Coranul, ale cărui principii de bază sunt iertarea și toleranța, îi înfățișează pe „robii Celui Milostiv” în chipul următor:
„Robii Celui Milostiv sunt aceia care merg pe pământ cu smerenie, iar atunci când cei neștiutori le vorbesc lor, ei le răspund: «Pace!»” (Al-Furqan 25:63)
„Aceia care nu fac mărturie mincinoasă și dacă trec pe lângă clevetiri, trec cu vrednicie.” (Al-Furqan 25:72)
„Iar când aud ei vorbele grele se îndepărtează de ele și zic: «Noi avem parte de faptele noastre și voi aveți parte de faptele voastre.»” (Al-Qasas 28 : 55)
Esența acestor versete constă în aceea că oamenii binecuvântați, care sunt robi adevărați ai lui Dumnezeu, nu răspund vorbelor grele și nici purtării necuviincioase, ci trec mai departe, cu o atitudine demnă. Mai pe scurt, „Fiecare purcede după orânduiala lui…” (Al-Isra 17:84) și își arată astfel adevăratul caracter. Trăsăturile de caracter ale eroilor toleranței sunt blândețea, respectul și îngăduința. Când i-a trimis pe Moise și pe Aaron la Faraon, omul care pretindea că este de natură divină, Dumnezeu le-a poruncit să se poarte cu toleranță și să-i spună vorbe blânde. (Ta Ha 20:44)
Viața Trimisului lui Dumnezeu a fost trăită sub semnele iertării și îndurării. Trimisul s-a purtat la fel de iertător și față de Abu Sufyan, omul care l-a persecutat întreaga viață. În timpul cuceririi cetății Mecca, deși Abu Sufyan încă mai șovăia în privința islamului, Trimisul a spus: „Cei care-și caută adăpost în casa lui Abu Sufyan’s sunt la adăpost, tot așa precum cei care își caută adăpostul în sanctuarul Kaaba”. Astfel, casa lui Abu Sufyan a fost înfățișată ca loc de refugiu și de adăpost la fel de sigur precum Kaaba. Darul toleranței, cred eu, a fost mai de preț decât aurul pentru Abu Sufyan, un om care trecuse de șaptezeci de ani și în care egoismul și orgoliul de conducător erau adânc înrădăcinate.
În afara toleranței și a dialogului, puse la baza îndatoririlor sale, Profetul a fost îndrumat să caute și acele aspecte comune în raport cu oamenii Scripturii (evreii și creștinii) care spune: „O, voi oameni ai Scripturii, veniți la un cuvânt comun între noi și voi: să nu-L adorăm decât pe Dumnezeu, să nu-L asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alții drept dumnezei, în afară de Dumnezeu…” (Al-Imran 3:64)
Într-un alt verset, oamenilor cu inimile preapline de dragoste și de credință li se poruncește să se poarte cu iertare și cu toleranță și față de cei care nu cred în Viața de Apoi:
„Spune acelora care cred să-i ierte pe aceia care nu nădăjduiesc în zilele lui Dumnezeu, în care El va răsplăti (fiecare) neam (de oameni) după cele pe care le-au agonisit!” (Al-Jathiya 45:14)
Cei care consideră că lor li se adresează aceste versete, toți adepții dragostei care nutresc speranța de a deveni robi adevărați ai lui Dumnezeu numai pentru faptul că sunt ființe umane, cei care și-au declarat credința și au devenit astfel musulmani, și își îndeplinesc îndatoririle religioase cuvenite, trebuie să se poarte cu toleranță și cu răbdare, fără să aștepte nimic în schimb. Așa cum ne spune Yunus Emre: să nu lovească în cei care-i lovesc, să nu răspundă ocărilor cu ocară și să nu-i dușmănească pe cei care îi batjocoresc.
