai jos. Prima: forța morală a drept-credincioșilor era distrusă. A doua: aviditatea necredincioșilor creștea mereu. A treia: instigatorii erau gălăgioși și zdruncinau forța morală a drept-credincioșilor. Peste tot se vorbea despre intenția idolatrilor, care spuneau: „Să dăm năvală asupra lor și să-i terminăm!„
Astfel, musulmanii se confruntau cu o mare problemă, încât, dacă nu ar fi fost rațiunea și inteligența Măritului Muhammed (sas), nu era posibilă rezolvarea ei.
Da, în acea zi musulmanii se revărsau precum Mehmetçik (n.t. nume generic pentru ostașul turc) la Çanakkale. S-au revărsat și strângându-și rândurile au reușit să transforme înfrângerea – cu ajutorul lui Allah – în victorie.
Când Mesagerul lui Allah le-a poruncit „Adunați-vă!, ei și-au strâns rândurile și au trecut la o nouă ofensivă. Unii își pierduseră un braț, alții un picior, iar alții nici nu mai aveau putere să pășească, dar cu toții au alergat la locul de adunare. Avântul însuflețitor al Mesagerului lui Allah i-a înviorat și cu toții s-au grăbit să accepte chemarea Mesagerului lui Allah. Așa cum bine zice Busayrî: „Dacă miracolele pe care le-a înfăptuit ar fi pe potriva valorii sale, atunci când numele său ar fi rostit deasupra oaselor celor care zac în morminte, ar învia morții. Desigur că ar învia. Și iată că, la Uhud, cei care-i știau numele, reînviau unul câte unul.
Acum să ascultăm evenimentul din gura unui companion: „Aveam un camarad care nu putea să se țină pe picioare și noi îl purtam pe umeri. El ne zicea: „Duceți-mă. Vreau să respect porunca Mesagerului, chiar dacă nu mai pot lupta, chiar dacă nu mai pot arunca săgeata vreau să fiu acolo cu sulița în mână; duceți-mă în spinare până unde puteți. Dacă am să cad, acolo să cad.„
Unii purtau pe alții în spinare, iar alții cădeau și leșinau. Pe unii îi purtau pe targă. Și astfel au ajuns în valea Hamra-i Esed. Aici era un loc de unde koreișiții puteau vedea focurile aprinse ale musulmanilor. Văzându-i pe musulmani, pe care îi crezuseră morți, venind într-un nor de praf și auzind un mare tărăboi, koreișiții au rămas încremeniți. Ebu Süfyan începu să strige: „Morții, morții! Fugiți repede, fugiți!” Pentru ei scăparea era fuga la Mecca.[9]
Dacă sunteți atenți veți constata că Mesagerul lui Allah a rezolvat dintr-un salt, cu o lovitură în forță problemele ivite odată cu războiul. Sfântul Coran redă astfel această delicată situație: „căci ei sunt cei cărora, atunci când oamenii le spun:”Oamenii și-au unit puterile împotriva voastră. Temeți-vă de ei!”, credința le crește și mai mult și spun: „Allah ne este de ajuns!” Ce oblăduitor minunat!” (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3/173).[10]
Da, koreișiții au lăsat totul și au fugit. Musulmanii au transformat în victorie zdruncinătura de ieri și apoi, cu ajutorul lui Allah, s-au întors fără a suferi nici o pierdere.[11]
Unii cronicari menționează că la Uhud a fost o înfrângere pentru noi. Da, dacă Uhud-ul are o latură de înfrângere, aceasta aparține unei părți a companionilor care, la început nu l-au ascultat pe Mărinimosul Mesager, dar apoi s-au scăldat în sângele credinței în pieptul Uhud-ului și au intrat puri în rai.
Cu adevărat există o latură victorioasă la Uhud – după părerea mea, asupra acestui lucru trebuie insistat – și aceasta aparține Măritului Mohamed (sas), cel care a rezolvat problema. Lucrul cel mai important este trasformarea înfrângerii în victorie.
Occidentul are o vorbă pentru națiunea turcă: „Pe locul unde, pentru oricare națiune dispare speranța apărării, începe ofensiva pentru această națiune.” Aceste cuvinte au fost rostite pentru adevărații musulmani și sunt cuvinte ce-și apără întotdeauna valabilitatea.
Acolo unde dispare speranța apărării pentru oricare națiune, începe ofensiva Măritului Mohamed (sas) și această ofensivă înlătură toate problemele, umple inimile drept-credincioșilor cu credință și speranță, iar pe instigatori îi duce la deznădejde. Li s-a tăiat apetitul celor pofticioși, celor cu inimile zdrobite li se dă speranță și musulmanii s-au întors victorioși la Medina.
Ce puteți spune despre Măritul Mohamed (sas), cel care rezolvă toate dificultățile, după ce ați aflat toate aceste lucruri? Desigur că veți spune „Mohamed este Mesagerul lui Allah.„
b. Consultarea
Unele probleme cu care se confrunta, Mesagerul lui Allah le rezolva în cadrul unor consultări. Prin aceste consultări dorea să pună bazele unui lucru important. El nu avea nevoie să se consulte cu cineva, dar cei care urmau să conducă după El lumea islamică, vor simți întotdeauna nevoia de a se consulta.
Da, El era un om întărit prin puterea divină. Cel Drept niciodată nu-l lăsase singur în fața dificultăților. Dacă îl durea stomacul, venea un înger să-i aducă un leac, dacă avea dureri de dinți, venea Gabriel să-i ia durerea. El trăia împreună cu lumea îngerilor, dar acorda o mare importanță și consultărilor. Acest lucru era o latură aparte a rațiunii, o altă dimensiune a inteligenței sale.
După secole, „Șura” (Consiliu de Stat) devenea un sistem indispensabil în guvernarea unui stat. Datorită faptului că, guvernarea islamică este deschisă către Șaria, ea a deschis epoci diferite și a ajuns până în zilele noastre, prin extinderea, flexibilitatea sa.
aa. Exemple de consultări
Iată câteva exemple:
1. El ținea cont de părerile tuturor, analiza ideile tuturor și dorea ca ideea „șura” să predomine asupra vieții comunității. El se consultase cu Măritul Ali. Măritul Ali era un om care zicea: „Dacă se va deschide vălul tăinuit, nu-mi va spori știința.” Dar era un copil în veriga învățăturii Mesagerului lui Allah. Și iată că Mesagerul lui Allah se consulta cu nevârstnicul Ali…[12]
Instigatorii o calomniaseră pe Maica noastră Aișe (r. anha). Da, prin acel verset despre cinste aduseseră cea mai dezgustătoare calomnie maicii noastre statornice și care a fost denumit „İfk Hâdisesi” (Evenimentul calomnie). Acest eveniment a intrat astfel în istorie.
Mesagerul lui Allah era ferm convins că această chestiune va fi rezolvată prin revelație și nu avea nici cea mai mică îngrijorare în privința Măritei Aișe, dar credea necesar să aibă dese consultări cu companionii săi. Deoarece prin consultare ai de câștigat și nu de pierdut. De altfel, El venise pentru a-i face să câștige.
În legătură cu acest lucru, se relatează următorul eveniment: Mesagerul lui Allah îl cheamă pe Măritul Ömer și-l întrebă ce părere are despre Mărita Aișe (r.anha). Ömer răspunde: „O, Mesagerule! Aișe este desigur pură…a fost calomniată.” Atunci când Mesagerul lui Allah l-a întrebat de unde știe, a dat următorul răspuns: „O, Mesagerul lui Allah! Într-o zi îți făceai rugăciunea. Noi după aceea am aflat că fără știrea Ta, pe galenții tăi era o mică murdărie și deoarece Tu te pregăteai pentru rugăciune, imediat a sosit Gabriel (as) și te-a prevenit, spunându-ți să-ți scoți galenții. Ca urmare, Cel Drept îți dă de știre despre o mică pată de pe galenții Tăi, te face să te cureți de pată, dar îți tăinuiește un delict comis de soția Ta? Nu, O, Mesagerule! Neapărat va veni Gabriel (as) și-ți va spune ce femeie cinstită și devotată este Aișe.”
Da, Mesagerul lui Allah a zis: „Cel care se consultă nu va regreta.„[13]
Apoi s-a consultat cu Ömer. Printr-o astfel de consultare nu avea nimic de pierdut. Nu numai că nu avea nimic de pierdut, dar încă o dată Ömer avea de câștigat. Mesagerul lui Allah se consulta cu discipolii săi și apela la ideile lor.
Desigur că, cei care erau în câștig erau cei cu care se consulta, deoarece astfel Mesagerul lui Allah le dădea o lecție de morală. De altfel, nu a poruncit chiar El că: „Cel care se consultă nu va avea nici un prejudiciu.„?
2. Și înainte de luptele de la Bedir, Mesagerul lui Allah s-a consultat atât cu emigranții, cât și cu ajutătorii și le-a cerut părerea. Mikdad, cel care a vorbit în numele emigranților, a spus: „Tu să-ți duci calul până la BerkiI Gımad; noi suntem în spatele Tău și nici un om nu va rămâne în urmă.” Dar Mesagerul lui Allah dorea să afle ce gândeau ajutătorii, care până atunci nu-și dezvăluiseră sentimentele. Sa’d b. Muaz (ra), care avea o puternică intuiție, zise: „O, Mesagerule! În orice caz te gândești la noi și aștepți un răspuse de la noi. Răspunsul nostru este gata. Iată avuția noastră, iată viața noastră! Sacrificăm totul pentru calea Ta. Ia tot ce vrei, cât vrei și împarte. Și câte suflete vrei sunt gata să moară pe calea Ta.„[14]
Se consulta și își exprima starea de spirit pentru alianță. Emigranții și ajutătorii se aliau și se decideau să meargă la moarte. Iată, așa trebuia procedat într-o perioadă în care dușmanul își ascuțea săbiile, pumnalele, săgețile, își întindea arcurile. Urma ca Mesagerul lui Allah să atace dușmanul, precum un arc întins, în numele Celui Drept, în numele dreptății, a demnității İslamului. În acel moment se consulta și își făcea cunoscute marile idei în cele mai largi cercuri. Era încredințat de sprijinul și entuziasmul tuturor. De altfel, acesta era punctul Lui de vedere.
De mult timp Allah (cc) îi arătase calea. Datorită călăuzirii de către Allah (cc), se consulta în acel important moment cu cei pe care îi avea în grijă și de părerea cărora ținea cont, în numele împărtășirii aceluiași sentiment și a ideilor. De fapt, ei se supuneau tuturor propunerilor Lui. Deoarece își dăduseră cuvântul și acest lucru însemna credință.
Într-o zi El îl va apuca de guler pe Ka’b İbn-i Malik, îl va scutura cu blândețe și va zice: „Tu nu ți-ai dat cuvântul la Akabe? Nu ți-ai dat cuvântul că vei fi lângă mine și la bine și la rău, dacă nopțile ne vor urmări și vom avea în față zilele?„[15]
Și-au dat cuvântul, s-au aruncat în brațele morții. Era voința lor și au venit la înțelegere cu propriile idei.
În cadrul consultărilor, Mesagerul lui Allah împărtășea lumii o idee importantă. Toată lumea se grăbea s-o accepte și puneau umărul pentru a purta acea comoară de nestemate. Da, toată lumea punea stăpânire pe ea și considera scopul vieții ducerea mai departe și spunea: „Mărturia de credință pe această cale este pentru noi cel mai scump ideal.„
bb. Tablouri ale consultărilor
1. A însemnat locul unde urma șa aibă loc lupta. De la început cercetase acel loc și stabilise unde erau fântâni. De mult hotărâse pe ce creastă să apuce, unde va înghesui dușmanul, dar a pus din nou în discuție această problemă.
Se ridică Măritul Hubab b. Münzir (ra), cel care nu prea le era cunoscut companionilor și zice: „O, Mesagerule! Datorită unei revelații Te-ai așezat aici? Dacă este așa, noi nu putem da nici un pas înainte sau înapoi. Sau este propria voastră concepție despre strategie și război?„
Mesagerul lui Allah a răspuns: „Este concepția mea.” Atunci Hubab b. Münzir a continuat: „O, Mesagerule! Noi să ocupăm fântânile și să lăsăm dușmanul fără apă. Stabiliți-vă tabăra lângă fântâni, iar noi să vă înconjurăm ca să rămâneți în mijlocul nostru.„[16]
2. Selman (ra) era un rob din Iran. La început fusese zoroastrian, apoi creștin, după care trecuse la islamism. Atunci când era musulman nu avea nimic și era singur. El datora totul faptului că era musulman și cel mai bine singur își descria situația actuală. Într-o zi este întrebat cine este, iar el răspunde: „Selman b. İslâm.” Da, el își găsise adevăratele sale origini. Era Selman, fiul lui İslâm.
În timpul luptelor de la Ahzab, Mesagerul lui Allah se consultă din nou cu companionii săi. Fiecare spune ceva și la urmă îi vine rândul lui Salman. Acesta își spune părerea: „O, Mesagerule! În țara mea era un obicei; atunci când dușmanul ataca, noi săpam șanțuri în jurul așezării noastre și așa ne apăram. Dacă este posibil, să săpăm șanțuri în jurul Medinei și astfel vom împiedica atacul dușmanului.„
Această propunere este acceptată de către Mesagerul lui Allah și, mai mult decât atât, și El s-a aflat printre cei care au săpat șanțuri.[17]
3. Mesagerul lui Allah nu se consulta numai cu bărbații, ci și cu femeile.
În timpul luptelor de la Hudeybiye s-a consultat cu soția sa și nu a găsit nici un inconvenient în a acționa așa cum i-a zis ea.[18]
Astfel a acționat El în timpul vieții și a rezolvat probleme de nedezlegat prin consultări, încât noi de-abia acum începem să înțelegem rolul important al consultărilor în viața statului. Deoarece nu se consultau cu nimeni, conducătorii despotici nu au avut succes. A sugerat cea mai mare stimă și considerație față de opinii, judecăți, rațiuni. Mintea este trupul rațiunii, iar existența rațiunii, a gândirii omenești are un temei. Chiar și în cazul persoanelor care trăiesc prin revelații și în cazul ideilor fondate pe revelații, se recurge la rațiune, care joacă un rol importanat în interpretarea lor.
c. Propuneri și realizări
O profunzime specifică Profetului nostru este unicitatea în concepțiile și șansele sale. Până unde i-au pătruns privirile, concepțiile, acolo s-a oprit și imediat a putut să-și pună în aplicare ideile. Luând în considerare acest lucru, cei apropiați de Mesagerul lui Allah întotdeauna au putut să aplice indicațiile Lui, fără să ezite și fără să se mire.
aa. Un om planificat
În zilele noastre, planificarea a ajuns să fie una dintre cele mai importante probleme. Statele, națiunile consideră planificarea drept fundamentală pentru dezvoltare. În țara noastră a fost constituit Consiliul de Stat pentru Planificare. Dacă nu ar exista planificare, nu ar fi creștere și dezvoltare echilibrată. Desigur că se lansează și planificări pe placul comunității. Pe de o parte, planificarea este prima condiție de a ține sub control structura societății.
Mesagerul lui Allah nu avea nici calculator, nici computer și nici consiliu de planificare. La momentul potrivit lua decizii potrivite, ca apoi să pornească la lucru. Lua decizii în asemenea probleme, încât ele erau probleme pentru o sută de ani, pentru două sute de ani, pentru trei sute de ani, pentru patru sute de ani, pentru o mie patru sute de ani, pentru două mii de ani și în nici una din ele nu se întârzia deloc.
Cei care au venit după El, nu au avut nimic de obiectat. Așa cum am relatat mai sus, El trebuia să comunice cu cei din jur. Trebuia să se gândească la orice pas pe care-l făcea, să nu se abată nici cu un milimetru din calea Sa. Și iată, pas cu pas, acțiunile vieții Sale: la Mecca, așteptarea cu o răbdare de păianjen, cu supliciul coralului…așteptarea unui lucru…aflarea într-o stare ce pare a fi o „acțiune tăcută„, precum liniștea apelor adânci. În această perioadă, porunca de a emigra în stânga-dreapta; a-i impulsiona pe cei slabi și fără rezistență într-o perioadă în care nu exista echilibrul puterii și acțiunile întreprinse în vederea preîntâmpinării cauzelor ce ar fi dus la tulburări.
La Medina însă, au fost luate în considerare felul acțiunilor, îndatoririle necesare, puterea noastră, forța părții adverse, urmărindu-se o cale diferită. În principal, strategia deosebită de la Mecca-Medina și din perioadele următoare se datora necesității creșterii, impulsului spre trecerea la schimbările constituirii. Condițiile necesare erau proprii atât orașului Mecca, cât și orașului Medina. Acum, dacă Mesagerul lui Allah ar fi acționat la fel ca la Mecca și Medina, acest lucru ar fi putut fi un mare neajuns pentru cel mai mare om al planificării și strategiei. O, Allah al meu! Deficiență perfectă și complementară, ce mare ciudățenie!
Da, Allah (cc) l-a trimis pe Mesagerul Său nu să facă ceva artificial, ci să ia hotărâri potrivite și să scape omenirea de derută.
bb. Nu a dat niciun pas înapoi
Mesagerul lui Allah s-a dus la Medina folosind o cale diferită și era necesar să fie așa. Fiecare pas făcut era începutul pasului următor și următorul pas era rezultatul acestuia. În viața Lui nu a dat cu un pas înapoi. Da, Măritul Mohamed Mustafa (sas), care a făcut o victorie din înfrângere, cum putea să dea înapoi? Nu a dat înapoi și pe urmele Lui a fost scris „Mohamed este Mesagerul lui Allah.” Atitudinea și comportamentul Său în legătură cu emigrarea este un exemplu viu. Emigrarea în Etiopia și în Medina au fost porțile poleite ale perioadei trecerii la islamism și ale victoriilor.
[1] Müslim, Zekât, 132-135; İbn Hișam, Sîre, 4/141-142
[2] Se referă la tragicele evenimente din Bulgaria, când trei sute de mii de musulmani au fost nevoiți să se refugieze în Turcia în anul 1989.
[3] Buhârî, Menâkıbü’l-Ensar, 3; İbn Hișam, Sîre, 2/50; İbn Kesîr, el-Bidâye, 3/279
[4] Buhârî, Hibe, 35; Müslim, Cihâd, 70; Müsned, 3/200; İbn Kesîr, el-Bidâye, 3/279-280
[5] İbn Mace, Tucârât, 40
[6] İbn Hișam, Sîre, 2/ 147
[7] Buhârî, Mağâzî, 26
[8] İbn Hișam, Sîre, 3/128
[9] Buhârî, Mağâzî, 25; İbn Hișam, Sîre, 3/99-111; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/56-60; İbn Sa’d, Tabakât, 2/42-49
[10] İbn Hișam, Sîre, 3/128
[11] Buhârî, Mağâzî, 25; İbn Hișam, Sîre, 3/99; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/56-60; İbn Sa’d, Tabakât, 2/42-49
[12] Buhârî, Meğâzî, 34; İbn Hișam, Sîre, 3/313
[13] Mecmeu’z-Zevaid, 2/280
[14] Müslim, Cihad, 83; İbn Hișam, Sîre, 2/266-267; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/332
[15] Müslim, Tevbe, 53
[16] İbn Hișam, Sîre, 2/272
[17] İbn Hișam, Sîre, 3/235; İbn sa’d, Tabakat, 2/66; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/109
[18] Buhârî, Șurut, 15
