Așa cum se știe, ipocriții au făcut acuzații calomnioase cu privire la ‘A’isha, soția castă a Profetului și mama spirituală a tuturor credincioșilor. ‘A’isha se bucură de un loc de seamă printre soțiile caste ale Profetului, pentru că Profetul a fost primul bărbat care i s-a înfățișat ochilor după ce ‘A’isha a ieșit din copilărie pentru a deveni femeie. Astfel, ea a intrat în casa curată a Profetului și a cunoscut acolo o atmosferă de castitate și onoare.
Și totuși ‘A’isha, care era un exemplu de castitate, a fost supusă curând unei campanii de defăimare. Atât ea cât și familia ei, precum și Profetul, au avut mult de suferit de pe urma acestor calomnii. Versetul revelat cu o lună mai târziu a afirmat cu tărie puritatea și nevinovăția fără de pată a soției Profetului. Abu Bakr, tatăl ei, care îl sprijinise cu bani pe unul dintre detractori, a jurat să nu o mai facă. Dar versetul revelat îl îndemna totodată pe prietenul cel mai credincios al Profetului, Sultanul Toleranței, să fie mai îndurător1. Versetul spune:
„Să nu jure cei înzestrați cu belșusg și cu bogăție dintre voi că ei nu vor mai da (nimic) rudelor, sărmanilor și celor care purced pe calea lui Dumnezeu! Ci să ierte și să miluiască. Oare nu voiți voi ca Dumnezeu să vă ierte vouă? Iar Dumnezeu este Iertător, Îndurător.” (An-Nur 24 : 22)
Aș vrea să mă opresc în special asupra expresiei de la sfârșitul acestui verset: „Oare nu voiți voi ca Dumnezeu să vă ierte vouă? Iar Dumnezeu este Iertător, Îndurător.” Într-adevăr, Dumnzeu Îndurătorul, Cel a Cărui îndurare este fără egal și face ca întreaga îndurare din lume să pară o simplă picătură într-un ocean, ne iartă. În ciuda a orice, El ne iartă totul, de la cuvintele necuviincioase care ne pătrund în urechi și până la urâciunea care ne vine de pretutindeni din Univers și pe care o redăm unei societăți întinate. Întrebarea lui „Oare nu voiți voi ca Dumnezeu să vă ierte vouă?”, adresată unor oameni ca noi, mereu în nevoie de a ne purifica, este o întrebare benefică și sinceră, o întrebare la care trebuie să reflectăm. Dumnezeu ne arată în acest verset că, așa cum El ne iartă, și noi trebuie să ne iertăm unul altuia greșelile, iar acest lucru este ilustrat ca virtute coranică în caracterul lui Abu Bakr. În mesajele Profeților, mesaje care vin din surse divine și celeste, iertarea și toleranța au un loc de primă importanță. Un profet are datoria de a-i educa și de a-i pregăti pe ceilalți. Pentru ca adevărurile pe care le transmite să poată influența inimile oamenilor, inima lui trebuie să bata în ritmul iertării și al toleranței. Când greșeala, care derivă din propria natură a omului, este învăluită de atmosfera tolerantă creată de un om al adevărului, ea se risipește și piere ca un meteor. Legiunile luminii, care sunt asemeni lămpilor din nopțile de sărbătoare, nu spintecă și nu sfâșâie, ci alină ochiul și bucură inima. Așa cum am mai spus, această virtute divină ne este înfățișată într-un hadith al Profetului nostru: „Ia asupra-ți virtutea lui Dumnezeu.”2 Dumnezeu însuși nu le iartă mereu celor care nu cred în El? La nivel cosmic, o asemenea crimă și răzvrătire sunt de neiertat. Dar priviți nemărginita iertare a lui Dumnezeu! În ciuda nerecunoștinței robilor Lui, Dumnezeu spune:
„Negreșit îndurarea mea vine înaintea mâniei mele.”3
Și, totodată:
„… iar îndurarea mea cuprinde toate lucrurile.” (Al-Araf 7 : 156)
Cu îndurarea sa, El hrănește și ocrotește toți oamenii fără deosebire, de fapt, toate ființele, dăruindu-i până și pe cei care nu cred în El.
Am putea oferi aici exemple din învățăturile tuturor profeților, dar ne vom mărgini la câteva exemple din învățătura Profetului Muhammad.
Hamza a fost unul dintre Însoțitorii pe care Profetul i-a iubit cel mai mult. Nu era doar un însoțior, ci și unchiul Profetului, și amândoi avuseseră aceeași doică. Înfrânându-și mândria, acest om curajos ca un leu a pătruns în atmosfera spirituală a Trimisului. Și-a sprijinit nepotul și a spus “Sunt cu tine” într-un un moment critic, în care musulmanii erau puțini la număr, și prin aceasta și-a sporit valoarea de mai multe ori. Demonstrând apropierea sa de Trimisul lui Allah și în plan spiritual, nu numai prin legăturile sângelui, Hamza a atins culmi ale măreției care păreau cu neputință de neatins. Desigur, loialitatea acestui mare erou a fost răsplătită de Profet. Hamza a dispărut ca martir în bătălia de la Uhud. Ucigașii săi nemiloși juraseră să treacă prin foc și sabie Medina și fiecare locuitor al ei. Prins de ucigașii cu ochi și gânduri însetate de sânge, Hamza a fost ciopârțit în bucăți. Sfinții lui ochi i-au fost scoși din orbite, urechile și buzele tăiate, pântecele despicat, ficatul smuls din trup și mușcat. Când Trimisul lui Dumnezeu, al cărui piept era locaș al compasiunii și îndurării, a văzut aceste imagini înfricoșătoare, ochii i s-au învăluit într-un nor de lacrimi. Șaptezeci au fost cei care au dispărut ca martiri în bătălia de la Uhud — răniți au fost de două ori mai mulți. Văduve și orfani au rămas în urma lor. Privită cu compasiunea unui profet, scena era de nesuportat. Copii lui Hamza și copii celorlalți martiri, tremurând ca niște pui ieșiți din găoace, i s-au înfățișat Trimisului. Așa cum ni se relatează în lucrările biografice, odată ce i s-a înfiripat gândul „Ca pedeapsă pentru ceea ce ați făcut…”, Profetul a primit revelația următorului verset:
„Dacă pedepsiți, atunci pedepsiți cu ceea ce voi ați fost pedepsiți, iar dacă răbdați, e chiar mai bine pentru cei răbdători.” (An-Nahl 16:126)
Prin acest verset, Profetul era călăuzit spre un orizont al înțelegerii la îndemâna lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a spus: „Nu gândi așa.” Acest Soare al blândeții și al toleranței și-a înăbușit durerea în suflet și a ales calea răbdării.
Profetul și-a împletit întreaga viață cu toleranța, nu numai acea clipă. Niciun necaz și nicio suferință nu i-au fost cruțate din partea politeiștilor. Aceștia l-au alungat din ținutul său natal, au ridicat armate împotriva lui și l-au atacat. După cucerirea cetății Mecca, pe când păgânii așteptau neliniștiți să vadă ce soartă vor avea, ca semn a vastei sale compasiuni și îndurări, Profetul a spus:
„Vă vorbesc așa cum Iosif le-a vorbit fraților lui: Nu e pricină împotriva voastră azi (pentru ce ați făptuit). Dumnezeu vă va ierta și El. El este Cel Mai Îndurător dintre cei îndurători. Mergeți, sunteți liberi.”4
Coranul este un izvor de blândețe și de toleranță, iar pentru că aceste concepte au venit către noi ca un șuvoi de la cel care ne-a adus Coranul, nu putem gândi altfel. Orice idee contrarie ar însemna că nu cunoaștem Coranul și nu-l cunoaștem pe Trimisul lui Dumnezeu. Pentru că toleranța derivă din Coran și din sunna, ea este o virtute naturală a musulmanilor și totodată o virtute permanentă. Pactul de înțelegere cu creștinii și evreii al Trimisului lui Dumnezeu este demn de toată atenția (textul original al acestui pact se păstrează în ziua de azi în Anglia). Dacă reflectăm asupra principiilor enunțate de Profetul nostru, înțelegem că omenirea de azi nu a ajuns la nivelul lui nici prin declarațiile drepturilor omului de la Haga, nici de la Strasbourg și nici de la Helsinki. Acest om cu o mare îndurare a trăit strâns alături de oamenii Scripturii la Medina. A reușit să găsească puncte comune și cu sufletele negre care, deși spuneau „suntem musulmani”, nu încetau să creeze fricțiuni și să asmută oameni cu conștiințe curate unul împotriva celuilalt. Trimisul lui Dumnezeu i-a privit pe toți cu ochii îndurării. La moartea lui Abdullah ibn Ubayy, cel care îi fusese dușman de o viață, Profetul și-a dăruit cămașa ca milostivenie și, arătându-și astfel respectul pentru cel răposat, a spus: „Dacă nicio revelație nu-mi poruncește altfel, voi veni la înmormântarea lui”5. Nu există mesaj de o valoare egală sau măcar similară cu mesajul către omenire al Profetului Muhammad. De aceea, cei care se străduiesc să urmeze „exemplul cel mai înalt” nu pot gândi altfel decât a gândit Muhammad.
În acest sens, toleranța nu poate fi gândită ca ceva separat de ființa noastră. Ea este doar un ton și o culoare diferită pentru simțămintele și gândurile noastre. Va trebui de acum încolo să creăm și să dezvoltăm în societatea noastră nuclee ale toleranței. Toleranța trebuie răsplătită, trebuie să i se acorde precedență în orice ocazie, iar celor care se poartă cu toleranță față de alții trebuie să li se acorde șansa de a se exprima.
- Bukhari, Shahadah, 15 : 30; Muslim, Tawbah, 56.
- Mansur Ali Nasif, al-Tac, 1 : 13.
- Bukhari, Tawhid 15, 22, 28, 55, Badi’ul’-Halk 1; Muslim, Tawba 14, (2751); Tirmidhi, Daawat 109, (3537).
- Ibn al-Athir, Usd al-Ghabah, 1 : 528-532.
- Bukhari, Janaiz, 85; Tafsir al-Baraa, 12; Muslim, Fadail al-Sahaba, 25.
